8 martie 2009

Legea aplicabilă obligaţiilor contractuale.

Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului.

Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor juridice de drept internaţional privat.


1. Consideraţii privind contractele civile şi comerciale în dreptul comunitar

Procesul de integrare europeană a avut un impact profund asupra legislaţiilor naţionale. În ceea ce priveşte acest aspect, în doctrina de specialitate [1] s-a afirmat că în dreptul european se întâlnesc două situaţii distincte: prima situaţie se referă la armonizarea prin directive a unor domenii contractuale; a doua situaţie se referă la posibilitatea adoptării unui cod european, un cod care ar realiza o unificare fără precedent în materia dreptului privat, al contractelor în special. Măsurile întreprinse în acest domeniu au avut ca punct de plecare Rezoluţia Parlamentului european privind efortul de armonizare al dreptului privat al statelor membre din 1989 care a fost urmată de o Rezoluţie referitoare la armonizarea anumitor sectoare de drept privat ale statelor membre din 1994. Răspunsul a fost Comunicarea Comisiei către Consiliu şi Parlamentul european privind dreptul european al contractelor (2001). În anul 2002, Comitetul Economic şi Social a adoptat un Aviz, iar în 2003, Consiliul a adoptat o Rezoluţie, prin care aviza favorabil proiectul Comisiei. Instituţiile europene au subliniat că proiectul unui cod european al obligaţiilor se va constitui într-o reglementare punctuală, care să armonizeze unele instituţii de drept, în special în materie contractuală, dar şi a obligaţiilor, în sensul larg al termenului. Deşi proiectul se referă la o reglementare civilă, totuşi, acesta presupune, în primul rând, raporturile dintre comercianţi şi, respectiv, comercianţi şi consumatori. [2]

În aplicarea directivelor au apărut unele probleme soluţionate de Curtea de la Luxemburg în ceea ce priveşte interpretarea anumitor noţiuni, cum ar fi cele de „daune” [3], publicitate comparativă sau „buna credinţă” [4].

Dificultatea instituirii unui Cod european al obligaţiilor a fost recunoscută şi prin dispoziţiile Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa, în care se arăta că „Uniunea şi statele membre acţionează ţinând cont de diversitatea practicilor naţionale, în special în domeniile relaţiilor contractuale, precum şi de necesitatea de a menţine competitivitatea economiei Uniunii (articolul III-209).”

Domeniul contractelor comerciale este deosebit de important în materia schimburilor comerciale deoarece reprezintă instrumentul direct care face posibilă activitatea comercială [5].

Contractele sunt cunoscute în toate ţările europene ca având, în general, aceleaşi trăsături. Totuşi, de la o legislaţie naţională la alta există diferenţe în anumite privinţe (clauze obligatorii, sancţiuni, condiţii de validitate etc.), care ţin de tradiţia culturală, economică sau juridică [6].

Europenizarea dreptului privat este o problemă, care, ca efect al integrării trebuie analizată distinct de textele tratatelor, dar în spiritul acestora şi în contextul deciziilor Curţii Europene de Justiţie. În ceea ce priveşte contractele, eforturile nu au fost simple şi nici nu este garantat un succes pentru cei care lucrează la noile modificări. Europenizarea trebuie să îşi derive legitimitatea din calitatea normativă a procesului de integrare [7].

2. Noua reglementare la nivel european privind dispoziţiile care se aplică în cazul încheierii unor contracte civile sau comerciale între statele UE- Regulamentul 593/2088

În Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 4 iulie, a fost publicat Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma I), care vizează contractele civile şi comerciale.

Regulamentul nr. 593/2008 a fost adoptat de Parlamentul European pe 17 iunie 2008 şi se înscrie în categoria măsurilor cu impact transfrontalier privind cooperarea judiciară în materie civilă şi comercială, pentru asigurarea unei bune funcţionari a pieţei interne. În ceea ce priveşte ansamblul reglementărilor comunitare cu privire la legea aplicabilă contractelor civile şi comerciale încheiate între state membre, trebuie menţionat că Regulamentul înlocuieşte pentru UE [8], Convenţia de la Roma cu privire la legea aplicabilă obligaţiilor contractuale. [9]

Regulamentul se aplică obligaţiilor contractuale în materie civilă şi comercială, în situaţiile în care există un conflict de legi intrând astfel în domeniul de reglementare a dreptului internaţional privat. Dreptul comunitar este perceput ca un izvor important al dreptului internaţional privat [10], însă Regulamentul aduce câteva elemente de noutate.

În primul rând trebuie menţionată maniera în care regulamentul intervine în domeniul conflictelor de legi. În mod tradiţional fiecare stat îşi adoptă propriile reglementări privind dreptul internaţional privat. În anumite situaţii se adoptă tratate internaţionale pentru asumarea unor obligaţii privind uniformizarea anumitor aspecte de drept intern al statelor, însă în cadrul dreptului comunitar se creează o situaţie sui generis, prin adoptarea în cadrul ordinii juridice comunitare, a unor norme juridice privind raporturile aparţinând de altfel dreptului internaţional privat. [11]

Astfel, pentru a înţelege locul şi rolul Regulamentului în dreptul internaţional public a statelor membre, trebuie cercetat locul regulamentului în structura teoretică a dreptului internaţional privat. Fiind succesorul Convenţiei de la Roma, reprezintă pentru statele membre un izvor al dreptului internaţional privat, menit să atingă scopul de a unifica sistemele de drept internaţional privat a statelor membre [12], alături de alte Convenţii internaţionale adoptate de acestea. [13] Însă, regulamentul diferă faţă de celelalte izvoare comunitare, datorită modului în care intervine în sistemul normativ al statelor membre. Astfel, în timp ce izvoarele anterioare, menţionate mai sus, s-au concretizat prin încheierea unor tratate în regim de drept internaţional public între statele membre, regulamentul este adoptat pe baza Tratatului instituind Comunităţile Europene, reprezentând un act juridic normativ cu aplicabilitate directă subiecţilor cărora li se adresează, fără o ratificare prealabilă, cum este în cazul tratatelor internaţionale.

Aşa cum se prevede şi în Preambulul Regulamentului, scopul pentru care acesta a fost elaborat este acela de a menţine şi de a dezvolta un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie. Astfel, pentru instituirea progresivă a unui astfel de spaţiu, Comunitatea urmează să adopte măsuri cu impact transfrontalier privind cooperarerea judiciară în materie civilă, în măsura necesară asigurării bunei funcţionări a pieţei interne. Totodată, se mai arată că pentru buna funcţionare a pieţei interne este necesar ca normele statelor membre care reglementează conflictul de legi să desemneze aceeaşi lege naţională, indiferent de ţara în care se află instanţa la care a fost introdusă acţiunea, în scopul îmbunătăţirii previzibilităţii soluţiilor litigiilor, a certitudinii privind dreptul aplicabil.

Regulamentul face referire la contractele încheiate după data de 17 decembrie 2009, dată la care Regulamentul va intra în vigoare.

Domeniul de aplicare material

Regulamentul se aplică obligaţiilor contractuale în materie civilă şi comercială, în situaţiile în care există un conflict de legi. Acesta se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă. (Art. 1 din Regulament).

Pe de altă parte, Regulamentul stabileşte şi domeniile care nu vor fi guvernate de acesta. Astfel, articolul 2 al Regulamentului prevede:

(a) aspectele privind starea sau capacitatea persoanelor fizice;
(b) obligaţiile rezultate din relaţii de familie şi din relaţiile care, în conformitate cu legea care le este aplicabilă, sunt considerate ca având efecte comparabile, inclusiv obligaţii de întreţinere;
(c) obligaţiile rezultate din aspectele patrimoniale ale regimurilor matrimoniale, din aspectele patrimoniale ale relaţiilor care sunt considerate, în conformitate cu legea care le este aplicabilă, ca având efecte comparabile cu cele ale căsătoriei, precum şi obligaţiile care decurg din testamente şi succesiuni.

(d) obligaţiile rezultate din cambii, cecuri şi bilete la ordin, precum şi alte instrumente negociabile, în măsura în care obligaţiile care decurg din astfel de instrumente negociabile deriva din caracterul lor negociabil;

(e) convenţiile de arbitraj şi convenţiile privind alegerea instanţei competente;
(f) aspectele reglementate de dreptul societăţilor comerciale şi al altor organisme, constituite sau nu ca persoane juridice, precum constituirea, prin înregistrare sau în alt mod, capacitatea juridică, organizarea internă sau dizolvarea societăţilor şi a altor organisme, constituite sau nu ca persoane juridice, şi răspunderea personală a asociaţilor şi membrilor acestora pentru obligaţiile societăţii sau ale organismului;
(g) chestiunea de a şti dacă un reprezentant poate angaja fata de terţi răspunderea persoanei pe seama căreia pretinde că acţionează sau dacă un organ al unei societăţi sau al altui organism, constituit sau nu ca persoană juridică, poate angaja faţă de terţi răspunderea respectivei societăţi sau a respectivului organism;

(h) constituirea de trusturi şi raporturile dintre fondatorii, administratorii si beneficiarii acestora;
(i) obligaţiile care decurg din înţelegeri care au avut loc înainte de semnarea unui contract
(j) contractele de asigurare ce decurg din activităţi desfăşurate de organizaţii, altele decât întreprinderile menţionate la articolul 2 din Directiva 2002/83/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 5 noiembrie 2002 privind asigurarea de viata (1), al căror obiect este de a plăti indemnizaţii persoanelor angajate sau liber-profesioniste care aparţin unei întreprinderi sau grup de întreprinderi, ori unui sector profesional sau interprofesional, în caz de deces, supravieţuire, întrerupere sau reducere a activităţii, sau în caz de boală profesională sau provocată de accidente de muncă.

Părţile sunt libere să aleagă legea aplicabilă

Potrivit articolului 3 din Regulament [14], contractul va fi guvernat de legea aleasă de către părţi. Această alegere trebuie să fie expresă sau să rezulte, cu un grad rezonabil de certitudine, din clauzele contractuale sau din împrejurările cauzei. Prin alegerea lor, părţile pot desemna legea aplicabilă întregului contract sau numai unei părţi din acesta.

Părţile vor putea conveni, în orice moment, să supună contractul altei legi decât cea care îl guverna anterior. Orice modificare efectuată de către părţi cu privire la legea aplicabilă, care intervine ulterior încheierii contractului, nu va aduce atingere validităţii formei contractului şi nu va afecta în mod negativ drepturile terţilor.

Legea aplicabila în absenţa alegerii

În lipsa unei alegeri, atunci când legea aplicabilă nu poate fi stabilită nici prin încadrarea contractului într-unul din tipurile specificate, nici ca fiind legea ţării în care partea care trebuie să efectueze prestaţia caracteristică din contract îşi are reşedinţa obişnuită, contractului ar trebui să i se aplice legea ţării de care este cel mai strâns legat.

Pentru a determina această lege, ar trebui să se ţină cont, printre altele, de faptul dacă contractul în cauză este strâns legat de un alt contract sau de alte contracte.

Astfel, conform articolului 4, în măsura în care legea aplicabilă contractului nu a fost aleasă şi fără a aduce atingere articolelor 5-8 (art. 5-8 stabilesc reglementari speciale pentru contractele de transport, pentru cele încheiate cu consumatorii, contractele de asigurare şi pentru contractele individuale de muncă), legea aplicabilă contractului se va determina după cum urmează:

(a) contractul de vânzare-cumpărare de bunuri este reglementat de legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită vânzătorul;

(b) contractul de prestări servicii este reglementat de legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită prestatorul de servicii;

(c) contractul privind un drept real imobiliar sau privind dreptul de locaţiune asupra unui imobil este reglementat de legea ţării în care este situat imobilul;
(d) fără a aduce atingere literei (c), contractul de locaţiune având drept obiect folosinţa privată şi temporară a unui imobil pe o perioada de maximum şase luni consecutive este reglementat de legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită proprietarul, cu condiţia ca locatarul să fie o persoană fizică şi să îşi aibă reşedinţa obişnuită în aceeaşi ţară;
(e) contractul de franciză este reglementat de legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită beneficiarul francizei;

(f) contractul de distribuţie este reglementat de legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită distribuitorul;

(g) contractul de vânzare-cumpărare de bunuri la licitaţie este reglementat de legea ţării în care are loc licitaţia, dacă se poate stabili care este acest loc;
(h) orice contract încheiat în cadrul unui sistem multilateral, care reuneşte sau facilitează reunirea de interese multiple de vânzare-cumpărare de instrumente financiare ale terţilor, astfel cum sunt definite la articolul 4 alineatul (1) punctul 17 din Directiva 2004/39/CE, în conformitate cu normele nediscreţionare, şi care este reglementat de o lege unica, este reglementat de legea respectiva.

Reglementări speciale stabilite de Regulament pentru anumite tipuri de contracte

În cazul contractelor de transport de mărfuri, de transport de pasageri, a contractelor încheiate cu consumatorii, a contractelor de asigurare şi a contractelor individuale de muncă, Regulamentul stabileşte reguli speciale de determinare a legii aplicabile.

De exemplu, în cazul contractelor de asigurare care acoperă riscuri majore, acestea sunt reglementate de legea aleasă de părţi, indiferent dacă riscul asigurat este situat sau nu într-un stat membru. În măsura în care legea aplicabilă nu a fost aleasă de părţi, contractele de asigurare sunt reglementate de legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită asiguratorul. Soluţia propusă de Regulament este în concordanţă cu directivele comunitare privind asigurările.[15] Regulamentul prevede dispoziţii specifice care asigură un nivel de protecţie corespunzător pentru titularii de poliţe de asigurare.

Contractul individual de muncă este reglementat de legea aleasă de părţi. (Art. 8 din Regulament) În măsura în care legea aplicabilă contractului individual de muncă nu a fost aleasă de părţi, contractul este reglementat de legea ţării în care sau, în lipsă, din care angajatul îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea în executarea contractului. Dacă legea aplicabilă nu poate fi determinată potrivit regulii prezentate anterior, contractul este reglementat de legea ţării în care este situată unitatea angajatoare.

3. Situaţia încheierii unor contracte între persoane aparţinând statului român şi persoane care aparţin altor state – Legea aplicabilă în cazul conflictului de legi

În cazul în care un contract fie el civil sau comercial, este încheiat între două persoane care aparţin unor ţări diferite (de exemplu, între un cetăţean român şi o persoană care aparţine unui alt stat), având în vedere că în această situaţie apare un element de extraneitate, este necesar să se stabilească cu exactitate care este legea aplicabilă, legea română sau legea statului din care provine cealaltă persoană.

Setul de reguli pentru soluţionarea conflictelor de legi în asemenea situaţi se regăseşte în domeniul dreptului internaţional privat.[16] Codul civil român, la art. 2 (în prezent abrogat) prevedea regulile aplicabile în raporturile juridice „române” în ipoteza în care avem un element de extraneitate.[17] Pentru a putea determina dispoziţiile aplicabile în situaţia respectivă se recurge la prevederile Legii nr. 105 din 22 septembrie 1992 [18] care reglementează raporturile de drept internaţional privat. Articolul 1 al legii stabileşte că: „prezenta lege cuprinde norme pentru determinarea legii aplicabile unui raport de drept internaţional privat, cât şi norme de procedură în litigii privind raporturi de drept internaţional privat”. Potrivit legii, raporturile de drept internaţional privat sunt raporturile civile, comerciale, de muncă, de procedură civilă şi alte raporturi de drept privat cu elemente de extraneitate.

Domeniul contractelor şi al obligaţiilor care decurg din acestea sunt reglementate într-un capitol distinct al legii nr. 105/1992.

Există, de asemenea, o serie întreagă de convenţii internaţionale care conţin dispoziţii în acest domeniu, statuând reguli de stabilire a legii aplicabile contractelor. Enumerăm, cu titlu exemplificativ, Convenţia cu privire la legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma, 1960), Convenţia cu privire la legea aplicabilă răspunderii pentru fapta produselor (Haga, 1973), Convenţiile pentru reglementarea unor conflicte de legi în materie de cambie şi bilet la ordin, respectiv cec (Geneva, 1931 şi 1932), Convenţiile privind legea aplicabilă contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, respectiv contractului de intermediere şi reprezentări (Haga, 1986 şi 1978), Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional (Geneva, 1961), Convenţia interamericană privind arbitrajul comercial internaţional (Panama, 1975), Convenţia privind reglementarea diferendelor relative la investiţii între state şi persoane ale altor state (Washington, 1965), Convenţia europeană cu privire la unele aspect internaţionale ale falimentului (Istanbul, 1990) ş.a.

Potrivit legii 105/1992 [19], contractul este supus legii alese prin consens de părţi. Formularea este enunţul unei reguli fundamentale a dreptului internaţional privat - lex voluntatis. Aceasta înseamnă că, întrucât un contract reprezintă voinţa părţilor şi este supus acesteia, ele sunt libere, între altele, să aleagă şi legea care îi este aplicabilă.

Cu privire la modul de exprimare a voinţei părţilor, se arată că alegerea legii trebuie să fie expresă sau ea să rezulte neîndoielnic din cuprinsul contractului sau din alte circumstanţe. Se observă că, pe de o parte, legea urmăreşte eliminarea oricărui dubiu în această privinţă şi, pe de altă parte, lasă părţilor contractante libertatea de a opta şi cu privire la felul în care înţeleg să aleagă legea aplicabilă. Scopul urmărit de legiuitor este acela comun tuturor reglementărilor în materie contractuală şi comercială – acela de a asigura, pe cât posibil, ca actele juridice să îşi producă efectele în vederea cărora au fost perfectate.

În aplicarea aceluiaşi principiu al libertăţii de voinţă a contractanţilor, este permisă acestora alegerea legii aplicabile fie pentru întregul contract, fie numai pentru o parte a sa, restul urmând a fi guvernat de sistemul de drept determinat pe baza criteriilor de drept internaţional privat.

Înţelegerea privind alegerea legii aplicabile, potrivit art.73, poate fi modificată prin acordul părţilor. Modificarea acordului asupra legii aplicabile, convenită ulterior datei încheierii contractului, are efect retroactiv. De la efectul retroactiv există însă două excepţii. Nu este posibilă, pe această cale, infirmarea validităţii contractului însuşi şi nu se poate aduce atingere drepturilor dobândite între timp de terţi.

În lipsa unei legi alese conform art. 73, contractul este supus legii statutului cu care prezintă legăturile cele mai strânse (art. 77 alin. 1 din Legea nr. 105/1992). Se consideră că există atare legături cu legea statului în care debitorul prestaţiei caracteristice are, la data încheierii contractului, după caz, domiciliul sau, în lipsă, reşedinţa, ori fondul de comerţ sau sediul statutar.

În ceea ce priveşte bunurile imobiliare, datorită importanţei lor şi a regimului juridic special ce le este aplicabil, criteriul după care se determină legea aplicabilă contractelor care le au ca obiect este diferit şi este prevăzut ca atare. Ca o concretizare a regulii lex rei sitae, contractul referitor la un drept imobiliar sau la un drept de folosinţă temporară asupra unui imobil are legăturile cele mai strânse cu legea statului unde este situat bunul (art. 77 alin. 3 Legea nr. 105/1992).

Este reglementată şi situaţia când este imposibilă localizarea contractului după criteriul prestaţiei caracteristice (noţiune definită de art. 78 din Lege). Condiţiile sale de fond vor fi supuse legii locului unde a fost încheiat. Dispoziţia constituie o aplicare a principiului locus regit actum, comun dreptului civil şi dreptului internaţional privat.

Modul concret în care se execută obligaţiile izvorâte din contract se va conforma legii locului unde are loc executarea. Momentul la care se consideră încheiat un contract dintre două părţi aflate în ţări diferite este cel la care acceptarea ofertei de contractare a ajuns la cunoştinţa ofertantului (art. 84 alin. 1 L. nr. 105/1992). Se consacră astfel sistemul informării care reprezintă regula în materie contractuală şi în cadrul dreptului civil român [20]. Trebuie menţionat însă faptul că art. 18 pct. 2 din Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri [21] stabileşte ca aplicabil pentru această materie sistemul primirii acceptări. Acesta presupune că data încheierii contractului va fi cea a primirii acceptării de către ofertant, chiar dacă acesta nu a ajuns încă la cunoştinţa sa.

Întrucât în relaţiile comerciale internaţionale apar şi situaţii în care este necesară o executare imediată a prestaţiei caracteristice (spre exemplu, livrarea unor mărfuri perisabile), legea consideră că s-a încheiat contractul atunci când debitorul acestei prestaţii a început executarea. Cu toate acestea, dacă ofertantul a cerut în prealabil să i se comunice acceptarea, se aplică regula ajungerii acceptării la cunoştinţa ofertantului.

Condiţiile de formă şi de publicitate ale contractului

Contractul cu element de extraneitate se concretizează într-un înscris care va cuprinde înţelegerea părţilor. Condiţiile de formă cărora li se va supune contractul vor fi stabilite de legea care guvernează şi fondul acelui act.

Normele de drept internaţional privat acoperă şi situaţiile de excepţie care se pot ivi în această privinţă. Astfel, contractul este considerat valabil ca formă dacă: părţile care se găsesc, la data încheierii sale, în state diferite, au îndeplinit condiţiile de formă prevăzute de legea unuia dintre statele lor sau reprezentantul părţii a îndeplinit condiţiile de formă ale statului unde se află la momentul încheierii contractului.

Deoarece pentru anumite bunuri (cum sunt terenurile şi clădirile) legea cere efectuarea unor formalităţi de publicitate fie pentru valabilitatea propriu-zisă a contractului, fie pentru a îl face opozabil faţă de terţi, în art. 87, Legea nr. 105/1992 stabileşte şi criteriul de determinare a dreptului aplicabil acestora. Asemenea forme de publicitate, care se referă la contractul prin care se constituie, modifică ori transmit drepturi asupra unor bunuri corporale, sunt supuse legii locului de situare a bunurilor (lex rei sitae).

Legea stabileşte anumite reguli speciale pentru anumite tipuri de contracte

Contractul de vânzare – cumpărare.

Cea mai des folosită categorie de contracte în comerţul internaţional este cea a contractelor de vânzare cumpărare. Legea nr. 105/1992, reglementează contractul de vânzare internaţională în cadrul secţiunii a II-a din capitolul VIII.

Astfel, s-a stabilit că în lipsa unei legi convenite de părţi spre a se aplica vânzării mobiliare, aceasta este supusă legii statului în care vânzătorul are, la data încheierii contractului, după caz, domiciliul sau, în lipsă, reşedinţa ori fondul de comerţ sau sediul social. De la această regulă există însă o excepţie potrivit căreia contractul de vânzare-cumpărare comercială este supus legii statului în care cumpărătorul are fondul de comerţ sau sediul social, dacă: negocierile au fost purtate şi contractul a fost încheiat de către părţi prezente în acel stat sau contractul prevede în mod expres că vânzătorul trebuie să execute obligaţia de livrare a mărfii în acel stat [22].

O etapă deosebit de importantă în derularea oricărui contract de vânzare-cumpărare comercială o reprezintă recepţia mărfii livrată de vânzător cumpărătorului. Astfel, s-a prevăzut prin art. 92 că legea statului unde se face recepţia stabileşte, dacă nu s-a convenit altfel de către părţi, termenele şi procedura de verificare cantitativă şi calitativă, ca şi măsurile care se pot lua cu privire la marfă dacă ea este refuzată.

Contractul de intermediere

În desfăşurarea relaţiilor comerciale internaţionale intervin adesea companii care au ca obiect de activitate tocmai intermedierea unor astfel de raporturi.

Numărul semnificativ de mare al acestor situaţii a determinat şi reglementarea lor aparte în dreptul internaţional privat român, în secţiunea a IV-a a capitolului VIII al legii prezentate.

Astfel, legea prevede, în cadrul art. 93 că în raporturile dintre reprezentant şi mandatar sau comisionar se aplică, dacă nu s-a convenit altfel, legea statului în care intermediarul exercită împuternicirea. În cazul în care acesta exercită, cu titlu profesional, funcţia de intermediar sau agent, se aplică legea sediului profesional.

Importanţa rolului pe care îl joacă intermediarii în comerţul internaţional este evidenţiată şi de modul în care se determină legea care se aplică raporturilor dintre aceştia şi terţi. Art. 95 stabileşte că este incidentă legea statului în care intermediarul îşi are sediul profesional, bineînţeles dacă nu s-a convenit altfel de către părţi.

Dacă, însă, intermediarul nu are un asemenea sediu, devine aplicabilă legea ţării unde a acţionat el, dacă pe acel teritoriu se află nul din următoarele: a) sediul, domiciliul sau reşedinţa reprezentatului; b) sediul, reşedinţa sau domiciliul terţului; c) sediul bursei, târgului sau locului unde s-a organizat licitaţia la care, în îndeplinirea împuternicirii sale, a luat parte intermediarul.

În cazul în care unul dintre cei trei (reprezentat, intermediar, terţ) are mai multe sedii profesionale, pentru stabilirea legii aplicabile se ţine seama de acela care are legătura cea mai strânsă cu actul efectuat de către intermediar.

Articolul 98 al legii consacră o prezumţie legală şi anume: dacă intermediarul a comunicat cu terţul dintr-un stat în altul, prin scrisori, telegrame, telex, telefon sau alte mijloace de telecomunicaţie, se consideră că a acţionat de la sediul său profesional ori, în lipsa acestuia, de la domiciliul sau reşedinţa sa.

În cazul în care obiectul contractului de intermediere îl constituie un bun imobil, art. 100 stabileşte că indiferent dacă reprezentantul îndeplineşte acte de administrare sau de dispoziţie asupra imobilului, raportul juridic se supune legii unde este situat bunul (lex rei sitae).

Contractul de muncă

Contractul de muncă are o reglementare mai succintă în cuprinsul Legii nr. 105/1992. Astfel, se prevede că legea convenită de părţi, potrivit art. 73 şi 76, spre a cârmui contractul de muncă este aplicabilă numai în măsura în care nu aduce atingeri ocrotirii pe care o asigură salariatului dispoziţiile imperative ale legii aplicabile în lipsa unei atare alegeri (art. 101).

În continuare se stabileşte care va fi legea aplicabilă, în lipsa înţelegerii părţilor. Astfel, contractul de muncă este supus legii statului pe al cărui teritoriu salariatul îşi îndeplineşte în mod obişnuit munca, în temeiul contractului, chiar dacă este temporar detaşat într-un alt stat sau se supune legii statului pe al cărui teritoriu se află sediul întreprinderii care a angajat salariatul, dacă acesta îşi îndeplineşte munca, prin natura funcţiei sale. Dacă se constată că există legături mai puternice ale contractului de muncă cu un alt stat, devine aplicabilă legea acestuia.

BIBLIOGRAFIE

[1] D. M. Şandru, (2007), Evoluţii recente în armonizarea dreptului european al contractelor, în Revista Română de Drept Comunitar, nr. 3/2007, p. 34

[2] Despre oportunitatea şi implicaţiile adoptării codului în cauză a se vedea, W. Kerber, S. Grundmann (2006), An optional European contract law code: Advantages and disadvantages, în European Journal of Law and Economics, p. 215 şi urm.

[3] CJCE, C. 203/99, Henning Veedfald şi Arhus Amtskommune, hot. din 10 mai 2001. În această decizie a fost interpretat dreptul francez în materia răspunderii pentru produsele defecte, în special noţiunea de daune

[4] CJCE, C. 112/99, Toshiba Europe GmbH şi Katun Germany GmbH, hot. din 25 octombrie 2001

[5] D. M. Şandru, (2007), op. cit, p. 34

[6] S. Weatherill, (2004), Why Object to the Harmonization of Private Law by the EC?, în European Review of Private Law, nr. 5/2004, p. 633-660

[7] Ch. Joerges, (2005), Europeanization as Process: Thoughts on the Europeanization of Private Law, în European Public Law, nr. 1/2005, p. 64

[8] Articolul 24 din Regulament prevede că în statele membre, Regulamentul înlocuieşte Convenţia de la Roma, cu excepţia teritoriilor statelor membre care intră în domeniul de aplicare teritorial al respectivei convenţii şi cărora nu li se aplică Regulamentul.

[9] Ultima versiune consolidată a fost publicată în Jurnalul Oficial nr. C334/I din 2005; pentru o analiză critică a se vedea: E. Siesby (1980), The EC Convention on the Law Applicable to Contractual Obligtions. A Critical Evaluation, în Netherlads International Law Review, p. 172 şi urm.

[10] P. Mayer, V. Heuze (2007), Droit international privé, 9 edition, Editions Montchrestien, Paris, p. 21

[11] G. Badiali (1985), Le droit international privé des Communautes européennes, în Recuiel des cours, 1985, vol. II, p. 9

[12] J. Derruppé (1999), Droit international privé, Ed. Dalloz, p. 5

[13] Convenţia de la Bruxelles din 27 septembrie 1968 cu privire la competenţa şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi comercială, care a intrat în vigoare la data de 1 februarie 1973; Convenţia de la Lugano din 16 septembrie 1988, prin care s-a extins mecanismul creat de Convenţia de la Bruxelles faţă de statele Asociaţiei Europene a Liberului Schimb. Convenţia de la Bruxelles a fost abrogată prin Regulamentul 44/2001.

[14] Pentru un scurt comentariu asupra art. 3 a se vedea, G.A. Bermann (2007), Mandatory Rules of Law in International Arbitration, în American Review of International Arbitration, nr. 1/2007, p. 11

[15] J. Basedow (2008), The Optional Application of the Principles of European Insurance Contract Law, în Acadamy of European Law Forum, p. 112

[16] A. Pillet, J.-P. Niboyet (1924), Manuel de droit international privé, Recueil Sirey, Paris, p. 1

[17] G. Plastara (1927), Manual de drept internaţional public în curent cu nouile tratate şi convenţiuni internaţionale, cuprinzând şi o expunere a conflictelor de legi (drept internaţional privat), Ed. Librăriei Socec & Co., Bucureşti, pp. 561-572

[18] Publicată în M.Of. nr. 245 din 1 oct. 1992

[19] Art. 73, 74, 75

[20] C. Stătescu, C. Bîrsan, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 50-51

[21] Convenţie încheiată la Viena în 1980, ratificată de către România prin Legea 24 din 1991, publicată în M. Of. nr. 54/19 martie 1991

[22] Art. 88 şi 89 din Legea nr. 105/1992

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu