CAUZA PRIVIND DIFERENDUL REFERITOR LA DREPTURILE DE NAVIGAŢIE ŞI ALTE DREPTURI CONEXE (COSTA RICA vs. NICARAGUA), C.I.J., 13.07.2009

* Traducere integrală realizată din textul hotărârii în limba engleză
** Traducere realizată de Cercul de Drept Ius Iuventutis
*** Pentru a descărca hotărârea în format PDF click aici

Contextul istoric, geografic şi originea diferendului/disputei.
Râul San Juan- graniţa dintre Costa Rica şi Nicaragua- Istoria statelor Costa Rica şi Nicaragua după obţinerea independenţei- Tratatul din 1858 privind delimitarea celor două state- Demarcarea frontierelor- Decizia Curţii de Justiţie Central Americană din 1916- Pactul Fournier-Sevilla din 1956- Incidentele privind navigaţia pe râul San Juan- Comunicatul Cuadra- Castro din 1956- Interdicţia impusă de Nicaraguaveslor poliţiei din Costa Rica de a naviga- Comunicatul Cuadra-Lizano- Înţelegerea Tovar-Caldera din 2002- Acţiunile demarate înaintea Curţii de către Costa-Rica- Nici o obiecţie în ceea ce priveşte jurisdicţia Curţii ridicată de către Nicaragua

*
Dreptul statului Costa Rica la liberă navigaţie pe râul San Juan.
Temeiul legal al dreptului de a naviga liber- Lipsa necesităţii de a decide dacă San Juan este un râu internaţional- Tratatul din 1858 este suficient pentru a stabili măsura în care Costa Rica se bucură de dreptul la liberă navigaţie- Dreptul statului Costa Rica de a naviga liber, în virtutea Art. VI din Tratatul din 1858- Decizia Curţii de Justiţie Central Americane şi Înţelegerea Fournier-Sevilla.

Neînţelegerile dintre părţi privind tipurile de navigaţie cuprinse in Tratatul din 1858- Interpretarea expresiei “con objetos de comercio” din Art VI din Tratat- Regulile generale de interpretare aplicabile- Lipsa intenţiei părţilor de a stabili vreo ierarhie în ceea ce priveşte suveranitatea statului Nicaragua asupra râului San Juan şi dreptul statului Costa Rica de a naviga liber- Nici unul dintre aceste puncte nu a fost reglementat de Convenţia Cleveland din 1888 sau de decizia Curţii de Justiţie Central Americane din 1916
Înţelesul frazei “con objetos” – Necesitatea unei definiţii coerente a frazei- Argumente adiţionale- Înţelesul cuvântului“objetos” din Art VIII din Tratatul de la 1858- Tratatul de Pace “Cañas-Martinez” din 1857 - Expresia “con objetos de comercio” înseamnă : care are ca şi obiect comerţul
Înţelesul cuvântului “commerce” - Evoluţia înţelesului termenilor generici într-un tratat - Înţelesul noţiunii “comerţ” trebuie acceptată din motive necesare aplicării Tratatului – Dreptul la liberă navigaţie se referă şi se aplică transportului de persoane precum şi transportului de bunuri – Navigaţia efectuată în scopul unor activităţi guvernamentale sau pentru a furniza servicii publice care nu sunt, prin natura lor comerciale, nu poate fi considerată ca făcând parte din câmpul de aplicare al termenului“scopuri comerciale” din Articolul VI.
Tipuri de navigaţie care intră sub incidenţa dreptului la liberă navigaţie “în scopuri comerciale”, în temeiul Art. VI din Tratatul din 1858 – Navigarea ambarcaţiunilor aparţinând cetăţenilor statului Costa Rica, cu scopul de a-şi satisface nevoile elementare dinviaţa de zi cu zi, nu cade sub incidenţa Art. VI din Tratat – Navigaţia acoperită de alte prevederi ale Tratatului – Populaţia ce locuieşte pe malul sudic al râului San juan, aparţinând statului Costa Rica, unilizau frecvent râul pentru a călători, la momentul în care trăgeau concluziile referitoare la Tratat – Prezumţia că Părţile intenţionau să conserve dreptul cetăţenilor de a folosi râul pentru a-şi satisface nevoile de subzistenţă – Dreptul de a deduce din prevederile Tratatului ca întreg.
Nici un regim special nu a fost stabilit pentru “nave oficiale” în Art. VI din Tratatul de la 1858 -“Nave oficiale”ce navighează pentru “scopuri comerciale” - “Nave oficialeOfficial” folosite pentru activităţi vizând ordinea publică – Chestiunile privind navele serviciilor vamale, stabilite prin Arbitrajul Cleveland din 1888- Navigaţia oficială a navelor aparţinând statului Costa Rica, folosită pentru activităţi vizând ordinea publică şi servicii publice nu intră sub incidenţa prevederilor Art. VI din Tratatul de la 1858 – Dreptul de a naviga al anumitor vase oficiale aparţinând statului Costa Rica cu scopul de a furniza servicii populaţiei rezultă din prevederil Tratatului ca întreg.
*
Capacitatea statului Nicaragua de a decide cu privire la navigarea pe râul San Juan
Caracteristicile prevederilor – Protecţia mediului: scopul legitim al prevederilor – Lipsa oricăror prevederi specifice în Tratat cu privire la notificarea măsurilor de reglementare – Factori care impun obligaţia de notificare – Acordul din 1956 – Situaţia particulară în care, două State au drepturi asupra unui râu – Notificarea implicită în natura reglementărilor – Obligaţia statului Nicaragua de a notifica Costa Rica cu privire la reglementările adoptate – Obligaţia Costei Rica de a stabili impactul reglementărilor.

Solicitarea de a se opri şi de a se identifica – Dreptul statului Nicaragua de a cunoaşte identitatea persoanelor care intră şi părăsesc teritoriul său – Dreptul statului Nicaragua de a pretinde navelor care intră sau părăsesc râul San Juan să oprească este unul legal – Lipsa unei justificări legale pentru a solicita oprirea la orice punct de control – Eşecul Costei Rica de a arăta că reglementările legale nu sunt rezonabile.
Certificatele de plecare – Scopurile invocate de Nicaragua sunt legitime -
Solicitarea certificatelor de ieşire nu pare să fi impus vreun impediment semnificativ dreptului la liberă navigaţie.
Vize şi certificate turistice – Necesitatea de a se distinge între vize şi certificatele de călătorie ale turiştilor – Posibilitatea unui stat de a emite sau de a refuza să elibereze vize – Titularii şi beneficiarii dreptului la liberă navigaţie – Nicaragua nu are posibilitatea de a solicita vize persoanelor care beneficiază de dreptul Costei Rica la liberă navigaţie – Solicitarea vizelor în astfel de situaţii constituie o încălcare a drepturilor stabilite prin Tratat – Prin intermediul certificatelor turistice nu se intenţionează să se faciliteze controlul privitor la intrarea pe râul San Juan – Lipsa de temeinicie a certificatelor turistice în raport cu dreptul la liberă navigaţie este inconsistentă cu dreptul la liberă navigaţie
Taxe – Nici un serviciu prestat ca urmare a emiterii unui certificat de plecare -
Solicitarea plăţii este ilegalăl.
Orarul/programul – Interdicţia de a naviga pe timp de noapte – Măsura nu reprezintă o restrângere a dreptului la liberă navigaţie – Scopul urmărit este legitim – Faptul că măsura nu este rezonabilă nu a fost stabilit.
Steaguri - Nicaragua poate solicita anumitor nave din Costa Rica să arboreze steagul - Aceasta nu reprezintă o restrângere a libertăţii de a naviga – Lipsa dovezilor că navelor aparţinând statului Costa Rica le-a fost interzis să navigheze pe San Juan ca rezultat al acestei reglementări.
*
Asigurarea subzistenţei cetăţenilor prin pescuitul pe malul Costei Rica.
Chestiunea referitoare la admisibilitate ridicată de Nicaragua – Capacitatea Curţii de a judeca această cauzăhe – Presupusa interferenţă a statului Nicaragua în dreptul de pescui în San Juan în vederea asigurării hranei necesară subzistenţei – Între Plângere şi dreptul legat la posibilitatea de a pescui în vederea asigurării traiului de zi cu zi există o legătură destul de apropiată - Nicaragua nu a fost dezavantajată de faptul că statul Costa Rica a eşuat în a o notifica cu privire la cererile pretinse în Plângere – Nici Curtea nu a fost dezavantajată în înţelegerea acestei problme – Obiecţiile cu privire la admisibilitate nu pot fi admise.
Meritele Cererii – Disputa vizează exclusiv dreptul de a pescui, în vederea asigurării subzistenţei – Practică stabilită de-a lungul timpului – Eşecul statului Nicaragua de a nega/combate existenţa unui drept izvorând dintr-o asemenea practică (cutumă) – Costa Rica are un drept cutumiar - Nicaragua ar putea emite reglementări cu privire la acest drep – Dreptul cutumiar nu se extinde la pescuitul de pe nave.
*

Solicitările Părţilor.
Solicitările Costei Rica vor fi admise sau respinse în momentul judecării cauzei pe fond – În cazul în care se va constata ilegalitatea conduitei unuia din state, acesta va fi obligat să înceteze conduita respectivă – Încetarea conduitei ilegale şi a încălcărilor produse şi revenirea la starea de legalitate constituie o formă de reparaţie – Nu există nici o dovadă că statul Costa Rica ar fi fost supus vreunui prejudiciu financiar – Având în vedere faptul că nu există nici un motiv pentru a presupune că un Stat va repeta conduita declarată ilicită, garanţiile vor fi solicitate doar dacă se va stabili expres acest lucuru.
Solicitările statului Nicaragua vor fi admise în măsura în care corespund solicitărilor statului Costa Rica - Solicitarea statului Nicaragua cu privire la declaraţia referitoare la anumite drepturi şi obligaţii ale Părţilor, a fost respinsă.


1. La data de 29 Septembrie 2005, Republica Costa Rica (denumită în continuare Costa Rica) a depus la Curtea de Justiţie Central Americană o plângere împotriva Republicii Nicaragua (Nicaragua) cu privire la o “dispută privind drepturile Republicii Costa Rica de a naviga şi alte drepturi conexe referitoare la râul San Juan”. În cererea sa, Costa Rica urmăreşte să se stabilească jurisdicţia Curţii cu privire la declaraţia din 20 februarie 1973, în virtutea art. 36, parag. 2 din Statut, precum şi cu privire la declaraţia pe care Nicaragua a făcut-o la data de 24 septembrie 1926, în virtutea art. 36 din Statutul Curţii Internaţionale Permanente de Justiţie care trebuie luat în considerare în temeiul art. 36, parag. 5. din Statutul prezentei Curţi
În cererea sa, Costa Rica urmăreşte să se stabilească jurisdicţia Curţii cu privire la declaraţia pe care a făcut-o la data de 20 februarie 1973, în virtutea art. 36, parag. 2 din Statut, precum şi cu privire la declaraţia pe care Nicaragua a făcut-o la data de 24 septembrie 1929 în virtutea art. 36 din Statutul Curţii Permanente Internaţionale de Justiţie şi care este valabilă, în temeiul Art. 3, parag.5 din Statutul Curţii, pentru perioada pentru care mai este în vigoare. Costa Rica mai solicită să se stabilească jurisdicţia Curţii cu privire la Înţelegerea Tovar-Caldera semnată între părţi la data de 26 septembrie 2002. În plus, Costa Rica invocă prevederile art. XXXI din Tratatul American privind soluţionarea paşnică- denumit în continuare “Pactul de la Bogota.”.
2. În temeiul art. 40, parag. 2 din statutul Curţii, grefierul trebuie să comunice imediat a copie certificată a Aplicaţiei Guvernului republicii Nicaragua, şi în conformitate cu parag. 3 al art. sus-menţionat, toate statele părţi trebuie să se prezinte în faţa Curţii.
3. Respectând instrucţiunile Curţii, în virtutea art. 43 din Regulile Curţii, grefierul a adresat statelor părţi ale Pactului de la Bogota notificarea. Mai mult decât atât, în conformitate cu prevederile art. 69, parag. 3, grefierul a adresat Organizaţiei Statelor Americane notificarea prevăzută în art. 34 parag. 3 din Statutul Curţii, întrebând organizaţia dacă intenţionează sau nu să facă anumite observaţii în scris, în sensul art. 69, parag. 3 din Regulile Curţii.
4. Întrucât Curtea a hotărât ca la judecarea cauzei să nu participe judecători de naţionalitatea nici uneia dintre părţi, fiecare parte a avut posibilitatea de a-şi exercita dreptul conferit de art. 31, parag. 3 din Statutul Curţii, acela de a alege un judecător ad-hoc care să participe la judecarea cauzei. Costa Rica l-a ales pe dl Antônio Cançado Trindade şi Nicaragua pe dl. Gilbert Guillaume. Dl. Cançado Trindade a fost ulterior ales ca fiind membru al Curţii. Costa Rica a informat Curtea că a decis să nu aleagă un nou judecător ad-hoc.
5. Printr-un Ordin datând din 29 noiembrie 2005, Curtea a fixat data de 29 august 2006 respectiv 29 mai 2007, ca fiind termene limită pentru depunerea memoriilor întocmite de Costa Rica respectiv Nicaragua; pledanţii s-au încadrat în mod corespunzător în termenul limită impus.
6. Invocând prevederile art. 53, parag. 1 din Regulamentul Curţii, Guvernul Republicii Ecuador şi respectiv Guvernul Republicii Columbia au solicitat să le fie furnizate copii ale pledoariilor şi ale documentelor anexate acestora. Constatând care sunt poziţiile părţilor, Curtea a decis să nu pună la dispoziţia părţilor interesate informaţiile solicitate. De asemenea, grefierul comunicase decizia Curţii privind solicitarea Guvernului Republicii Ecuador şi a Guvernului Republicii Columbia şi părţilor.
7. Printr-un ordin emis la data de 9 octombrie 2007, Curtea autorizează depunerea unei replici formulate de Costa Rica şi a unei contra-replici întocmită de Nicaragua, stabilind că pledoariile vor fi susţinute la data de 15 ianuarie 2008 respectiv 15 iulie 2008. Replica şi contra-replica au fost susţinute la data limită stabilită de Curte.
8. Printr-o scrisoare din data de 27 noiembrie 2008, Agentul republicii Costa Rica a exprimat dorinţa Guvernului de a prezenta cinci documente noi, în conformitate cu art. 56 din Regulamentul Curţii. Aşa cum este prevăzut în parag.1 al acestui articol, acele documente fuseseră comunicate statului Prin scrisoarea din data de 10 decembrie 2008, Agentul republicii Nicaragua a informat Curtea că Guvernul său nu îşi exprimase consimţământul cu privire la realizarea documentelor solicitate. În temeiul art. 56, parag. 2 din Regulament, Curtea a hotărât să autorizeze realizarea celor patru sau cinci documente trimise de către Costa Rica, evidenţiind faptul că Nicaragua va avea posibilitatea, în temeiul parag. 3 din articolul menţionat, să comenteze ulterior documentele şi să depună documente în sprijinul comentariilor efectuate.
Decizia fusese comunicată părţilor prin scrisori trimise de grefierul Curţii la data de 18 decembrie 2008.
9. În conformitate cu art. 53, parag. 2 din Regulamentul Curţii, aceasta din urmă a decis după constatarea punctelor de vedere ale părţilor, că toate copiile pledoariilor şi documentele anexe vor fi puse la dispoziţia publicului odată cu începerea susţinerii pledoriilor.

10. Audierile publice s-au ţinut între 2 şi 12 martie 2009, când Curtea a ascultat argumentele şi replicile:
Pentru Costa Rica: H.E. Mr. Edgar Ugalde-Alvarez,
Mr. Arnoldo Brenes,
Mr. Sergio Ugalde,
Mr. Lucius Caflisch,
Mr. Marcelo G. Kohen,
Mr. James Crawford,
Ms Kate Parlett.
Pentru Nicaragua: H.E. Mr. Carlos José Argüello Gómez,
Mr. Ian Brownlie,
Mr. Antonio Remiro Brotóns,
Mr. Alain Pellet,
Mr. Paul Reichler,
Mr. Stephen C. McCaffrey.

11. În timpul audierilor, Membrii Curţii au adresat întrebări Părţilor, la care au fost formulate răspunsuri în scris, într-un termen limnită stabilit de Preşedinte, în conformitate cu art. 61, parag. 4 din Regulamentul Curţii. În temeiul art. 72 din Regulament, fiecare parte a putut formula comentarii pe replicile întocmite de cealaltă parte.

12. În cererea sa, Costa Rica a făcut următoarele solicitări: “Pentru aceste motive, rezervându-şi dreptul de a adăuga, suplimenta, amenda prezenta aplicaţie/cerere, precum şi dreptul de a solicita Curţii să stabilească măsuri provizorii care ar putea fi necesare pentru a proteja drepturile sale şi pentru a preveni agravareadisputei, Costa Rica solicită Curţii să hotărască faptul că Nicaragua şi-a încălcat obligaţiile internaţionale aşa cum acestea sunt prevăzute de parag. 1 din prezenta cerere, prin faptul că a contestat şi refuzat exerciţiul liber al drepturilor statului Costa Rica de a naviga pe râul San Juan. In mod deosebit, Curtea este rugată să constate şi să declare că, prin conduita sa, Nicaragua a încălcat:

(a) obligaţia de a asigura şi de a facilita traficul pe râul San Juan, aşa cum această obligaţie rezultă din dispoziţiile Tratatului din 15 aprilie 1858 precum şi din interpretările făcute de arbitraj în 22 martie 1888;
(b) obligaţia de a permite bărcilor sub pavilionul Costa Rica şi pasagerilor acestora de a naviga liber şi fără impediment pe râul San Juan în scopuri comerciale, incluzând transportul pasagerilor şi turismul;
(c) obligaţia de a permite bărcilor ce aparţin statului Costa Rica şi pasagerilor acestora, în timpul navigării râului San Juan, de a acosta liber pe oricare din malurile râului San Juan fără a plăti taxe, doar dacă plata unor astfel de taxe a fost stabilită expres de ambele Guverne;
(d) obligaţia de a nu solicita vaselor din Costa Rica şi nici pasagerilor să oprească la nici un punct de control de-a lungul râului;
(e) obligaţia de a nu impune vaselor statului Costa Rica sau pasagerilor acestor vase, plata unor taxe pentru a naviga pe râul San Juan;
(f) obligaţia de a permite vaselor ce aparţin statului Costa Rica de a naviga pe râul San Juan, în conformitate cu articolul secund din Acordul de la Cleveland;
(g) obligaţia de a respecta dreptul Costei Rica de a naviga pe râul San Juan în bărci oficiale cu scopul de a se aproviziona, de a schimba personalul de la frontiera ce se întinde de-a lungul malului drept al râului San Juan, cu echipament oficial, inclusiv arme şi muniţii, pentru scopul de protecţie, aşa cum acesta este stabilit in instrumentele pertinente; ”
(h) obligaţia de a colabora cu Costa Rica cu scopul de a întreprinde acele activităţi care necesită un efort comun din partea ambelor state, pentru a facilita şi fluidiza traficul pe râul San Juan, în baza prevederilor din Tratatul de Delimitare şi interpretările date acestuia prin Acordul Cleveland şi alte instrumente internaţionale;
(i) obligaţia de a nu agrava şi extinde disputa prin adoptarea de măsuri împotriva statului Costa Rica, inclusiv prin aplicarea de sancţiuni economice ilegale contrare tratatelor în vigoare sau dreptului internaţional general, sau prin schimbarea regimului privind navigaţia pe râul San Juan şi alte drepturi asociate, măsuri nepermise de instrumentele amintite mai sus.

În plus, Curţii îi este solicitat să stabilească reparaţia care trebuie făcută de Nicaragua, în special cu privire la măsurile menţionate în parag.10.”
Paragraful 10 stabileşte următoarele:
“Costa Rica urmăreşte să se pună capăt acestei conduite din partea Nicaragua, conduită care împiedică realizarea liberă şi deplină a exerciţiului drepturilor statului Costa Rica asupra râului San Juan şi care împiedică de asemenea Costa Rica de a-şi îndeplini responsabilităţile ce decurg din prevederile Art. II din Înţelegerea din 1956. În situaţia în care, Nicaragua impune sancţiunile economice amintite, sau alte sancţiuni ilegale, sau dacă prin conduita sa determină agravarea sau lărgirea prezentei dispute, Costa Rica urmăreşte încetarea unei astfel de conduite şi reparaţie pentru pierderile suferite.”

13. În memoriile scrise, următoarele observaţii au fost prezentate de părţi:
În numele Guvernului statului Costa Rica, în memoriu şi contra replică:
“1. Pentru aceste motive, Costa Rica solicită Curţii să judece şi să hotărască faptul că, Nicaragua şi-a încălcat obligaţiile internaţionale prin refuzul de a accepta exerciţiul liber al statului Costa Rica la dreptul de a naviga pe râul San Juan şi a drepturilor conexe.
2. Curţii îi este solicitat în mod special, să constate că Nicaragua a încălcat:
(a) obligaţia de a permite bărcilor sub pavilionul Costa Rica şi pasagerilor acestora de a naviga liber şi fără impediment pe râul San Juan în scopuri comerciale, incluzând transportul pasagerilor şi turismul;
(b) obligaţia de a nu impune vaselor statului Costa Rica sau pasagerilor acestor vase, plata unor taxe pentru a naviga pe râul San Juan;
(c) obligaţia de a nu solicita persoanelor exercitând dreptul la libertatea de a naviga pe râul San Juan, să prezinte paşapoarte sau să obţină vize;
(d) obligaţia de a nu solicita vaselor din Costa Rica şi nici pasagerilor să oprească la nici un punct de control de-a lungul râului;
(e) obligaţia de a nu impune alte impedimente în exerciţiul liber al dreptului de a naviga, incluzând orare pentru navigaţie şi alte condiţii referitoare la steaguri;
(f) obligaţia de a permite bărcilor ce aparţin statului Costa Rica şi pasagerilor acestora, în timpul navigării râului San Juan, de a acosta liber pe oricare din malurile râului San Juan fără a plăti taxe, doar dacă plata unor astfel de taxe a fost stabilită expres de ambele Guverne;
(g) obligaţia de a respecta dreptul Costei Rica de a naviga pe râul San Juan în bărci oficiale cu scopul de a se aproviziona, de a schimba personalul de la frontiera ce se întinde de-a lungul malului drept al râului San Juan, cu echipament oficial, inclusiv arme şi muniţii, pentru scopul de protecţie, aşa cum acesta este stabilit in instrumentele pertinente;
(h) obligaţa de a facilita şi fluidiza traficul pe râul San Juan, în baza prevederilor din Tratatul de Delimitare din 15 aprilie 1858 şi interpretările date acestuia prin Acordul Cleveland;
(i) obligaţia de a permite riveranilor din Costa Rica de a pescui în râu în vederea asigurării subzistenţei;
3. În plus, Curţii îi este solicitat să judece şi să declare că, datorită încălcărilor amintite mai sus, Nicaragua este obligată să:
(a) înceteze de urgenţă să mai încalce obligaţiile ce îî revin, cu caracter continuu;
(b) să repare toate pierderile/suferinţele cauzate statului Costa Rica prin încălcarea obligaţiilor ce îi reveneau, prin repunerea în situaţia anterioară şi compensaţie bănească ce urmează să fie stabilită într-o fază separată a procesului; şi
(c) să asigure Costa Rica şi să ofere garanţiile adecvate că o astfel de situaţie ilegală nu se va mai repeta.”
În numele Guvernului statului Nicaragua,
În contra memoriu:
“Curţii îi este solicitat să:
Judece şi să constate că solicitările statului Costa Rica, din memoriul său trebuie să fie respinse pentru următoarele motive:
(a) Fie pentru că nu a existat nici o încălcare a prevederilor Tratatului din 15 aprilie 1858;
(b) fie pentru că, încălcarea obligaţiilor care îi sunt imputate nu este prevăzută în Tratatul din 15 aprilie 1858 şi nici în dreptul internaţional general.
Mai mult decât atât, Curţii îi este solicitat să facă o declaraţie oficială cu privire la problemele ridicate de Nicaragua în Secţiunea a 2-a din Capitolul 7.”
Secţiunea a 2-a din capitolul 7 al contra memoriului stabileşte că:
“În cele din urmă, în lumina argumentelor prezentate, în special cele amintite în Capitolul 2 (E), Nicaragua solicită Curţii să stabilească:
(i) Costa Rica este obligată să îndeplinească obligaţiile referitoare la navigarea (şi acostarea) în râul San Juan, obligaţii impuse de autorităţile statului Nicaragua, în principal cele referitoare la probleme de sănătate şi securitate;
(ii) Costa Rica trebuie să plătească pentru orice servicii speciale puse la dispoziţie de către Nicaragua în scopul folosirii râului San Juan fie pentru navigare sau acostarea pe malurile statului Nicaragua;
(iii) Costa Rica trebuie să contribuie în mod rezonabil, la toate cheltuielile necesare pentru îmbunătăţirea navigaţiei pe râul San Juan;
(iv) navele serviciilor vamale pot fi utilizate doar în timpul şi în legătură cu actualul tranzitde mărfuri autorizat de Tratat;
(v) Nicaragua are dreptul de a canaliza râul San Juan în scopul de a restabili cursul de apă potrivit celui indicat în 1858, chiar dacă aceasta ar afecta cursul apei al altor afluenţi recipienţi cum este acela al râului Colorado”

în Replică:
“În baza faptelor şi a consideraţiilor legale stabilite în contra-memoriu şi contra-replică, Curţii îi este solicitat să:
Judece şi să stabilească faptul că cererile Costei Rica din memoriul său precum şi din replică sunt inadmisibile, în general, şi în particular, pentru următoarele motive:
(a) fie pentru că nu există nici o încălcare a prevederilor Tratatului de Delimitare din 15 aprilie 1858 sau a altei obligaţii internaţionale ce revine statului Nicaragua;
(b) fie pentru că, încălcările imputate nu reprezintă obligaţii care să decurgă din prevederile Tratatului de Delimitare din 15 aprilie 1858 sau din dreptul internaţional general.
Mai mult decât atât, Curţii îi este solicitat să formuleze o declaraţie oficială cu privire la chestinile ridicate de Nicaragua în Secţiunea II din Capitolul VII al Contra-Memoriului său, reiterat în Capitolul VI, Secţiunea I, din Contra-replică.”
Partea relevantă din Capitolul 6, Secţiunea 1 din Replică stabileşte:
“(i) Costa Rica este obligată să îşi îndeplinească obligaţiile privind navigaţia şi acostarea în San Juan, impuse de autorităţile statului Nicaragua, în special cele referitoare la probleme legate de sănătate şi securitate;
(ii) Costa Rica trebuie să plătească pentru orice servicii speciale puse la dispoziţie de Nicaragua, servicii constând în navigarea sau acostarea în San Juan;
(iii) Costa Rica trebuie să contribuie în mod rezonabil, la toate cheltuielile necesare pentru îmbunătăţirea navigaţiei pe râul San Juan;;
(iv) navele serviciilor vamale pot fi utilizate doar în timpul şi în legătură cu actualul tranzitde mărfuri autorizat de Tratat;
(v) Nicaragua are dreptul de a canaliza râul San Juan în scopul de a restabili cursul de apă potrivit celui indicat în 1858, chiar dacă aceasta ar afecta cursul apei al altor afluenţi recipienţi cum este acela al râului Colorado”
14. În momentul susţinerii pledoariilor, părţi au făcut referire la următoarele chestiuni:
În numele Guvernului statului Costa Rica,
La audierea din 9 martie 2009:
“Ţinând cont de memoriile scrise şi de pledoarii, precum şi de probele prezentate de către părţi, Curtea este rugată să judece şi să hotărască faptul că, prin conduita sa, Republica Nicaragua a încălcat:
(a) obligaţia de a permite bărcilor sub pavilionul Costa Rica şi pasagerilor acestora de a naviga liber şi fără impediment pe râul San Juan în scopuri comerciale, incluzând transportul pasagerilor şi turismul;
(b) obligaţia de a nu impune vaselor statului Costa Rica sau pasagerilor acestor vase, plata unor taxe pentru a naviga pe râul San Juan;
(c) obligaţia de a nu solicita persoanelor exercitând dreptul la libertatea de a naviga pe râul San Juan, să prezinte paşapoarte sau să obţină vize;
(d) obligaţia de a nu solicita vaselor din Costa Rica şi nici pasagerilor să oprească la nici un punct de control de-a lungul râului;
(e) obligaţia de a nu impune alte impedimente în exerciţiul liber al dreptului de a naviga, incluzând orare pentru navigaţie şi alte condiţii referitoare la arborarea steagurilor;
(f) obligaţia de a permite bărcilor ce aparţin statului Costa Rica şi pasagerilor acestora, în timpul navigării râului San Juan, de a acosta liber pe oricare din malurile râului San Juan fără a plăti taxe, doar dacă plata unor astfel de taxe a fost stabilită expres de ambele Guverne;
(g) obligaţia de a respecta dreptul Costei Rica de a naviga pe râul San Juan în bărci oficiale cu scopul de a se aproviziona, de a schimba personalul de la frontieră ce se întinde de-a lungul malului drept al râului San Juan, cu echipament oficial, inclusiv arme şi muniţii, pentru scopul de protecţie, aşa cum acesta este stabilit in instrumentele pertinente;
(h) obligaţia de a facilita şi fluidiza traficul pe râul San Juan, în baza prevederilor din Tratatul de Delimitare din 15 aprilie 1858 şi interpretările date acestuia prin Acordul Cleveland;
(i) obligaţia de a permite riveranilor din Costa Rica de a pescui în râu în vederea asigurării subzistenţei;
3. În plus, Curţii îi este solicitat să judece şi să declare că, datorită încălcărilor amintite mai sus, Nicaragua este obligată să:
(a) înceteze de urgenţă să mai încalce obligaţiile ce îî revin, cu caracter continuu;
(b) să repare toate pierderile/suferinţele cauzate statului Costa Rica prin încălcarea obligaţiilor ce îi reveneau, prin repunerea în situaţia anterioară şi compensaţie bănească ce urmează să fie stabilită într-o fază separată a procesului; şi
(c) să asigure Costa Rica şi să ofere garanţiile adecvate că o astfel de situaţie ilegală nu se va mai repeta.”
Curţii îi este solicitat să respingă cererea formulată de Nicaragua cu privire la emiterea unei declaraţii oficiale.”
În numele Guvernului statului Nicaragua,
La audierea din 12 martie 2009:
“Curţii îi este solicitat să:
Judece şi să constate că solicitările statului Costa Rica, din memoriul său trebuie să fie respinse pentru următoarele motive:
(a) Fie pentru că nu a existat nici o încălcare a prevederilor Tratatului din 15 aprilie 1858 sau a vreunei obligaţii intenaţionale a statului Nicaragua;
(b) fie pentru că, încălcarea obligaţiilor care îi sunt imputate nu este prevăzută în Tratatul din 15 aprilie 1858 sau în dreptul internaţional general.



I. Contextul geografic, istoric şi originea disputei

15. Râul San Juan curge pe o distanţă de aproximativ 205 km, de la Lacul Nicaragua până la Marea Caraibilor. La 19 km de Marea Caraibilor râul se desparte în 2 braţe : braţul nordic, San Juan, care se varsă în Marea Caraibilor în Golful San Juan del Norte şi braţul sudic, râul Colorado, care străbate în întregime Costa Rica şi ajunge la Marea Caraibilor la Barra de Colorado.
16. Graniţa dintre Costa Rica şi Nicaragua este pe malul drept (partea costaricană) al râului San Juan de la un punct situat la trei mile engleze de Castillo Viejo, un oraş mic în Nicaragua, până la Punta de Castilla unde râul intră în Marea Caraibilor. Între Lacul Nicaragua şi punctul aflat langă Castillo Viejo, râul curge în întregime pe teritoriul statului Nicaragua.
17. Atât Costa Rica cât şi Nicaragua, foste colonii spaniole, au devenit state independente în anul 1821. La scurt timp după obţinerea independenţei, Costa Rica şi Nicaragua, împreună cu El Salvador, Guatemala şi Honduras, au decis să constituie Republica Federală a Americii Centrale. În 1824 populaţia ce locuia în zona Nicoya pe coasta Pacificului, originară din Nicaragua, a optat prin plebiscit să devină parte a statului Costa Rica. La 9 decembrie 1825 Congresul Federal al Americii Centrale a emis un act care statua că Nicoya va fi „de aici încolo... separată de statul Nicaragua şi anexată teritoriului statului Costa Rica”. Situaţia privind Nicoya a rămas neschimbată la momentul dizolvării Republicii Federale a Americii Centrale, în anul 1839. De atunci încolo, Nicaragua nu a făcut cu toate acestea vreo declaraţie de recunoaştere a faptului că Nicoya ar aparţine statului Costa Rica. În anii 1850 Nicaragua a fost cuprinsă de un conflict intern care privea un grup de aventurieri americani, cunoscuţi sub denumirea de „filibusteros”, conduşi de William Walker. Guvernul costarican, precum şi cele ale lui El Salvador, Guatemala şi Honduras, au sprijinit eforturile statului Nicaragua de a îi înfrânge pe filibusteri. În mai 1857 Walker a capitulat şi a abandonat teritoriul nicaraguan. După înfrângerea filibusterilor a izbucnit un război între Costa Rica şi Nicaragua. La sfârşitul ostilităţilor, cele două ţări s-au angajat în negocieri pentru a soluţiona problemele bilaterale, făcând referire inter alia la graniţa comună, la regimul de navigaţie pe râul San Juan şi posibilitatea contruirii unui canal care să traverseze istmul Americii Centrale.


18. În data de 6 iulie 1857 a fost semnat un tratat prin care au fost rezolvate problemele privind limitele teritoriale şi statutul râului San Juan, dar tratatul nu a fost ratificat de Costa Rica. Prin medierea Ministrului Afacerilor Externe al statului El Salvador, un nou tratat este semnat în 15 aprilie 1858, tratat ratificat atât de Costa Rica cât şi de Nicaragua. Tratatul stabileşte graniţa dintre Costa Rica şi Nicaragua, de la Oceanul Pacific până la Marea Caraibilor. Între un punct situat la 3 mile engleze de Castillo Viejo şi Marea Caraibilor, tratatul fixa graniţa pe malul drept al râului San Juan. Tratatul stabilea dominaţia şi suveranitatea de jurisdicţie a statului Nicaragua asupra apelor râului San Juan, dar în acelaşi timp afirma dreptul de navigaţie „con objetos de comercio”(cu obiecte de comerţ) al statului Costa Rica pe cursul inferior al râului. Tratatul stabilea alte drepturi şi obligaţii pentru ambele părţi, inclusiv, inter alia, obligaţia de a contribui la apărarea golfurilor comune, San Juan del Norte şi Salinas, precum şi la apărarea râului San Juan în cazul unei agresiuni externe, o obligaţie de partea Statului Nicaragua de a consulta Costa Rica înainte de a intra în proiect de canalizare sau întelegeri de tranzit privind râul San Juan şi obligaţia de a nu comite act ostile între ele.

Click aici pentru harta 1
Click aici pentru hata 2
* hărţile sunt disponibile şi în documentul pdf ataşate postării
19. Ca urmare a provocărilor făcute de Nicaragua, în diverse ocazii, cu referire la validitatea tratatului din 1858, părţile au pus problema arbitrajului din partea Preşedintelui Statelor Unite. Părţile au convenit ca în situaţia în care tratatul din 1858 este valid, Preşedintele Cleveland să decidă şi dacă Costa Rica are dreptul de a naviga pe râul San Jose cu nave de război. Preşedintele Cleveland a stabilit, în data de 22 martie 1888, faptul că tratatul încheiat în 1858 este valid iar Costa Rica nu are dreptul să navigheze pe râul San Juan cu nave de război.
20. Ca urmare a deciziei Preşedintelui Cleveland, s-a înfiinţat o comisie care să stabilească linia graniţei.
21. În data de 5 august 1914, Nicaragua a semnat un tratat cu Statele Unite (Tratatul Chamorro-Brzan) care garanta Statelor Unite un drept perpetuu şi drept de proprietate exclusivă pentru construcţia şi întreţinerea unui canal inter-oceanic prin intermediul Râul San Jose. În data de 24 martie 1916 Costa Rica a depus un caz împotriva statului Nicaragua înaintea Curţii de Justiţie a Americii Centrale, pretinzând faptul că Nicaragua a încălcat obligaţia de a consulta Costa Rica înainte de a lua parte la un proiect de canalizare, conform tratatului din 1858. În data de 30 septembrie, Curtea de Justiţie a Americii Centrale a hotărât că, prin neconsultarea statului Costa Rica, Nicaragua a încălcat drepturile garantate prin tratatul din 1858 şi decizia Preşedintelui Cleveland din 1888.
22. În data de 9 ianuarie 1956 Costa Rica şi Nicaragua au încheiat un Acord (Acordul Fournier-Sevilla) prin care părţile s-au înteles să uşureze şi să urgenteze traficul pe râul San Juan şi s-au decis să coopereze în vederea apărării graniţei comune.
23. În anii 1980 numeroase incidente au început să apară în legătură cu regimul de navigaţie pe râul San Juan. În această perioadă Nicaragua a introdus restricţii pentru navigaţia costaricană pe râul San Juan care se justifica temporar, ca măsură excepţională pentru protejarea securităţii naţionale a statului Nicaragua în contextul unui conflic armat. O parte dintre aceste măsuri au fost suspendate în momentul în care Costa Rica a protestat. La mijlocul anilor 1990 alte măsuri au fost introduse de către Nicaragua, inclusiv taxarea pasagerilor care călătoresc pe nave costaricane pe râul San Juan şi obligaţia pentru acestea de a se opri la posturile militare nicaraguene de pe râu.
24. În data de 8 septembrie 1995 comandantul şef al armatei nicaraguene şi ministrul securităţii publice din Costa Rica au semnat un document (Comunicatul comun Cuadra-Castro), în vederea coordonării operaţiilor în zonele de frontieră ale celor două state împotriva traficului ilegal de persoane, vehicule şi contrabandă.
25. În iulie 1998 au apărut alte neînţelegeri între părţi cu privire la extinderea dreptului de navigaţie pentru Costa Rica pe râul San Juan, care au condus în cele din urmă la adoptarea unor măsuri certe de către Nicaragua. În particular, în data de 14 iulie 1998, Nicaragua a interzis navigaţia navelor costaricane care transportau ofiţeri de poliţie costaricani. În data de 30 iulie 1998, ministrul apărării al statului Nicaragua şi ministrul securităţii publice din Costa Rica au semnat un document , Comunicatul comun Cuadra-Lizano. Documentul permitea navelor de poliţie costaricane sa navigheze pe râu până la posturile de realimentare aflate la graniţa costaricană, deoarece agenţii costaricani de pe aceste vase nu purtau decât armamentul de serviciu. De asemenea aceste vase puteau fi însoţite de o escortă nicaraguană. În data de 11 august 1998 Nicaragua a declarat Comunicatul Comun Cuadra-Lizano ca fiind nul de drept şi ineficient. Costa Rica nu a acceptat această declaraţie unilaterală. Neînţelegerile privind regimul de navigaţie pe râul San Juan au persistat între părţi.
26. În data de 24 octombrie 2001 Nicaragua a făcut o rezervă cu privire la declaraţia de acceptare a jurisdicţiei Curţii în conformitate cu care nu va mai accepta jurisdicţia Curţii în probleme ce privesc interpretarea tratatelor sau a altor decizii arbitrare care au fost semnate şi ratificate înainte de 31 decembrie 1901. În baza acordului Tova-Caldera semnat de părţi în data de 26 septembrie 2002, Nicaragua a acceptat un moratoriu pe o perioadă de 3 ani cu privire la rezervarea făcută în 2001 asupra declaraţiei de acceptare a jurisdicţiei Curţii. Costa Rica a acceptat ca în accea perioadă de 3 ani să nu iniţieze nici o acţiune în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie oricărei alte autorităţi cu privire la problemele ce reies din tratatele sau acordurile în vigoare dintre cele două ţări.
27. După ce perioada de trei ani a expirat, fără ca părţile să-şi rezolve diferendele, în data de 29 septembrie 2005, Costa Rica a iniţiat procedurile în faţa Curţii împotriva statului Nicaragua, cu privire la disputa navigaţională pe râul San Juan şi drepturile aferente acesteia. Nicaragua nu a ridicat nici o obiecţie cu privire la jurisdicţia Curţii.
28. Luând în considerare subiectul disputei mai sus rezumată şi argumentele părţilor, Curtea va proceda după cum urmează. În primul rând va hotărâ asupra extinderii dreptului de liberă navigaţie pe râul San Juan pentru Costa Rica. Apoi, va stabili în ce măsură Nicaragua are dreptul de a reglementa navigaţia pentru navele costaricane şi dacă măsurile luat sunt compatibile cu drepturile pe care le are Costa Rica. Se va lua în discuţie cererea statului Costa Rica cu privire la dreptul locuitorilor de pe malul costarican, de a practica pescuitul de subzistenţă în râu. În final, Curtea va lua în considerare cererile părţilor aşa cum au fost depuse în forma finală.

1. Dreptul de liberă navigaţie al statului Costa Rica pe râul San Juan

29. Părţile sunt de acord cu faptul că statul Costa Rica are dreptul la liberă navigaţie pe secţiunea de râu unde, malul drept aflat în partea costaricană reprezintă graniţă dintre cele două state. Această secţiune de râu curge între un punct situat la trei mile engleze distanţă de Castillo Viejo, un oraş aflat pe teritoriul statului Nicaragua, şi până la vărsarea râului în Marea Caraibilor, pe o distanţă de 140 km. Înainte de a ajunge la punctul la care am facut referire înainte, râul curge în întregime pe teritoriul statului Nicaragua. Faptul că partea de râu menţionată aparţine statului Nicaragua nu este contestată, graniţa dintre cele două state fiind stabilită pe malul costarican. Dreptul la libera navigaţie, este fundamentat de părţi pe temeiuri diferite, iar în plus sunt diferenţe şi în ceea ce priveşte întinderea acestui drept, asupra tipului de navigaţie pe care îl acoperă.

2. Baza legală a dreptului la libera navigaţie

30. Costa Rica susţine că dreptul la libera navigaţie pe râul San Juan, pe porţiunea aflată în dispută, derivă atât din prevederile tratatelor aflate în vigoare între părţi, cât şi din regulile generale ale dreptului internaţional aplicabil chiar şi în lipsa unui tratat, referitor la navigaţia pe râurile internaţionale. Râul San Juan face parte din această categorie, cel puţin în ceea ce priveşte secţiunea râului care urmează şi graniţa dintre cele două state, situaţie în care Costa Rica are şi un drept cutumiar de liberă navigaţie ca stat riveran.
31. Pe de altă parte, Nicaragua susţine faptul că râul San Juan nu este un „râul internaţional”, deoarece curge în întregime pe teritoriul unei singure ţări ca urmare a prevederilor tratatului din 1858, care stabileşte graniţa în aşa fel încât nici o parte a râului nu se află sub suveranitatea altui stat în afară de Nicaragua. Mai mult decât atât, Nicaragua pune la îndoială existenţa unui regim general care ar putea fi aplicat în baza unei cutume de drept internaţional, pentru râurile al căror curs sau mal reprezintă graniţa dintre 2 state. În cele din urmă, Nicaragua afirmă că şi în situaţia în care un astfel de regim ar exista, ar fi înlocuit de prevederile tratatelor care definesc statutul râului San Juan şi guvernează dreptul de navigaţie pentru statul riveran.
32. Curtea nu consideră că este necesar a lua poziţie în legătură cu ceea ce există în dreptul internaţional cutumiar referitor la dreptul de navigaţie pe râurile internaţionale. De asemenea, Curtea afirmă că nu este necesar să stabilească dacă râul San Juan intră în categoria râurilor internaţionale aşa cum susţine Costa Rica sau este un râu naţional care include şi un element de extraneitate, conform punctului de vedere al statului Nicaragua.
33. Într-adevăr, chiar dacă intră în categoria râurilor internaţionale, acest lucru atrage după sine aplicarea regulilor dreptului internaţional cutumiar referitor la navigaţia pe acestă categorie de râuri, dar aceste reguli nu sunt aplicabile decât în situaţia în care nu există prevederi în tratatele încheiate între părţi care să reglementeze regimul aplicabil navigaţiei pe râul San Juan pentru statul riveran.
34. Aceasta este situaţia în cazul de faţă. Tratatul încheiat în 1858 defineşte în întregime regulile aplicabile navigaţiei pe secţiunea din râul San Juan aflată în dispută între părţi. Interpretată în lumina prevederilor altor tratate aflate în vigoare între părţi şi în conformitate cu decizile arbitrale sau juridice, tratatul poate să soluţioneze problema aflată în faţa Curţii, cu privire la extinderea dreptului la libera navigaţie pentru Costa Rica.
35. Principala prevedere a tratatului din 1858 ce face referire la dreptul de liberă navigaţie pentru Costa Rica este art.VI din tratat. Acesta a reprezentat argumentul principal referitor la extinderea dreptului la libera navigaţie pe râul San Juan. Art.VI oferă suveranitate exclusivă şi deplină pentru Nicaragua asupra întregului râu San Juan şi un drept perpetuu de liberă navigaţie „con objetos de comercio”(cu obiecte de comerţ), aşa cum prevede varianta în limba spaniolă a tratatului. În plus, navele ambelor state riverane au dreptul de a acosta pe oricare dintre maluri fără a fi obligate să plătească taxe, cu excepţia cazului când acestea sunt acceptate de ambele Guverne.
36. Aplicarea instrumentelor din tratatele încheiate între părţi, trebuie înţelese din perpectiva a două decizii care soluţionau problemele ivite între părţi pentru determinarea drepturilor şi obligaţiilor ce le reveneau: Decizia arbitrară a Preşedintelui Statelor Unite din 22 martie 1888 şi decizia Curţii de Justiţie a Americii Centrale din 30 septembrie 1916.
37. Aceste decizii rezolvă numeroase probleme privind interpretarea tratatului din 1858, care a divizat părţile în acest caz. Chiar dacă nici una dintre aceste decizii nu rezolvă problemele care sunt acum în faţa Curţii, ele conţin indicaţii certe care vor fi luate în considerare în vederea atingerii scopului prezentului caz.

3. Extinderea dreptului la libera navigaţie atribuit statului Costa Rica

38. După stabilirea bazei legale a dreptului pretins de Costa Rica şi negat parţial de Nicaragua, Curtea trebuie să stabilească întinderea exactă a acestui drept, cu alte cuvinte trebuie stabilit domeniul de aplicare. Între poziţiile părţilor există o neînţelegere considerabilă cu privire la domeniul de aplicare, referitor la tipul de navigaţie ce priveşte dreptul perpetuu garantat statului Costa Rica de tratatul din 1858. Pe de o parte, neînţelegerea priveşte tipurile de activităţi acoperite de dreptul pus în discuţie, iar pe de altă parte, celelalte activităţi care sunt supuse suveranităţii statului Nicaragua, care astfel are puterea de a autoriza şi de a reglementa orice activitate care are loc pe teritoriul său, teritoriu din care râul face parte.

39. A) Semnificaţia şi scopul expresiei „libre navegacion... con objetos de comercio”

40. Neînţelegerea părţilor referitoare la Art.VI din tratatul din 1858 apare în legătură cu sensul cuvintelor „con objetos de comercio” (cu obiecte de comerţ), aşa cum prevede varianta în limba spaniolă a tratatului. Pentru Nicaragua, termenul de „objetos” are semnificaţia de obiecte, în sensul concret şi material al termenului. În consecinţă, libertatea de navigaţie garantată statului Costa Rica se referă la transportul de bunuri cu scopul de a fi vândute. Pentru Costa Rica, termenul de obiecte de comerţ trebuie interpretat în sensul larg al termenului, astfel încât acesta să cuprindă şi transportul de pasageri, inclusiv turişti.
41. Înainte de a face referire în mod direct la această problemă, Curtea va face trei observaţii preliminare.
42. Observaţii preliminare
43. Curtea va interpreta prevederile tratatului în conformitate cu dreptul cutumiar internaţional referitor la acest subiect, prevăzut şi în art.31 şi 32 din Convenţia de la Viena asupra Dreptului Tratatelor(1969). Drept consecinţă, nici faptul că Nicaragua nu este parte la această Convenţie şi nici faptul că tratatul supus interpretării datează cu mult înaintea apariţiei Convenţiei menţionate, nu pot împiedica Curtea să aplice regulile de interpretare prevăzute de art.31 şi 32 din Convenţia de la Viena.
44. În plus, Curtea nu este convinsă de argumentul statului Nicaragua prin care dreptul la libera navigaţie al statului Costa Rica trebuie interpretat cu atenţie deoarece reprezintă o limitare a suveranităţii statului Nicaragua asupra râului San Juan, acesta fiind principiul cel mai important stabilit în continuare de art.VI.
45. Prevederile unui tratat care are drept scop limitarea puterii suverane a unui stat, trebuie interpretate ca orice alte prevederi ale tratatului, în conformitate cu intenţiile autorilor reflectate în textul tratatului şi oricare alţi factori relevanţi în legătură cu interpretarea. Simpla lectură a art. VI arată că părţile nu au avut în vederea stabilirea unei ierarhii între suveranitatea statului Nicaragua asupra râului San Juan şi dreptul perpetuu la libera navigaţie al statului Costa Rica. Suveranitatea statului Nicaragua asupra râului poate fi extinsă numai în măsura în care nu afectează dreptul statului Costa Rica la libera navigaţie. Pe de altă parte, dreptul la libera navigaţie este garantat numai în măsura în care nu prejudiciază prerogativele suveranităţii teritoriale. Nu există astfel nici un motiv pentru a presupune că fraza „libre navegacion...con objetos de comercio” necesită o interpretare restrictivă, mai mult decât una extinctivă.
46. În cele din urmă, Curtea observă că nici una dintre problemele prezentului caz nu au fost rezolvate de Decizia Presedintelui Cleveland sau de cea a Curţii de Justiţie a Americii Centrale din 1916. Ambele părţi au încercat să folosească cele două decizii drept argument pentru a argumenta cererea sa. Cu toate acestea, Curtea nu a fost convinsă de aceste încercări.
47. ii) Semnificaţia frazei „con objetos”
48. Problema care se ridică este aceea dacă semnificaţia frazei este „cu scopul”, aşa cum pretinde Costa Rica, sau „cu obiecte de”, cum pretinde Nicaragua.

51. Trebuie prima dată observat că cuvântul spaniol “objetos” poate, în funcţie de context, să aibă două înţelesuri. Astfel, contextul trebuie examinat pentru a se observa înţelesul atribuit aici. Cele două înţelesuri - unul concret celălalt abstract - sunt suficient de diferiţi ca examinarea contextului în general să permită ajungerea la o concluzie sigură.
52. După ce a procedat la examinare, Curtea este de părere că interpretarea prezentată de Nicaragua nu poate fi admisă.
Motivul principal îl constituie atribuirea înţelesului “cu bunuri” sau ”cu articole” frazei “con objetos”, din care rezultă interpretarea fără sens a întregii propoziţii în care apare fraza.
Partea din Articolul VI. care este relevant în această conexiune spune: “Costa Rica tendrá… los derechos perpetuos de libre navegaciòn…, con objetos de comercio, ya sea con Nicaragua ò al interior de Costa Rica.”
Dacă interpretarea Nicaraguei ar fi acceptată, nu ar fi inteligibilă relaţia dintre clauza, care urmează fraza “con objetos de comercio”, i.e., „ ya sea con Nicaragua ò al interior de Costa Rica” („Ori cu Nicaragua ori cu interiorul ţării Costa Rica”), şi cu partea precedentă a propoziţiei.
Şi cuvintele “cu Nicaragua” ar referi la “objetos de comercio”, care nu ar avea nici un sens, din moment ce nu ar avea rost să vorbim de “ bunuri (sau articole) de comerţ cu Nicaragua”; sau aceste cuvinte se referă la “navegaciòn” şi aceasta nu ar avea nici atât sens, pentru că expresia “ navegaciòn… con Nicaragua” ar fi pur şi simplu de neînţeles.
Spre deosebire, interpretarea statului Costa Rica, a cuvintelor “con objetos” permite întregii propoziţii să aibă un înţeles coerent. Dacă fraza înseamnă “scopuri de comerţ”, atunci clauza imediat următoare, “ya sea con Nicaragua…” se referă clar la “comercio” (“în scopuri de comerţ cu Nicaragua...”), după care propoziţia exprimă o idee perfect inteligibilă.
Astfel, în prezenta instanţă o analiză literală a propoziţiei, cu cuvintele care necesită interpretare, conduce ca unul dintre sensurile propuse să fie preferat în detrimetrul celuilalt.
53. Precedenta constatare este sprijinită de încă trei argumente adiţionale (care conduc spre aceeaşi concluzie).
54. Primul, “objetos” este folosit şi la un alt articol din Tratatul 1858, Articolul VIII, în contextul căruia poate să aibă numai înţelesul abstract de “scopuri” sau “subiecte”: “Nicaragua se compromete á no concluir otro (contrato) sobre los expresados objetos…” (“Nicaragua se obligă să nu încheie orice alt contract pentru acele scopuri...”).
Este convenabil a conchide că Părţile tind să înţeleagă “objetos” în sensul său abstract, sau, cel puţin, că acest înţeles le era familiar în activitatea lor de încheiere de tratate.
55. A doua, o indicaţie suplimentară poate fi dedusă din Tratatul de Pace „Canas-Martinez” semnat de Părţi pe 8 Decembrie 1857 dar care nu a fost ratificat şi ca urmare nu a intrat niciodată în vigoare. În cazul navigaţiei pe San Juan, acest instrument, a fost înlocuit de Tratatul Limitelor 1858 (Treaty of Limits), care repetă câteva dintre prevederi, incluzând expresia “articulos de comercio”, care fără îndoială se traduce ca “articole” sau “bunuri” de comerţ. Aceasta tinde a dovedi că Părţile la vremea respectivă au dorit să facă referire la proprietatea materială dând naştere tranzacţiilor comerciale, ei au folosit un termen diferit de “objetos de comercio”, un termen care are avantajul de a fi ferit de ambiguitate. Mai departe, este rezonabil să credem că înlocuirea de către Părţi a unui cuvânt cu altul în două instrumente succesive, al doilea care a fost conceput la scurt timp după primul, indică că Părţile doreau ca al doilea să se refere la ceva diferit decât primul şi că cele două termene folosite nu trebuie considerate că înseamnă acelaşi lucru.
56. În final, Curtea mai consideră semnificativ că în 1887, când cele două Părţi au prezentat traduceri în limba engleză al Tratatului 1858 Preşedintelui Cleveland pentru a le folosi în procedura arbitrară pe care o conducea, cu toate că traducerile lor nu erau identice în toate punctele, au folosit aceeaşi frază la interpretarea originalului “con objetos de comercio”, “în scopuri de comerţ”.
Sigur, este fără îndoială că argumentul nu este concludent, pentru că singura versiune demnă de încredere al instrumentului este varianta Spaniolă şi există posibilitatea ca Părţile să fi comis aceeaşi greşeală la traducere, deci nu poate fi tratat ca o modificare implicită al Tratalului 1858. Este deasemenea adevărat că Nicaragua nu a acordat destulă atenţie înţelesului termenului “objetos de comercio”, care nu era supus dezbaterii de către arbitru; asta ar putea fi explicaţia traducerii făcută de ea în grabă. Cu toate acestea rămâne cazul că această concurenţă, care a apărut în relativ scurt timp după ce Tratatul a fost încheiat, este o indicaţie semnificativă că amândouă Părţi au înţeles “con objetos de comercio” să însemne “pentru scopuri de comerţ”.
Aceasta este înţelesul acceptat de Curte.


(iii) Înţelesul cuvântului “comerţ”

57. Constatările anterioare nu rezolvă în totalitate problema de interpretare discutată de Părţi. Acum, că a fost determinat că “con objetos de comercio” înseamnă “pentru scopuri de comerţ”, înţelesul atribuit cuvântului “comerţ” în contextul Articolului VI rămâne să fie determinat, ca şi extinderea exactă a dreptului de navigaţie liberă să poate fi definită. În acest punct de asemenea Părţile au păreri diferite.
58. Din puctul de vedere al Nicaraguei, pentru scopurile Tratatului, “comerţ” acoperă doar cumpărarea şi vinderea marfei, bunuri materiale, şi exclude toate serviciile, cum ar fi transport de călători. Această interpretare este clar concordantă cu punctul de vedere contrar al Nicaraguei, tocmai respins, că “con objetos” înseamnă “cu marfă”. Dar, Nicaragua argumentează, că chiar dacă fraza este tradusă ca “în scopuri de comerţ”, rezultatul este acelaşi, pentru că în 1858 cuvântul “comerţ” a însemnat doar comerţ cu bunuri, nu era extins cu servicii, cuprinderea serviciilor fiind o dezvoltare recentă. Nicaragua admite că călătorii erau transportaţi pe San Juan în 1858, şi chiar că era o activitate profitabilă, dar adaugă că această activitate nu cădea în câmpul de incidenţă a ceea ce de obicei era denumit “comerţ” la vremea respectivă. Cât despre transportul de turişti, nu exista această activitate în regiune la vremea menţionată.
Nicaragua susţine că este important să dăm cuvintelor folosite în Tratat înţelesele care le-au avut la vremea când Tratatul a fost încheiat, nu înţelesul lor actual, care poate să fie diferit, pentru că aceasta este singura cale de a rămâne fidel scopului adevărat al redactatorilor Tratatului; şi apreciind că scopul este lucrul principal în munca de interpretare.
59. Costa Rica susţine că “comerţ”, cum e folosit în Tratat, permite orice activitate care urmăreşte scopuri comerciale şi include, inter alia, şi transportul de călători, printre care şi turişti, şi bunuri. Petiţionarul mai adaugă că “comerţ” este un concept cuprinzător care se extinde peste toate activităţile pentru profit; în această privinţă citează ediţia din secolul XIX. al Dicţionarului Academiei Roiale Spaniole, care dă cuvântului “comercio” un al doilea înţeles “comunicaciòn y trato de unas gentes ò pueblos con otros”, sau comunicarea şi comportarea unor persoane sau oameni cu alţii. Urmăreşte, susţine Costa Rica, că “comerţ’ include circulaţia şi păstrarea legăturii dintre locuitorii satelor din partea costaricană a râului San Juan, şi folosirea râului în scopuri de navigare de către oficialităţile publice costaricane care asigură populaţia locală de ajutorul necesar, în domenii precum sănătate, educaţie şi securitate.
60. Curtea nu poate fi de acord nici cu interpretarea largă făcută de Costa Rica, nici cu interpretarea strictă a Nicaraguei.
61. Prin prisma primei, Curtea observă că, dacă ar fi acceptat, rezultatul ar fi cuprinderea în domeniul de “navigare în scopuri de comerţ ” a tuturor sau, în principiu, tuturor, formelor de navigaţie pe râu. Dacă asta ar fi fost intenţia părţilor Tratatului, ar fi greu de înţeles de ce s-au ocupat de precizarea că dreptul la libera navigare este garantat “pentru scopuri de comerţ”, dat fiind că această expresie de fapt nu avea nici un efect. În timp ce Costa Rica şi-a susţinut la audieri că din fraza “în scopuri de comerţ” din contextul Articolului VI nu rezultă restrângerea domeniului “dreptului la libera navigare” acordat mai devreme în aceaşi propoziţie (sentece), ci mai degrabă avea drept scop înlărgirea dreptului, Curtea nu poate accepta această perspectivă: afirmând în mod expres că scopul pentru care un drept poate fi exersat implică în principiu excluderea tuturor altor scopuri şi, în consecinţă, impunerea limitelor astfel definite pe câmpul de aplicare a dreptului în discuţie- subiecţi a posibilităţii că dreptul ar putea fi exercitat şi peste câmpul său de aplicare pe baze juridice separate.
În acest fel, exprimarea găsită în Articolul VI înseamnă dreptul de libera navigaţie acordat Costei Rica, prevedere aplicabilă exclusiv între limitele navigaţiei “în scopuri de comerţ” şi încetează să se aplice peste aceste limite; limite pe care Curtea urmează să le determine. Determinarea este fără efect asupra existenţei oricăror drepturi de navigaţie de care se bucură Costa Rica ca urmare a unor prevederi, altele decât în Articolul VI.
62. Prin prisma interpretării stricte înaintate de Nicaragua, Curtea observă că este sprijinită în principal de două argumente: primul este bazat pe interpretarea Părâtului asupra frazei “con objetos”, care tocmai a fost respinsă; al doilea este bazat pe afirmaţia că cuvântul “comerţ” ar trebui să aibă înţelesul strict pe care îl avea la intrarea în vigoare a Tratatului.
63. Curtea nu este de acord cu al doilea argument.
Este adevărat că termenii unui tratat trebuie să fie interpretate în lumina intenţiei comune a părţilor, care este, ca definiţie, contemporan cu concluzia tratatului. Care poate să conducă o curte sesizată cu o dispută., sau părţile însuşi, când caută să determină înţelesul unui tratat pentru a-l putea respecta cu bună credinţă, la a lămuri înţelesul termenului pe care l-a avut când a fost elaborat, deoarece acest lucru poate să învăluie în umbră intenţia reală a părţilor. Curtea a trebuit să procedeze la fel în anumite cazuri care necesitau interpretarea unui termen al cărui înţeles a evoluat de la elaborarea tratatui, în cazurile respective Curtea s-a alăturat înţelesului original (vezi, de exemplu, Hotărârea din 27 August 1952 în cazul privind Dreptul Cetăţenilor Statelor Unite ale Americii în Marocco (Franţa împotriva Statelor Unite ale Americii) (I.C.J. Reports 1952, p. 176), la întrebarea ce este înţelesul “disputei” în contextul unui tratat încheiat în 1836, Curtea a stabilit semnificaţia termenului în Maroc când tratatul a fost încheiat; Hotărârea din 13 Decembrie 1999 în cazul Kasikili/Insula Sedudu (Botswana/ Namibia) (Rapoartele C.I.J 1999 (II), p. 1062, para. 25) din respect faţă de înţelesul “centrul canalului principal” şi “thalweg” când Acordul Anglo-German din 1890 a fost încheiat).

64. Aceasta nu semnifică că, dacă înţelesul unui termen nu mai este acelaşi cu cel care a fost la data încheierii, atunci ar putea fi exclus vreun folos ce rezultă în cadrul înţelesului existent la momentul când tratatul este interpretat în scopuri de aplicare.
Pe de o parte, practica subsecventă a părţilor, în înţelesul Articolului 31 (3) (b) de la Convenţia din Viena, poate să evidenţieze o îndepărtare de la intenţia originală a părţilor, pe baza unui acord tacit între ele. Pe de altă parte, există situaţii când părţile la încheierea tratatului cad de acord să atribuie termenilor un înţeles sau conţinut capabil să evolueze, nu unul fixat pentru totdeauna, ca să se permită, printre altele, dezvoltarea dreptului internaţional. În acest exemplu este chiar adecvată respectarea intenţiei comune a părţilor existentă la încheierea tratatului, şi fără a se îndepărta de ea, ar trebui luat în considerare şi înţelesul dobândit de termeni, la fiecare moment în care tratatul este aplicat.
65. O bună ilustrare a acestui argument poate fi găsită în Hotărârea dată de Curte pe 18 Decembrie 1978 privind cazul Platforma Continentală a Mării Egee (Grecia împ. Turcia) (Hotărâre, C.I.J. Rapoarte 1978, p. 3).
Chemat să interpreteze rezerva unui Stat faţă de un tratat care excludea de sub jurisdicţia Curţii “disputele în legătură cu starea teritorială” a acelui Stat, unde înţelesul “stării teritoriale” a fost contestat, Curtea a afirmat:

“O dată ce era stabilit că expresia ‘starea teritorială a Greciei’ a fost utilizată în instrumentul de aderare al Greciei [la Actul General din 1928], acesta era un termen general care acoperea orice probleme comprimate în cuprinsul conceptului de stare teritorială, ce se cricumscriu dreptului internaţional general; prezumţia în mod necesar ridică problema că înţelesul expresiei a fost plănuit să urmeze evoluţia dreptului şi să corespundă cu înţelesul ataşat expresiei de către legea în vigoare în orice moment dat. Prezumţia, în opinia Curţii, este mai convingătoare dacă reamintim că Actul din 1928 a fost o convenţie pentru soluţionarea paşnică a litigiilor, proiectată să fie de tipul cel mai general şi cu o durată permanentă. Ca urmare, este greu de imaginat că într-o convenţie termenii “jurisdicţie domestică” şi “stare teritorială” erau intenţionaţi să aibă un conţinut fix, indiferent de evoluţia subsecventă a dreptului internaţional.” (C.I.J. Rapoarte 1978, p. 32, para. 77.)

66. Deşi adoptată în legătură cu interpretarea unei rezerve la un tratat, Curtea apreciază că argumentarea poate fi integral transpusă în scopul interpreării tratatului însuşi.
Este bazată pe ideea că, unde părţile au folosit termeni generali, părţile erau conştiente că înţelesul termenilor era foarte probabil să evolueze cu timpul, şi unde tratatul este în vigoare de o perioadă lungă sau pentru “durată continuă”, trebuie să se presupună, ca o regulă generală, că părţile au intenţionat ca acei termeni să aibă un înţeles evolutiv.
67. În prezentul caz din prisma termenului “comercio” cum e folosit în Articolul VI al Tratatului 1858 se pot face următoarele aprecieri. În primul rând, acesta este un termen generic, făcând referire la o categorie de activităţi. În al doilea rând, Tratatul 1858 a intrat în vigoare pentru o perioada nedeterminată; de la început s-a intenţionat să se creeze un regim caracterizat de perpetuuitate.
68. Această ultimă observaţie este susţinută de obiectul în sine al Tratatului, care are drept scop o soluţionare definitivă asupra litigiilor teritoriale dintre părţi. Regulile teritoriale cuprinse în tratate de genul aceasta sunt, prin natura lor, caracterizate în mod special de permanenţa lor, pentru, cum Curtea recent a amintit:

“Este un principiu al dreptului internaţional că regimul teritorial stabilit de tratat ` se bucură de o permanenţă de care tratatul însuşi nu se bucură în mod necesar` şi existenţa continuă a regimului nu este dependentă de existenţa continuă a tratatului sub care regimul este acceptat” (Litigiul Teritorial şi Maritim) (Nicaragua împ. Columbia), Obiecţii Preliminare, C.I.J. Rapoarte 2007, p. 861, para. 89).

69. Această observaţie este tot atât de adevărată ca şi dreptul la liberă navigare garantat Costei Ricăi de Articolul VI. Acest drept, descris ca “perpetuu”, este foarte strâns legat de soluţionarea teritorială definită de Tratat – încât poate fi considerat o parte integrantă a acestuia - fiind caracterizat de aceeaşi permanenţă ca şi regimul teritorial stricto sensu.
70. Curtea deduce din cele mai sus menţionate că termenii după care extinderea dreptului Costei Rica la libera circulaţie a fost definită, incluzând şi termenul “comercio”, trebuie să aibă înţelesul pe care-l poartă de fiecare dată când Tratatul este aplicat, şi nu necesar înţelesul lor originar.
Astfel, chiar presupunând că noţiunea de “comerţ” nu are acelaşi înţeles astăzi pe care l-a avut în secolul XIX., semnificaţia prezentă este cea care trebuie acceptată în scopurile de aplicare a Tratatului.
71. În consecinţă, Curtea constată că dreptul la libera navigare în cauză se aplică transporturilor de călători ca şi transportului de bunuri, pentru că activitatea de transport de persoane poate fi de natură comercială în zilele de azi. Acesta este cazul în care transportatorul se angajează într-o activitate cu scopul de a obţine profit. Un argument decisiv în acest sens este dacă este plătit transportatorului – operatorul bărcii - de către călători sau în numele lor un preţ (altul decât un preţ simbolic). Dacă este aşa, atunci activitatea transportatorului este de natură comercială şi navigarea în cauză trebuie să fie considerată ca fiind "în scopul comerţului" în sensul articolului VI. Curtea consideră că nu există nici un motiv convingător pentru a exclude transportul de turişti din această categorie, sub rezerva îndeplinirii condiţiei amintite.
Pe de altă parte, orice navigare alta decât aceea efectuată pentru transportul mărfurilor destinate formării obiectului comercial al unor tranzacţii sau pentru transportul de persoane în schimbul banilor plătiţi de acestea sau în numele lor, nu pot fi considerate că se încadrează în formularea "scopuri de comerţ", potrivit articolului VI. Acesta este cazul şi navigaţiei ambarcaţiunilor utilizate în realizarea activităţilor guvernamentale sau pentru furnizarea de servicii publice care nu sunt de natură comercială.

(b) Activităţile circumscrise dreptului de liberă navigaţie aparţinând statului Costa Rica

72. În lumina celor de mai sus, Curtea este acum în poziţia de a determina cu o mai mare precizie, tipurile de activităţi acoperite de dreptul de liberă navigaţie a statului Costa Rica, precum şi acelea care nu sunt.
Din motive de oportunitate, Curtea, în abordarea acestei probleme, va face distincţia între navigarea privată – adică navigare de ambarcaţiuni aparţinând particularilor - şi navigarea “ambarcaţiunilor oficiale (sau publice)”- nave care sunt în proprietatea Republicii Costa Rica, inclusiv a tuturor autorităţile publice -, cu toate că această distincţie, după cum va fi explicat mai jos, este de o relevanţă limitată.

(i) Navigare privată

73. Aşa cum tocmai a fost spus, două tipuri de navigare privată sunt reglementate de dreptul de liberă navigaţie în conformitate cu articolul VI din Tratatul din 1858: navigare de nave care transportă mărfuri destinate tranzacţiilor comerciale; şi navele care transportă pasageri care plătesc un alt preţ, decât unul simbolic (sau pentru cei cărora li se plăteşte un preţ), în schimbul furnizării unor astfel de servicii.
În primul rând, activitatea comercială se efectuează de către persoanele care sunt proprietarii mărfurilor destinate vânzării. Aceste persoane pot fi transportate pe vas: ele pot, de asemenea, încredinţa bunurile lor pentru transport unui operator de nave pentru un preţ stabilit sau gratuit. Acest ultim aspect nu are nici o relevanţă: în orice caz, navigaţia care este realizată în scopul transportului de mărfuri destinate vânzării, sau bunuri care au fost achiziţionate, în contextul unui schimb comercial, trebuie să fie considerată că are loc " în scop de comert", indiferent dacă este sau nu este proprietarul bunurilor aflate la bord, şi indiferent dacă operatorul navei a fost sau nu plătit pentru efectuarea transportului. Se înţelege mai departe că navigaţie "în scop de comerţ" include, de asemenea, călătoria înapoi a persoanei care a transportat bunurile pentru vânzare.
În cel de-al doilea exemplu, faptul că proprietarul navei primeşte plata pentru activitatea sa este criticală. Într-adevăr, în cazul în care transportul de pasageri este analizat, nu pasagerii sunt cei care exercită o activitate comercială (dacă nu călătoresc pentru a transporta mărfuri, în care caz călătoria se încadrează în exemplul precedent), ci operatorul de transport, deoarece acesta scoate profit.
74. Problema a fost ridicată cu privire la faptul dacă navigarea cu vapoare aparţinând locuitorilor satelor din partea costa-ricană a râului în scopul de a satisface nevoile esenţiale ale vieţii de zi cu zi, cum ar fi ducerea copiilor la şcoală sau în scopul de a oferi sau de a primi tratament medical, a fost protejată de dreptul de liberă navigaţie atunci când este efectuat în mod gratuit. Părţile au discutat problema: conform Nicaraguei răspunsul este negativ, deoarece respondentul consideră că numai transportul de mărfuri beneficiază de garanţia oferită de Articolul VI al tratatului; Potrivit statului Costa Rica răspunsul este afirmativ, bazat pe o definiţie foarte largă a "comerţului".
75. Curtea a indicat deja că nu poate fi de acord cu o definiţie a cuvântului "comerţ” atât de largă precum cea prezentată de Costa Rica. Ea a mai indicat (la punctul 71 de mai sus) că transportul de pasageri, cu titlu gratuit, sau circulaţia persoanelor pe navele lor pentru alte scopuri decât de a desfăşura tranzacţii comerciale, nu putea să cadă sub incidenţa “navigare în scopuri de comerţ” în sensul articolului VI din Tratatul 1858.
76. Aceasta nu înseamnă neapărat că astfel de activităţi nu sunt deloc acoperite de libertatea de navigaţie: alte dispoziţii din Tratatul 1858 ar putea avea efectul de a garanta dreptul locuitorilor de pe partea costaricană să navigheze pe râu, între anumite limite, chiar şi atunci când nu o fac în contextul unei activităţi comerciale.
77. În acest sens, Curtea este de părere că există motive să se ţină cont de prevederile tratatului ca un întreg, mai ales acelea care stabilesc frontiera între cele două state, în scopul de a trage, dacă este nevoie, anumite consecinţe necesare. Cu alte cuvinte, chiar dacă nici o prevedere nu garantează în mod expres dreptul non-comercial de navigare pentru locuitorii din Costa Rica în Tratat, întrebarea trebuie pusă dacă acest drept nu curge dintr-o altă dispoziţie care are un scop diferit, dar, care s-ar putea, într-o anumită măsură, să fie consecinţa necesară.
78. Aşa cum s-a mai spus, cele două state au decis, prin Tratatul Limitelor, să stabilească graniţa lor comună la malul de sud al râului San Juan, de-a lungul întregii întinderi a râului care curge de la gura lui către un punct care se află la trei mile engleze mai jos de la Castillo Viejo. Acest lucru a fost decis în articolul II din Tratatul 1858. În acel moment, exista deja o populaţie care popula partea costaricană a frontierei, astfel definită, indivizi care susţin că au trăit pe malul râului sau, cel puţin, nu departe de el. Având în vedere marea dificultate de a călători în interiorul ţării, ca urmare a infrastructurii slabe, populaţia frecvent efectua şi efectuează şi în prezent călătorii în scopul de a satisface nevoile esenţiale ale vieţii de zi cu zi, ceea ce necesită transport prompt, cum ar fi transportul la şi de la şcoală ori pentru îngrijire medicală.
79. Curtea este de părere că nu se poate ca intenţia autorilor din Tratatului 1858 să fi fost privarea locuitorilor de pe partea costaricană a râului, în cazul în care ţărmul constituie graniţa dintre cele două State, de dreptul de a utiliza râul în măsura necesară să-şi îndeplinească cerinţele lor esenţiale, chiar şi pentru activităţi fără caracter economic, dat fiind geografia regiunii. În timp ce alegeau, în articolul II din Tratat, să stabililească graniţa pe malul râului, părţile trebuiau să presupună, având în vedere fundamentul istoric la încheierea acestui tratat şi obiectul Tratatului cum e definit în Preambul şi Articolul I, că trebuia să aibă în vedere păstrarea pentru costaricanii care locuiau pe acel mal a unui minim drept de navigaţie în scopul ca oamenii să-şi poată continua viaţa lor normală în satele dealungul râului. Curtea consideră că un asemenea drept nu poate fi derivat în mod expres din Articolul VI, însă poate fi dedus din dispoziţiile Tratatului privit ca un întreg, în special, din modul în care graniţa este fixată.


(ii) “Navele oficiale”

80. Este clar că Tratatul din 1858 nu stabileşte, în Articolul VI, nici un regim special pentru navele “oficiale” (sau publice).
Singurul criteriu prevăzut de articolul VI nu se bazează pe proprietate publică sau privată a navei ci pe scopul navigaţiei: fie este întreprins pentru "scopuri de comerţ" şi beneficiază de libertatea stabilită; fie este întreprins în alte scopuri decât “comerţ” şi atunci nu. Din acest punct de vedere distincţia dintre nave publice şi private este lipsită de semnificaţie juridică. În acelaşi fel în care o parte a navigării private nu este acoperită de “dreptul perpetuu de liberă navigaţie” (de exemplu, în cazul navelor de croazieră), în schimb, nu este de neimaginat că "navele publice" ar putea naviga pentru “scopuri de comerţ”, dacă îndeplinesc condiţiile de care o astfel de caracterizare depinde.
81. În realitate, la dezbaterea problemei "navelor oficiale" Părţile au avut în vedere în special cele utilizate de către autorităţile costaricane pentru exerciţiul ordinii publice - cum ar fi poliţie şi activităţile vamale - sau pentru pentru furnizarea de servicii publice care nu au ca obiect profitul şi, prin urmare nu au caracter comercial.
82. Aşa cum a fost deja remarcat (la punctul 49 de mai sus), Arbitrajul Cleveland a venit în legătură cu o hotărâre cu privire la navele de război şi navele serviciilor vamale, refuzând în cazul primelor dreptul de a naviga pe San Juan şi autorizând navigarea celei de-a doua categorii“ aşa cum poate fi legată şi conectată cu exercitarea ei în `scopuri de comerţ` acordată de articolul menţionat anterior [articolul VI] sau în măsura necesară pentru protecţia acestui exerciţiu”. Nimic nu poate fi astfel dedus din aceasta în ceea ce priveşte navigarea navelor oficiale costaricane.
83. În lumina celor mai sus menţionate, Curtea este de părere că, ca o regulă generală, navigarea navelor costaricane pentru scopuri de ordine publică şi servicii publice fără obiectiv de a câştiga financiar, în special navele poliţiei, cad în afara aplicării Articolului VI a Tratatului 1858, cu excepţia navelor serviciilor vamale, a căror problemă a fost soluţionată la arbitrajul din 1888. Mai departe, Curtea nu este convinsă că dreptul Costei Ricăi de a naviga cu asemenea nave poate fi dedus din articolul IV al Tratatului, în conformitate cu care "Şi Costa Rica va fi obligată, pentru partea care aparţine de ea de la malul râului San Juan… să contribuie la securitatea acestuia în acelaşi mod în care cele două Republici vor contribui la apărare în caz de agresiune de dinafară”. Această prevedere, contrar cu ceea ce susţine Costa Rica, nu acordă nici un drept de navigaţie în circumstanţe ordinare. Amplasează o obligaţie asupra lui de a “păzi” râul din propriul teritoriu.
Mai mult, Curtea consideră că, în orice caz, Costa Rica nu a dovedit afirmaţia că transportul pe râu este singura posibilitate de a aproviziona posturile de poliţie poziţionate dealungul râului sau să ofere asistenţă personalului staţionat în acestea.
Ba chiar, materialul din dosar arată că posturile în cauză sunt accesibile, de exemplu, prin utilizarea râurilor costaricane care comunică cu San Juan, în apropiere de unde sunt aşezate.
În sfârşit, pentru motivele prezentate mai sus (paragraful 40), Costa Rica nu poate invoca “Cuadra-Lizano” Joint Communiqué de la 30 Iulie 1998 ca să-şi revendice dreptul de a naviga cu nave oficiale care sunt armate sau transportă arme.
84. Cu toate acestea, Curtea este de părere că, motivele prezentate mai sus (în paragraful 78) cu privire la navele private care navighează pe râu în scopul de a satisface cerinţele esenţiale populaţiei care trăieşte pe malul râului, unde transportul rapid este o condiţie pentru a răspunde acestor cerinţe, sunt de asemenea valabile pentru anumite nave oficiale costaricane, care, în situaţii specifice sunt utilizate numai în scopul de a asigura satisfacerea necesităţilor vieţii de zi cu zi a populaţiei, astfel cum e definită la paragraful 78 de mai sus.
În consecinţă, acest aspect special de navigare de către "vase oficiale" este reglementat de dreptul de navigaţie definit în paragraful 79 de mai sus: acest drept nu este garantat de Articolul VI al Tratatului dar este dedus din dispoziţiile Tratatului privit ca un întreg, în mod deosebit din fixarea graniţei dealungul râului.


III Puterea Nicaraguei de a reglementa navigarea

85. În partea această a Hotărârii, Curtea analizează chestiunea puterii Nicaraguei de a reglementa navigarea pe acea parte a râului San Juan în care Costa Rica are dreptul de a naviga cum a fost stabilit în Partea a II-a a Hotărârii. În ceea ce priveşte chestiunile situate în afara domeniului de aplicare a dreptului de liberă navigaţie a Costa Ricăi, şi celelalte părţi ale râului, care nu sunt supuse regimului Tratatului 1858, Nicaragua, ca putere suverană, are puteri complete de a reglementa.

I. Observaţii generale

86. În pledoaria lor scrisă, Părţile nu sunt de acord cu extinderea sau chiar cu însăşi existenţa puterii Nicaraguei de a reglementa folosirea râului. În cursul procedurii orale diferenţa de poziţii în mare măsură a dispărut. Cu toate acestea, părţile nu sunt de acord cu extinderea puterii reglementare a Nicaraguei şi cu anumite măsuri pe care Nicaragua le-a adopat şi continuă să le aplice.
În prima parte a procedurii orale, Nicaragua precizează că, indiferent de natura precisă şi extinderea drepturilor statului Costa Rica în cadrul dispoziţiilor din Tratatul de limite şi în Hotărârea Cleveland, Nicaragua

“trebuie să aibă competenţa exclusivă de a exercita următoarele atribuţii de reglementare: (a) protecţia şi întreţinerea dreptului de navigare, care înseamnă puterea de a menţine ordinea publică şi standardele de siguranţă în ceea ce priveşte navigarea; (b) protecţia frontierei, inclusiv a recurge la procedurile de imigrare în ceea ce priveşte cetăţenii străini care navigează în apele teritoriale ale Nicaraguei; (c) exerciţiul puterii normale de poliţie; (d) protecţia mediului şi a resurselor naturale; şi; (e) întreţinerea prevederilor tratatului care prescriu condiţiile navigaţiei în conformitate cu Tratatul.
Costa Rica în timp ce acceptă puterea Nicaraguei de a reglementa, susţine că suveranitatea Nicaraguei asupra râului San Juan trebuie văzută ca o parte – o parte importantă - a regimului fluvial stabilit în 1858 şi că regulamentele adoptate de către Nicaragua nu trebuie să încalce dreptul perpetuu la liberă navigaţie a Costa Ricăi. Aceasta afirmă că reglementările trebuie să fie legale, publice, rezonabile, non-arbitrare şi non-discriminatorii şi adoptate pentru a îndeplini un scop legitim public ; Nicaragua acceptă declaraţia de principiu a Costa Ricăi.
Părţile nu sunt de acord dacă Nicaragua este obligată să informeze Costa Rica despre reglementările care le-a făcut sau să se consulte cu Costa Rica în prealabil despre reglementările propuse. Curtea va hotărî cu privire la aceste diferenţe în cursul acestei părţi a Hotărârii.

(a) Caracteristici

87. În esenţă, raportat la motivele invocate de către părţi, Curtea stabileşte că Nicaragua are puterea de a reglementa exercitarea de către Costa Rica a dreptul de navigaţie liberă în conformitate cu Tratatul 1858. Această putere nu este nelimitată, fiind limitată de drepturile şi obligaţiile părţilor. O reglementare în acest caz ar trebui să aibă următoarele caracteristici:

(1). trebuie să facă obiectul de normare numai a anumitor reguli, fără prestări imposibile
sau fără să împiedice substanţial exercitarea dreptului de liberă de navigare;

(2). trebuie să fie în concordanţă cu termenii tratatului, cum ar fi interzicerea impunerii unilaterale a unor taxe în articolul VI.

(3). trebuie să aibă un scop legitim, cum ar fi siguranţa navigaţiei, prevenirea criminalităţii şi siguranţă publică şi controlul de frontieră;

(4). trebuie să fie nediscriminatorie şi în materii, cum ar fi orarul de navigare, care trebuie să se aplice şi navelor nicaraguane dacă se aplică vaselor costaricane.

(5). trebuie să fie rezonabilă, ceea ce înseamnă că impactul negativ asupra exercitării dreptului în cauză nu trebuie să fie în mod evident exagerat, măsurată în raport de protecţia oferită în scopul invocat.
88. Costa Rica a contestat rolul de protecţie a mediului ca un motiv pentru reglementarea Nicaraguei, indicând faptul că acesta este un pretext pentru a impune alte cerinţe. Dar, în cursul procedurii orale Costa Rica însăşi a scos în evidenţă câteva aspectele legate de mediu. La rândul său, Nicaragua indică în probele prezentate, care demonstrează că râul San Juan şi ţărmul Nicaraguan adiacent sunt extrem de importante, şi rezervaţii naturale grav ameninţate. De asemenea, se referă la obligaţiile internaţionale asociate care decurg din Convenţia de la Ramsar din 1971 Zone umede şi Convenţia privind Comerţul Internaţional cu Specii Sălbatice de Faună şi Floră din 1973 şi Convenţia privind Conservarea Biodiversităţii şi Protecţia Prioritară a Zonelor Sălbatice din America Centrală.
89. Curtea consideră că, pe parcursul unui secolul şi jumătate de la încheierea Tratatului 1858, interesele care trebuie protejate prin reglementarea în interes public s-au schimbat într-un mod care nu putea fi nicicum anticipat de părţi: protecţia mediului este un exemplu bun. După cum va apărea în hotărârea făcută mai târziu, în această Hotărâre (a se vedea paragrafele 104, 109, 118, 127 şi 141), Nicaragua, în adoptarea unor măsuri care au fost contestate, în opinia Curţii, acestea urmăresc scopul legitim de a proteja mediul înconjurător.
90. Părţile au menţionat alte două probleme referitoare la reglementările făcute de Nicaragua. Costa Rica a sugerat că Nicaragua nu a adoptat măsuri şi reglementări, care să poată fi contestate în conformitate cu legea nicaraguană. Dar nu a precizat, cu toate acestea, în faţa Curţii, care sunt cerinţele relevante nicaraguane constituţionale şi altele, şi nici nu a indicat astfel de non-conformităţi cu legea Nicaraguană, presupunând că aceastea ar fi avut loc, şi nici nu a precizat ce importanţă ar putea avea în cadrul dreptului internaţional.

Nicaragua a susţinut că ar avea puterea de a reglementa pentru “a menţine disciplina Tratatului". Cu toate acestea nu a indicat modul în care se vor extinde competenţele sale de reglementare, în contextul actual.


Pentru că părţile nu au dezvolta aceste două argumente, Curtea nu le ia în considerare mai departe.

(b) Notificarea
117. În consecinţă Curtea concluzionează că statul Nicaragua nu poate solicita persoanelor călătorind pe navele Costei Rica, care se bucură de exerciţiul dreptului la liberă navigaţie pe râul San Juan, să obţină vize. Alta ar fi însă situaţia în cazul în care persoanele ar intenţiona să intre pe teritoriul statului Nicaragua sau să navigheze pe râu dincolo de partea ce îi aparţine, spre Lacul Nicaragua.
118. Curtea adaugă o chestiune concluziei respective, şi anume că Nicaragua are dreptul de a cunoaşte identitatea acelora care doresc să navigheze pe râul San Juan, din motive cum ar fi aplicarea legii sau protecţia mediului (parag. 104). O măsură ce ar putea fi adoptată pentru a proteja astfel de interese este de a refuza intrarea unei anumite categorii de persoane, pentru motive întemeiate, referitoare la scopul amintit. Dacă o astfel de acţiune ar fi justificată sau ar fi fost impusă din motive întemeiate, nu se consideră că dreptul ar fi fost încălcat. O analiză similară ar putea fi aplicată în cazul unor situaţii de maximă urgenţă.
119. În ceea ce priveşte solicitarea statului Nicaragua cu privire la obţinerea de certificate turistice, aceasta nu apare ca fiind o modalitate care să faciliteze controlul asupra intrării în râul San Juan. Pe durata procesului, nu a făcut altceva decât să furnizeze anumite informaţii faptice în legătură cu operaţiunea privind certificatele turistice şi scutirile amintite deja. Nicaragua nu a făcut referire la nici un scop legitim care să impună sau să justifice o astfel de măsură. Solicitarea ca pasagerii care doresc să călătorească pe nave aparţinând Costei Rica, care beneficiază pe deasupra de dreptul la liberă navigaţie pe râul San Juan, să obţină certificate turistice este lipsită de temei în raport cu dreptul la liberă navigaţie. În consecinţă, Curtea concluzionează că Nicaragua nu are dreptul de a solicita persoanelor călătorind pe vase ce aparţin Costei Rica şi care exercită dreptul Costei Rica la liberă navigaţie, pe râu, certificate turistice.
(d) Taxe
120. Costa Rica, în ultima sa pledoarie, solicită Curţii să stabilească faptul că Nicaragua are obligaţia de a nu solicita nici o taxă navelor Costei Rica şi pasagerilor lor pentru că navighează pe râul San Juan. Pretenţiile Costei Rica se referă la înapoierea plăţilor solicitate pentru ca navele să părăsească Nicaragua, vize şi certificate turistice pentru pasageri. În opinia statului Nicaragua, acestea nu reprezintă plăţi efectuate pentru navigarea râului ci pentru serviciile prestate în vederea eliberării de diferite documente. În situaţia în care Nicaragua nu are puterea conferită de lege pentru a solicita emiterea unor astfel de documente, aşa cum Curtea a stabilit deja cu privire la vize, atunci nici o astfel de taxă nu poate fi impusă sau percepută. Curtea a reglementat problema referitoare la certificatele turistice în paragraful anterior. Chestiunea care ridică în continuare probleme se referă la certificatele de ieşire din Nicaragua. Costa Rica susţine că solicitarea unor astfel de certificate este interzisă de Tratat. În 1982 protestase împotriva impunerii unei taxe pentru eliberarea unui certificat de ieşire, taxă care este exclusă şi de Art. VI din Tratat. Într-un schimb de replici ulterior, în 2001, Nicaragua a susţinut că suma ce era solicitată “nu era pentru navigarea pe râul San Juan şi nici nu reprezenta vreun tip de taxă, dar care reprezintă mai degrabă suma solicitată pentru a furniza serviciile necesare pentru ieşirea din ţară, servicii care trebuie plătite atât de navele străine cât şi de cele aparţinând statului Nicaragua când traversează dintr-un stat în altul”.
Nicaragua reaminteşte că prin decizia Preşedintelui statului Nicaragua şi pentru a “consolida legăturile” între cele două ţări şi Guverne, navele Costei Rica, altele decât cele turistice şi cele ce folosesc portul San Juan de Nord, urmau să primească certificatele fără a plăti. Ca şi răspuns, Costa Rica se referă din nou la prevederile Art. VI, citând ultima parte a articolului, arătând că, în fapt, nici un serviciu nu fusese furnizat în schimbul certificatului de ieşire. Nicaragua, spune că statul Costa Rica ignoră întreaga prevedere a Art. VI din Tratatul de Delimitare, care stabileşte că nici o ţară nu poate impune celeilalte plata unor taxe, exceptând situaţiile în care ambele Guverne s-au înţeles în acest sens.
121. Ultima propoziţie a Art. VI, stabileşte în textul său original, în limba spaniolă că:
“Las embarcaciones de uno ú otro pais podrán indistintamente atracar en las riberas del rio en la parte en que la navegación es comun, sin cobrarse ninguna clase de impuestos, á no ser que se establezcan de acuerdo entre ambos Gobiernos.” (Pentru textul integral al art.VI în liba spaniolă originară, a se vedea paragraful 43 de mai sus) Tradusă propoziţia este după cum urmează:
“Navele ambelor ţări vor avea posibilitatea de a acosta, fără discriminări, pe oricare din malurile râului, pe porţiunea pe care navigaţia este comună; şi nici un fel de taxe sau datorii, de nici un fel, nu vor putea fi colectate dacă acestea nu au fost stabilite sau percepute prin consensul ambelor Guverne.” (Costa Rica) şi
“Navele ambelor ţări, se vor putea apropia, fără discriminare de ţărmul râului unde navigaţia este comună, fără a se percepe nici un fel de impozit, dacă acest lucru nu a fost stabilit de cele două Guverne.” (Nicaragua)
122. În opinia Curţii, teza finală a Art. VI este alcătuită din două elemente. Conferă în primul rând dreptul navelor aparţinând fiecărei Părţi de a acosta pe ţărmul celeilalte. În al doilea rând, articolul stabileşte că exerciţiul acestui drept nu poate fi supus vreunui impozit sau vreunei taxe. Aşa cum exerciţiul dreptului la navigaţie pe râu este liber, şi nu poate fi supus vreunei plăţi, aşa este şi dreptul de a acosta pe un ţărm aparţinând celeilalte părţi. Curtea nu se referă însă şi la situaţiile ce se întind dincolo de acest caz particular şi nu interzice impunerea de taxe stabilite pentru servicii legale prestate şi solicitate de către Nicaragua vaselor ce navighează pe râu..

91. Curtea se întoarce acum la întrebarea dacă Nicaragua are obligaţia legală de a notifica Costa Rica de măsurile pe care le adoptă pentru a reglementa navigaţia pe fluviu, sau de a anunţa şi de a se consulta cu Costa Rica, înainte de adoptarea unor astfel de măsuri. Ca răspuns la o întrebare al unui membru al Curţii, Nicaragua a spus că, cum el este titularul exclusiv a autorităţii suverane şi al râului, în conformitate cu Tratatul sau diferit, nu are obligaţia să se consulte cu sau să informeze Costa Rica înainte de a face asemenea reglementări. Nicaragua afirmă că, totuşi, în interesul relaţiei de bună vecinătate şi ca un gest de curtoazie s-a consultat cu regularitate, informat şi s-a angajat în dialoguri cu Costa Rica despre măsurile luate. După aceea a documentat plângerea, cu referire la măsurile în litigiu.
Costa Rica a contestat rolul în protecţia mediului ca motiv pentru reglementările Nicaraguene, indicând faptul că acesta este un pretext pentru a impune alte cerinţe. Totuşi, în cursul procedurii orale chiar Costa Rica a accentuat aspecte legate de mediu. La rândul său Nicaragua scoate în evidenţă faptul că râul San Juan şi ţărmul adiacent ce aparţine Nicaraguei sunt extrem de importante şi că sunt nişte rezervaţii naturale grav ameninţate. De asemenea, se face referire la obligaţiile internaţionale impuse, care decurg din Convenţia Ramsar asupra Wetlands din 1971, Convenţia Internaţională asupra Comerţului cu Specii ale Faunei şi Florei Sălbatice pe cale de dispariţie din 1973 şi Convenţia Biodiversităţii asupra Conservării, Protecţiei şi Priorităţii Areelor Sălbatice din America Centrală.


89. Curtea consideră că, pe parcursul unui secol şi jumătate de când a fost încheiat tratatul în 1858, interesele care trebuiesc protejate prin reglementării în interesul public este posibil să se fi schimbat în aşa fel încât nu puteau fi prevăzute de părţi la acel timp: protejarea mediului fiind un exemplu notabil. Aşa cum va apărea din hotărârile făcute mai târziu în această judecată (a se vedea paragrafele 104, 109, 118, 127 şi 141), Nicaragua, în adoptarea anumitor măsuri care au fost contestate, în opina Curţii, urmăreşte scopul legitim de protejare a mediului.


90. Părţile au menţionat alte două probleme referitoare la reglementarea efectuată de Nicaragua . Costa Rica a sugerat că Nicaragua nu a adoptat măsurile şi reglementările, fiind contestată în conformitate cu dreptul Nicaraguan. Totuşi nu a fost pusă în faţa Curţii Constituţia Nicaraguei şi alte cerinţe relevante, şi nu a indicat cum o asemenea nonconformitate cu legea Nicaraguană, presupunând că aceasta a avut loc, ar putea avea semnificaţie în dreptul intrenaţional.

Nicaragua a susţinut că a avut autoritatea de reglementare, pentru a menţine disciplina tratatului. Cu toate acestea nu a indicat cum aceasta avea să extindă puterile sale de reglementare în contextul actual.

Pentru că părţile nu au dezvoltat aceste două contencioase, Curtea nu îi va purta mai departe.


(b) Notificări

91. Curtea se întoarce acum la întrebarea, dacă Nicaragua are o obligatie legală de a notifica Costa Rica în legătură cu măsurile ce le adoptă cu privire la reglementarea navigaţiei pe râu, ori de a notifica şi a se consulta cu Costa Rica anterior adoptării de către Nicaragua a unor asemenea măsuri. Pentru a răspunde unei asemenea întrebări venite de la un membru al Curţii, Nicaragua spuse că , ca şi titular exclusiv al autorităţii suverane asupra râului, în conformitate cu tratatul, nu a avut nici o obligaţie în a se consulta sau a informa Costa Rica înainte de a face asemenea reglementări. Nicaragua afirmă că totuşi, în interesul unei bune vecinătăţi şi de curtoazie, de regulă s-a consultat, a informat şi a intrat în dezbateri cu Costa Rica, în ceea ce priveşte măsurile. Apoi a documentat acea cerinţă ca referinţă pentru măsurile în discuţie. Costa Rica a răspuns recenzilor întrebării susţinute de Nicaragua şi a concluzionat că notificarea nu a existat. Costa Rica în comentariile cu privire la răspunsul Nicaraguei, respinge poziţia Nicaraguei cum că nu ar fi avut obligaţia legală de a se consulta, referitor la ceea ce se spune este simplul înţeles al textului articolului VI al tratatului.


92. Însă partea textului articolului VI de care Costa Rica depinde, se referă doar la impunerea de anumite taxe. Deoarece prevederea nu se extinde la întreaga gamă de măsuri luate pentru a reglementa navigaţia pe râu, nu poate fi considerată ca o obligaţie generală de notificare şi consultare, aşadar Curtea nu a mai luat în vedere acest argument, restul comentariilor Costei Rica şi toate adresele Nicaraguei care fiecare au avut legătură cu variatele măsuri.


93. Tratatul nu impune nici o obligaţie generală a părţilor de a o notifica pe cealaltă în legătură cu măsurile pe care le ia cu privire la navigaţia pe râu. Conţine o cerere de înţelegere în art. VI şi o cerere de consultare în art. VIII care implică contactul prioritar între părţi. La art. VI celor două părţi le este cerut să se înţeleagă dacă doresc să impună orice fel de taxe în situaţia continuării prestării. La art. VIII, dacă Guvernul Nicaraguei propune să intre într-un aranjament pentru canalizarea ori tranzitarea pe San Juan, trebuie mai întâi să se consulte cu Guvernul Costa Rican cu privire la dezavantajele pe care le-ar putea crea proiectul între cele două părţi.


94. În ciuda lipsei unei prevederi specifice în tratat cu privire la notificare, Curtea vede trei factori care împreună impun o obligaţie de notificare a reglementărilor în circumstanţele acestui caz. Prima se regăseşte în acordul din 1956 sub imperiul căruia părţile s-au înţeles după cum urmează:

„Cele două părţi, acţionând în spiritul care ar trebui să caracterizeze familia naţiunilor Central Americane, trebuie să colaboreze cât mai bine pentru a efectua acele întreprinderi şi activităţi care solicită efortul comun al ambelor state şi care sunt de beneficiu reciproc şi, în particular, pentru ca să faciliteze şi accelereze traficul pe autostrada Pan-Americană şi pe râul San Juan înăuntrul termenelor tratatului din 15 aprilie 1858 şi interpretării date de arbitraj la 22 martie 1888, şi de asemenea pentru a facilita acele servicii de transport care pot fi prestate pe teritoriul uneia din părţi de către intreprinderi care sunt resortisanţi ai celeilalte părţi.”

Este greu de văzut cum obligaţia, întemeiată pe termenii acordului din 1856, de colaborare pentru a se facilita traficul pe râul San Juan şi a se facilita serviciile de trasport asigurate în teritoriul unei ţări de resortisanţii celeilalte, ar putea fi întrunită fără ca Nicaragua să notifice Costa Rica în legătură cu reglementările importante care le adoptă.


95. Cel de-al doilea factor care indică faptul că Nicaragua este obligată să notifice adoptarea reglementărilor constă în însuşi obiectul său: navigaţia pe un râu asupra căruia două state au drepturi, una ca suveran, cealaltă la libera navigare. O astfel de cerinţă apare de la necesităţile practice de navigare pe o asemenea cale navigabilă. Dacă diferitele scopuri de navigare trebuie să fie realizate, acestea trebuie să fie supuse unei discipline, o disciplină care se bazează pe buna notificare a reglementărilor importante.


96. Cel de-al treilea factor se regăseşte în chiar natura reglementării. În cazul în care reglementarea are în vedere activitatea în cauză a normelor, cei care angajează acea activitate trebuie informaţi cu privire la acele norme. Notificarea va ajuta la o mai bună aplicare a reglementării şi la atingerea mai eficientă a scopurilor. Notificarea de asemenea va permite celor care fac obiectul reglementărilor să aducă fapte concrete pe care le cunosc, în atenţia autorităţilor competente şi de a le sugera alte căi de a urmări şi atinge scopul propus.


97. Curtea concluzionează că Nicaragua are obligaţia de a notifica Costa Rica în legătură cu reglementările pe care le face cu privire la regimul de navigaţie pe râul San Juan. Cu toate acestea, această obligaţie nu se extinde la notificarea şi consultarea adoptării de către Nicaragua a unei asemenea reglementări.


(c) Contextul privitor la fapte

98. Curtea consideră necesară furnizarea unui context privitor la fapte pentru evaluarea care precedă reglementarea specifică Nicaraguană şi acţiunile contestate de Costa Rica. Cu acest scop, Curtea reaminteşte afirmaţia prezentată cu privire la populaţia de pe malul Costa Rican, turiştii care utilizează râul, şi accesul Costa Rican la suprafaţă. Potrivit Costa Ricăi, aproximativ 450 de persoane, jumătate nicaragueni, locuiesc de-a lungul celor aproximativ 140 km de ţărm Costa Rican. Nicaragua nu contestă aceste cifre.


99. Potrivit Nicaraguei, cu o excepţie în 1982 când au fost aplicate măsuri de urgenţă aplicabile pe timp de război, navigaţia turistică Costa Ricană nu a fost împiedicată. Cifrele arată o creştere de la 711 în 1998 de până la 2,590 în 2004. Costa Rica nu contestă cifrele, şi nici mai ales creşterea lor. Într-adevăr, a atras una din sursele nicaraguene pentru a arăta creşterea numărului de turişti. Dar, mai de grabă, argumentele sale cu privire la împiedicarea turismului sunt generale, depinzând în mare parte de atragerea de interferenţe adverse, de cerinţele Nicaraguene referitoare la oprirea şi controlul navelor, înregistrarea pasagerilor, eliberarea de vize şi carduri turistice, şi perceperea de taxe. Elementele de probă aduse în faţa Curţii indică faptul că marea parte a voiajului turiştilor începe sau se termină înăuntrul teritoriului Costa Rican, pe râurile Srapiquişi Colorado care include aproximativ doar 25 de km pe râul San Juan între punctele de întâlnire a râurilor. Ambarcaţiunile turistice, potrivit evidenţei aduse Curţii, par a avea capacitatea de aproximativ zece persoane.

.
100. Părţile au adus Curţii informaţii ce privesc măsurile întreprinse de Nicaragua, şi cele care continuă să fie întreprinse, în reglementarea folosirii râului. Costa Rica susţine că informaţiile arată faptul că Nicaragua acţionează în mod ilegal, fără vreun scop legitim dar hărţuind şi în mod nejustificat şi într-un mod discriminatoriu. Nicaragua susţine contrariul.


101. Curtea constată că statul Costa Rica, în susţinerea plângerii cu privire la acţiunea ilegală a Nicaraguei, avansează fapte propriu-zise despre pretinsa absurditate referindu-se la pretinsa disproporţionalitate datorită impactului reglementărilor. Curtea reaminteşte că, în termeni bine stabiliţi, de principiu general, este de competenţa Costei Roca să stabilească aceste puncte (cf. Delimitare Maritimă în Marea Neagră (România vs. Ucraina, Hotărâre pronunţată la 3 Februarie 2009, para. 68, şi cazurile citate în speţă). În plus, o Curte examinând caracterul rezonabil a unei reglementări trebuie să recunoască că autoritatea de reglementare, în speţă statul suveran asupra râului, poartă răspunderea pentru evaluarea oportunităţii reglementării şi pentru opţiunea făcută, pe baza cunoaşterii situaţiei, măsură pe care o consideră cea mai potrivită pentru satisfacerea nevoilor. Nu va fi de ajuns într-o contestaţie a unei reglementări doar să se afirme simplu că aceasta nu este rezonabilă. Fapte concrete şi specifice sunt necesare pentru a convinge Curtea să ajungă la acea concluzie.


2. Legalitatea măsurilor specifice emise de Nicaragua şi contestate de către Costa Rica.

102. Curtea are în vedere măsurile adoptate de către Nicaragua care sunt contestate de Costa Rica.

(a) Solicitarea de oprire şi identificare

103. Costa Rica, în ultimele susţineri, solicită Curţii să oblige Nicaragua să nu mai ceară ambarcaţiunilor Costa Ricane să oprească la oricare dintre posturile Nicaraguei de-a lungul râului, şi să nu le mai solicite pasagerilor paşapoarte. Costa Rica susţine că aceste solicitări de oprire şi identificare au un efect practic de a aduce aproape de imposibil exercitarea de către Costa Rica a dreptului la libera circulaţie pe râu, prevăzut de tratat, şi oricum aceste măsuri nu au vreun efect preventiv. Acestea nu pot fi considerate rezonabile sau legale. Nicaragua spune că, înainte de 1960, a solicitat operatorilor navali, inclusiv nicaraguenilor care călătoresc pe râu să oprească şi să se identifice, atât pasagerilor cât şi încarcătura ambarcaţiunii. Solicitarea, se spune, este un element fundamental al eforturilor depuse pentru aplicarea legii în zonă. Se consideră destul pentru a spune că şi în privinţa statului Costa Rica, începând cu cel puţin anii 60, s-a apreciat ca necesară implementarea aceleiaşi exigenţe pe propriile râuri. Nicaragua explică faptul că posturile milităreşti sunt vast întinse, lăsând întinderi vaste ale râului departe de orice aplicare a legii, şi că acestea sunt necesare doar pentru a ţine urma ambarcaţiunilor de când intră până ce ies, astfel le pot monitoriza eficient pentru a se asigura să nu dezvolte activităţi ilegale. Nicaragua de asemenea, invocă ca şi scopuri pentru aceste solicitări protecţia mediului şi siguranţa navigaţiei.


104. Până acum, în ce priveştet caracterul legal al solicitării, Curtea este de părere că Nicaragua, ca stat suveran are dreptul de a cunoaşte identitatea persoanelor care intră pe teritoriul său şi de asemenea să aibă cunoştinţă de plecarea lor. Autoritatea de a cere producerea unui paşaport ori a unui document de identificare are o cauză legitimă în exercitarea unei asemenea puteri. Nicaragua de asemenea este legată de responsabilităţi pentru respectarea legii şi pentru protecţia mediului. Ca extindere, solicitarea Nicaraguei ca ambarcaţiunile să se oprească la intrarea pe râu şi la ieşire şi, de asemenea, de a putea fi supuse percheziţiei, este legitimă şi legală. Curtea, nu poate, totuşi, să vadă o justificare legală pentru o solicitare generală, aceea ca ambarcaţiunile care îşi continuă cursul de-al lungul râului San Juan, de exemplu, de pe râul San Carlos îndreptându-se spre râul Colorado, ar trebui să se oprească la un punct intermediar, în speţă râul Srapiqui.


105. În memoriul său Costa Rica a mai pus accent pe dreptul pe care ambarcaţiunile Costa Ricăi şi Nicaraguei îl au sub imperiul art. VI, de a trage la mal pe oricare parte a râului, care este presupus de formularea „niciunde nu este stipulat că ambarcaţiunile aparţinând statului Costa Rica au o obligaţie de a acosta pe ţărmul statului Nicaragua şi să raporteze aceasta autorităţilor nicaraguene”. Costa Rica nu furnizează nici o dezvoltare a acestui argument. Ceea ce este surprinzător. Dreptul barcagiului de a acosta pe malul opus din motive proprii şi puterea şi responsabilitatea statului, care este suveran asupra râului, de a reglementa, în interes public, sunt două lucruri distincte. Ele pot funcţiona în deplină armonie.


106. Costa Rica susţine că o patrulare mai frecventă pe râu din partea Nicaraguei ar fi mai rezonabilă, legală şi destul de eficientă. Totuşi, nu se poate demonstra că o asemenea patrulare ar aduce mai aproape atingerea scopului pentru care solicitarea în speţă a fost introdusă, nici vreo dovadă concretă care să releve faptul că această solicitare interferează cu traficul turistic, în particular prin întârzierile pretinse că ar rezulta din aplicarea ei. Curtea reaminteşte faptul că s-a recunoscut că numărul turiştilor pe râu a crescut de când solicitarea este aplicată. În viziunea Curţii, Costa Rica nu a reuşit să demonstreze că reglementarea este nerezonabilă.


107. În cosecinţă, Curtea concluzionează că, acea contestaţie depusă de Costa Rica contra solicitării ca ambarcaţiunile să se oprească iar membrii echipajului şi pasagerii să se înregistreze şi să poarte un document de identificare, se respinge.


(b) Permise de plecare

108. Costa Rica contestă permisele de plecare pe care Nicaragua le solicită a fi emise pentru ambarcaţiunile care navighează pe râu. Aşa cum va arăta, contestă de asemenea taxa impusă. După spusele Costa Ricăi, înaintea lui 1979, practica era ca ambarcaţiunile Costa Ricane să obţină un Permis de plecare de la propriile autorităţi (în Barra del Colorado ori Puerto Biejo de Sarapiqui) şi să le prezinte la cererea autorităţilor nicaraguene când intră pe râul San Juan. La începutul anilor 80, autorităţile nicaraguene au introdus propriile certificate şi o taxă impusă. Subiectul supus dezbaterii este acum Planul de Acţiune de eliberare de permise de deplasare, din 2001 pe râul San Juan, a armatei nicaraguene, care prevede următoarele:

„1. Ambarcaţiunilor care navighează între posturile militare de control de pe râul San Juan li se eliberează un permis vamal de curtoazie la plecare (certificate).
2. Ambarcaţiunilor şi nicaraguenilor care domiciliază aproape de malul râului San Juan şi costaricani care domiciliază în imediata vecinătate, li se va elibera un permis de curtoazie care va fi valabil pe o lună, şi care trebuie reînoit cu o zi înainte să expire. Acestea se vor raporta posturilor militare de control aflate dealungul râului San Juan.

3. Căpitanul portului San Juan del Norte este autorizat prin prezenţă, să emită permise de plecare internaţionale, ambarcaţiunile turiştilor la preţul de zece dolari. Aceste certificate vor fi emise de postul militar de control din Boca de Sarapiqui şi în El Delta, doar acolo unde ambarcaţiunile încearcă să evadeze din portul căpitanului.

....................................................................................................................................

5. Ambarcaţiunilor Costa Ricane aflate în interiorul teritoriului Costa Rican, care utilizează râul San Juan ca rută de tranzit, li se va emite un permis de plecare în San Juan del Norte, cu o taxă simbolică de cinci dolari.”

Nicaragua susţine că la intrarea pe râu, ambarcaţiunile sunt inspectate pentru a se asigura că acestea sunt într-o stare bună pentru navigaţie, nu au scurgeri de petrol care ar putea polua şi nu transportă marfă ilegală. Ca dovadă a acestor reglementări, Nicaragua, de asemenea, citează procesul-verbal a unei întâlniri din 1997 a comisiei binaţionale Nicaragua-Costa Rica:

„Cu respect pentru deplasarea ambarcaţiunilor s-a considerat necesar ca acestea să navigheze doar dacă au fost corespunzător înregistrate de către postul competent de a emite certificarele corespunzătoare, în speţă, posturile de la San Juan del Norte, San Carlos şi Sarapiqui.”

Nicaragua consideră că prin acest proces-verbal Costa Rica a acceptat faptul că sunt motive întemeiate pentru solicitările de înregistrare şi lichidare impuse de Nicaragua. Costa Rica a avut în vedere în procesul-verbal traficul de droguri, iar respectivul pasaj a făcut referire doar la faptul că permisele ar trebui obţinute de către ambarcaţiuni din propriile ţări.


109. Curtea consideră că scopurile invocate de Nicaragua adică, siguranţa navigaţiei, protecţia mediului şi necesitatea aplicării legii penale, sunt legitime. În plus, solicitarea de permise de plecare nu pare a impune vreun impediment semnificativ exercitării dreptului Costa Ricăi la libera navigaţie.

Întrebarea se pune şi dacă în termenii unei practici anterioare, inspecţia şi certificarea ar trebui întreprinse de statul a cărui naţionalitate este operatorul ambarcaţiunii, prin analogie de navigaţie maritimă. Nu apare nici o sugestie din partea Costa Rica, care să releve că ar fi în poziţie să îşi asume o asemenea responsabilitate. Nici nu indică vreun caz singular unde navigaţia să fi fost împiedicată de un refuz arbitrar ori de un permis.

110. Ca urmare, plângerea Costa Rica, în sensul că ambarcaţiunile Costa Ricane nu ar trebui să obţină permise de plecare, nu poate fi reţinută. Curtea analizează plângerea privitoare la taxe mai târziu în hotărâre.


(c) Vize şi carduri turistice

111. În ultimul petit, Costa Rica a cerut Curţii să declare că Nicaragua are obligaţia de a nu solicita obţinerea de vize, persoanelor care au dreptul la libera circulaţie. Plângerea se extinde şi la cardurile turistice. Nicaragua susţine că, începând cel puţin cu 1979, tuturor non-resortisanţilor le-au fost cerute carduri turistice atunci când intrau în Nicaragua, solicitare care include intrarea în Nicaragua prin râul San Juan. Aceasta susţine că se face o excepţie pentru rezidenţi ai Costa Rica din comunităţile riverane şi pentru negustorii care în mod regulat folosesc râul pentru transportul mărfurilor de la o comunitate la alta. A se nota că acele excepţii se aplică şi la vize. Mai mult, mulţi dintre turişti au beneficiul unei scutiri de viză făcută de Nicaragua. Costa Rica se leagă de nişte dovezi care pun sub semnul întrebării operaţiunea de scutire oferită riveranilor.


112. Costa Rica susţine că necesitatea de vize şi carduri turistice constituie o încălcare a dreptului la libera navigaţie. Aceasta invocă nişte limite impuse ilegal dreptului. Exerciţiul puterii ar însemna că dreptul la libera navigaţie devine un privilegiu ce ar fi dat ori refuzat la discreţia Nicaraguei. Pentru Nicaragua, puterea de a emite asemenea documente este o simplă consecinţă a suveranităţii care o are asupra râului. Aşa cum se poate cere ca o asemenea permisiune să fie căutată de către non-resortisanţi când intră pe teritoriu, la Aeroportul Managua, la fel se poate impune aceeaşi solicitare când non-resortisanţii vor să intre pe râul pe care este suveran statul Nicaragua.

113. Curtea observă de la început că o distincţie trebuie făcută între solicitarea de vize şi solicitarea de permise turistice. Competenţa unui stat de a emite ori refuza vize este o expresie practică a prerogativei pe care fiecare stat o are, de control la intrare a non-resortisanţilor pe teritoriul ei.


114. Solicitarea ca pasagerii de pe ambarcaţiunile Costa Ricane, exercitând dreptul la libera navigaţie, alţii decât riverani şi câţiva negustori costaricani, să deţină vize, ridică întrebarea cine oare este beneficiarul şi cine ar trebui sa beneficieze de dreptul la libera navigaţie pentru scopuri comerciale, drept prevăzut în art. VI al Tratatului din 1858. Articolul VI indică statul Costa Rica ca titular al acestui drept. Proprietarii şi operatorii ambarcaţiunilor costaricane beneficiază de dreptul de navigare liberă pe râul San Juan, pentru scopuri comerciale. Pasagerii de pe ambarcaţiunile costaricane au de asemenea acest drept, indiferent daca sunt sau nu resortisanţi ai statului Costa Rica.


115. Curtea reaminteşte că un Stat are competenţa să accepte ori să refuze vize, iar aceasta implică un nivel de putere discreţionară. Totuşi, în această speţă, Nicaragua nu poate impune condiţia unei vize acelor persoane care, în conformitate cu ce este prezentat în paragraful anterior, beneficiază de la Costa Rica de dreptul la libera circulaţie. Dacă acest beneficiu îi este refuzat, libera navigaţie va fi împiedicată. În aceste împrejurări, impunerea condiţiei obţinerii unei vize este o încălcare a tratatului.


116. Curtea observă că de fapt numărul turiştilor călătorind pe rîul din partea costaricană a crescut în perioada în care aceste solicitări erau aplicate (a se vedea paragraful 99). Mai mult, Costa Rica nu a prezentat nici un fel de dovadă de vreo refuzare arbitrară a unei vize, unui turist, şi Nicaragua relevă faptul că nu solicită, resortisanţilor din ţările de unde provin majoritatea turiştilor pe râul San Juan, obţinerea vizei. Mai mult, face excepţii pentru rezidenţi ai Costa Rica, comunităţilor riverane şi negustorilor costaricani care folosesc râul cu regularitate. Toate acestea, totuşi, nu afectează caracterul legal amintit.

Curtea analizează problema ridicată de Costa Rica în legătură cu Nicaragua în 2001 : care este serviciul prestat în schimbul certificatului şi al plăţii. După cum înţelege Curtea situaţia, Costa Rica nu pune la îndoială dreptul statului Nicaragua de a inspecta navele de pe râu din motive de siguranşă, mediu şi aplicare a legii. În opinia Curţii, acest drept ar trebui să fie în orice situaţie, o aplicare a suveranităţii statului Nicaragua asupra râului. Dar aceste acţiuni de poliţie din partea suveranului, nu includ nici un serviciu pentru operatorii de nave. În vederea respectării dreptului la libera navigaţie pentru navele costaricane, plata este nelegală.
În consecinţă, cererea statului Costa Rica în legătură cu plata pentru certificatul de plecare pentru aceste nave trebuie admisă.

(e) Orarul de navigare
În petitul final, Costa Rica a solicitat Curţii să stabilească faptul că Nicaragua are obligaţia de a nu impune nici un impediment în exercitarea dreptului la libera navigaţie, inter alia, prin programele pentru navigaţie. Nicaragua, conform statului Costa Rica, a restricţionat navigaţia în anul 1999, între orele 6.00 a.m. şi 5.30 p.m. În 2001 Costa Rica a protestat împotriva „acestei restricţii unilaterale, deoarece nu este prevăzută în nici un acord dintre cele două state”. În răspunsul său, Nicaragua afirma că „are dreptul şi obligaţia ca stat suveran, de a adopta reglementările necesare pentru garantarea siguranţei oamenilor şi navelor care traversează râul şi pentru a respinge orice activitate criminală”. Costa Rica a răspuns că Nicaragua nu poate stabili aceste limitări unilateral, deoarece nici un instrument în vigoare între părţi nu stabileşte faptul că Nicaragua poate proceda astfel. Măsura luată în anul 2001 prin Planul de acţiune al Armatei Nicaraguene pentru instituirea unui Certificat de Plecare, se suspenda între orele 5.00 p.m. şi 5.00 a.m. Costa Rica a pretins faptul că această prohibiţie este o violare a dreptului „perpetuu la libera navigaţie”.
Curtea a statuat faptul că exercitarea puterii de reglementare poate include şi impunerea unor limite în exercitarea acestei activităţi. Evidenţele prezentate în faţa curţii nu demonstrează o utilizare a râului pe timpul nopţii: navele cu turişti folosesc râul în timpul zilei; urgenţele sunt înţelese ca fiind o excepţie. Această prohibiţie se aplică tuturor, inclusiv nicaraguenilor. Râul este periculos pentru navigaţie în timpul nopţii deoarece nu există lumini iar bancurile de nisip sunt invizibile, la fel cum sunt şi crocodilii. Limitările care se interferează cu dreptul statului Costa Rica la libera navigaţie nu reprezintă, în opinia Curţii, un impediment în exercitarea acestui drept, mai ales atunci când scopul acestei limitări este clar.
Provocarea venită din partea statului Costa Rica cu privire la reglementări priveşte şi protecţia mediului. După cum s-a precizat mai sus, Curtea consideră că acesta este un scop legitim şi respinge susţinerea bazată pe acest fapt asupra interdicţiei pe timp de noapte.
În final, Costa Rica susţine că reglementarea nu este rezonabilă. Scopul putea fi atins prin alte mijloace, de exemplu prin impunerea bărcilor care navigau noaptea de a avea lumini şi de a marca zonele periculoase cu lumini. Costa Rica nu face referire la cât de practice sunt aceste măsuri sau la preţul lor. Astfel, în opinia Curţii, Costa Rica nu a reuşit să demonstreze că această măsură nu este rezonabilă.
În consecinţă, cererea statului Costa Rica cu privire la orarele de navigaţie, nu poate fi admisă.

(f) Steaguri
Costa Rica a solicitat Curţii, în susţinerea finală, să stabilească faptul că Nicaragua are obligaţia de a nu impune nici un impediment în exercitarea dreptului la libera navigaţie, inter alia, prin condiţia referitoare la steaguri. Costa Rica pretinde că dreptul navelor sale de a naviga cu steagul său şi nu cu steag nicaraguan, este un drept corolar dreptului la libera navigaţie. Pentru Nicaragua, cererea ca navele să navigheze cu steagul său atunci când se află în apele sale, inclusiv pe râul San Juan, este un atribut al suveranităţii statului Nicaragua, şi este o problemă a practicii şi cutumei internaţionale, fiind astfel o cerinţă rezonabilă.
Părţile nu se înţeleg nici în ceea ce priveşte faptele. În timp ce Costa Rica susţine că Nicaragua a solicitat tuturor navelor să navigheze cu steagul său, din punct de vedere al Curţii, Costa Rica nu a adus nici o dovadă convingătoare pentru acest fapt. Planul de Acţiune al Armatei Nicaraguene cu privire la râul San Juan, prevede ca navele care nu au stâlp pentru steag, acesta va trebui arborat la pupa navei. Această măsură a fost luată deoarece majoritatea navelor costaricane erau de dimensiuni mici astfel încât nu aveau unde să arboreze steagul. Costa Rica a pretins faptul că Nicaragua nu permitea navelor sale să poarte steagul costarican. În acest sens, Nicaragua a adus dovezi prin care se demonstra faptul că navele costaricane, puteau naviga atât cu steag costarican dacă aveau cât şi cu steagul nicaraguan. În final, trebuie menţionat faptul că nu există nici o probă prin care să se facă dovada că o navă costaricană nu a fost lăsată să navigheze fără steagul nicaraguan.

127. Contestarea de către Costa Rica a reglementării se aplică şi la unul din acele scopuri, şi anume cel de protecţia a mediului. După cum s-a menţionat anterior, Curtea îl consideră ca fiind un scop legitim şi în consecinţă respinge acest argument pentru contestarea interdicţiei pe timp de noapte.


128. În cele din urmă, Costa Rica susţine că reglementarea este nerezonabilă. Aceasta afirmă că atingerea scopului s-ar fi putut face prin alte mijloace în special prin solicitarea bărcilor care călătoresc noaptea să aibă lumini şi prin marcarea locurilor periculoase cu lumini. Costa Rica nu prezintă practicabilitatea unor astfel de măsuri, inclusiv a costului lor, şi nici eficacitatea lor. Aceasta procedează doar la afirmarea lor. În opinia Curţii, nu s-a stabilit că reglementarea este nerezonabilă.


129. În consecinţă, cererea Costa Ricăi în ceea ce priveşte orarele nu poate fi reţinută.


(f) Drapelurile


130. În susţinerile finale, Costa Rica, solicită Curţii să declare că Nicaragua are obligaţia de a nu impune un impediment în exercitarea dreptului de liberă navigare, inter alia, prin condiţiile referitoare la drapeluri. Costa Rica susţine că dreptul ca navele sale să poarte propriul drapel şi nu pe cel Nicaraguan este un drept corolar la dreptul la liberă navigaţie în conformitate cu Tratatul. Pentru Nicaragua, cerinţa ca navele care navighează pe apele sale inclusiv pe San Juan să poarte drapelul său, , este un atribut al suveranităţii statului Nicaragua, şi este o chestiune de cutumă şi practică internaţională . Este o cerinţă rezonabilă şi neîmpovărătoare .


131. De asemenea, nici părţile nu sunt de acord cu privire la fapte. În timp ce Costa Rica sugerează că Nicaragua solicită tuturor navelor sale, să poarte drapelul Nicaraguan, opinia Curţii este că nu s-au adus dovezi convingătoare în acest sens. Mai mult, documentul relevant Nicaraguan, Planul de acţiune al Armatei din Nicaragua pentru Eliberarea Certificatelor de Plecare în râul San Juan, pe lângă faptul că solicită purtarea drapelului său, adaugă un element important : “Dacă vasele nu au nici un stâlp de pavilion atunci, ele vor purta drapelul pe turnuleţul de pe pupă , dacă acestea îl au “.Consilierul Nicaraguei a declarat că această limită a însemnat că reglementarea a fost inaplicabilă la marea majoritate a bărcilor din Costa Rica, care utilizează râul şi, care sunt aproape toate din lemn şi mici numite "pangas" sau simple bărci cu motor exterior şi nu dispun de mijloace pentru a afişa drapeluri. Costa Rica, susţine că Nicaragua nu permite navelor sale să poarte drapelul Costa Rican. Nicaragua prezintă dovada de la un militar care a avut responsabilitatea în zona San Juan din 2002 la 2005 că navele Costa Ricane puteau purta drapelul Costa Rican atât de timp cât îl purtau şi pe cel Nicaraguan; în practică, acest fapt a însemnat doar că bărcile turistice Costa Ricane păstrau la bord un drapel Nicaraguan şi îl purtau în timp ce se aflau pe San Juan. În cele din urmă, aşa cum, consilierul pentru Costa Rica acceptă, nu există nici o dovadă că vreo navă Costa Ricană a fost împiedicată de la navigarea pe râu pentru încălcarea acestei cerinţe.


132. Curtea consideră că Nicaragua, care are suveranitate asupra râului San Juan, poate, în exercitarea puterii sale suverane, să solicite ca navele Costa Ricane echipate cu piloni sau foişoare care navighează pe râu să poarte drapelul său. Această cerinţă nu poate fi considerată în nici un caz un impediment în calea exercitării libertăţii de navigare a navelor din Costa Rica în conformitate cu Tratatul de 1858. Curtea observă, în plus, că nu a fost prezentată nici o dovadă care să demonstreze că navele Costa Ricane au fost împiedicate să navigheze pe râul San Juan, ca urmare a cerinţei de purtare a drapelului Nicaraguan. În consecinţă, cererea Costa Ricăi potrivit căreia Nicaragua a încălcat obligaţia de a nu impune impedimente în exercitarea dreptului de liberă navigare prin stabilirea condiţiilor referitoare la drapeluri nu poate fi admisă.


(g) Concluzia

133. Rezultă din cele de mai sus că Nicaragua a exercitat atribuţiile sale de reglementare cu privire la problemele discutate în subsecţiunile (2) (a), (b), (e) şi (f) din secţiunea III de mai sus, în conformitate cu Tratatul din 1858, dar că nu acţionează în conformitate cu obligaţiile prevăzute de Tratatul din 1858 când pune în aplicare măsuri care necesită vize şi carduri turistice şi plătirea taxelor în ceea ce priveşte navele, operatorii de bărci şi pasagerii acestora care îşi exercită libertatea de navigaţie (paragrafele 111 - 124 de mai sus).


IV. PESCUITUL DE SUBZISTENŢĂ


134. În solicitările finale, Costa Rica, cere Curţii să declare că Nicaragua are obligaţia de a permite riveranilor de pe malul Costa Rican să pescuiască în râu pentru scopuri de subzistenţă. Nicaragua, pe lângă contestarea acestei afirmaţii pe fond, de asemenea, susţine că este inadmisibilă.

135. Costa Rica nu a inclus solicitarea în ceea ce priveşte pescuitul în cererea acesteia. A făcut-o totuşi în Memoriu, explicând că numai după instituirea procedurilor, Nicaragua a început să împiedice riveranii să pescuiască. În Contra Memoriu, Nicaragua a afirmat că Tratatul din 1858 nu prevedea nici un fel de drepturi de pescuit; de asemenea, aceasta a contestat existenţa oricăror drepturi cutumiare cu privire la pescuitul de subzistenţă al riveranilor Costa Ricani. Doar în replică Nicaragua a susţinut că cererea nu este admisibilă pe motivul că nu a fost inclusă şi nici nu a fost implicită în cerere. Nicaragua de asemenea, afirmă că această afirmaţie nu se deduce direct din obiectul
Cererii.



136. Costa Rica în primul tur de audieri orale, a susţinut, în primul rând, că Nicaragua, care pledează pentru fond în Contra Memoriu, implicit, a acceptat admisibilitatea cererii referitoare la pescuit; în al doilea rând, că Nicaragua a consimţit la competenţa Curţii; în al treilea rând, Costa Rica şi-a rezervat dreptul de a completa şi modifica cererea acesteia; în al patrulea rând, faptul că cererea a fost implicit inclusă ca fiind "un pas de a agrava şi de a extinde litigiul", un aspect inclus în cerere, precum şi, în al cincilea rând, faptul că cererea se încadrează în categoria în “care se aplică alte reguli de drept internaţional” de asemenea, menţionate în cerere. Nicaragua nu răspunde la elementele specifice ale acestor argumente şi, în afară de o scurtă trimitere la memoriile sale scrise, s-a limitat la fond şi a negat stabilirea existenţei unui drept cutumiar de către Costa Rica.


137. Curtea reaminteşte, de la bun început că admisibilitatea este diferită de competenţă. În actuala cauză Curtea se ocupă de problema admisibilităţii. De asemenea, a reamintit că este de competenţa Curţii de a stabili în funcţie de circumstanţele specifice fiecărui caz în parte dacă o cerere este admisibilă (Anumite Terenuri de Fosfat în Nauru (Nauru vs. Australia), Obiecţii Preliminare, Hotărâre, Rapoartele CIJ 1992, p. 240). În conformitate cu articolul 40, paragraful 1, din Statutul Curţii, “obiectul disputei” trebuie să fie indicat în cerere, aşa cum s-a stabilit în jurisprudenţa Curţii, o solicitare suplimenară trebuie să fi fost implicită în cerere (Templul din Preah Vihear ( Cambodgia vs. Thailanda), Fond, Hotărâre, Rapoartele CIJ 1962, p. 36) sau trebuie să decurgă “direct din întrebarea care este obiectul Cererii” (Jurisdicţia în materie de pescuit (Republica Federală Germania vs. Islanda) , Fond, Hotărâre, Rapoartele CIJ 1974, p. 203, para. 72).


În ceea ce priveşte argumentul Nicaraguei conform căruia solicitările Costa Ricăi referitoare la pescuitul de subzistenţă ar fi inadmisibile, Curtea constată că pretinsa ingerinţă a Nicaraguei în dreptul la pescuitul de subzistenţă este posterioară depunerii cererii. În legătură cu cel de-al doilea argument al Nicaraguei conform căruia solicitarea nu decurge direct din obiectul cererii, Curtea consideră că în circumstanţele acestei cauze, având în vedere relaţia dintre riverani şi râu şi condiţiile cererii, există o suficient de strânsă legătură între solicitarea cu privire la pescuitul de subzistenţă şi cerere, în care Costa Rica, pe lângă Tratatul din 1858, a invocat “alte reguli şi principii de drept internaţional aplicabile “.



138. În plus, Curtea observă că, după cum rezultă din argumentele pe fond pe care statul pârât le-a prezentat, în cele două etape a memoriilor scrise şi în cele două runde de audieri orale, Nicaragua nu a fost dezavantajată de eşecul Costa Ricăi de a emite o notificare în cerere. În mod similar, din punct de vedere al responsabilităţii sale pentru administrarea justiţiei, Curtea nu se consideră dezavantajată în înţelegerea problemelor de lipsa de referinţe explicite la solicitările care privesc domeniul pescuitului din cerere.
139. În consecinţă, obiecţia Nicaraguei referitoare la admisibilitate nu poate fi admisă.

140. Curtea îşi îndreaptă atenţia acum spre fondul solicitărilor Costa Ricăi în legătură cu drepturile de pescuit de subzistenţă. Costa Rica susţine că există de mult timp o practică care permite locuitorilor din Costa Rica de pe malul râului San Juan, să pescuiască în râu pentru scopuri de subzistenţă. Această practică a supravieţuit Tratatului de la 1858 şi Costa Rica susţine că este un drept cutumiar. În susţinerea acestui argument, Costa Rica face referire la o Ordonanţă Roială din 1540 conform căreia partea de sus a râului, de 15 ligii începând de la lac, a aparţinut Nicaraguei şi partea inferioară la Marea Caraibelor Costa Ricăi; în scopuri de navigaţie şi de pescuit, râul şi lacul aveau să fie comune. Curtea pune accentul în continuare pe practicile de pescuit ale riveranilor din Costa Rica pentru scopuri de subzistenţă, care, în conformitate cu cele susţinute de Costa Rica, nu au fost contestate de către Nicaragua până după ce prezentele proceduri s-au instituit. Nicaragua răspunde Costa Ricăi susţinând că aceasta din urmă nu a reuşit să dovedească faptul că practica s-a stabilit în aşa fel încât aceasta să devină obligatorie pentru Nicaragua. Deşi este adevărat că de obicei, a tolerat utilizarea limitată a râului San Juan pentru scopuri non-comerciale de pescuit de către riveranii Costa Ricani, această limitare nu poate fi văzută ca o sursă a unui drept legal. Mai mult decât atât, conform celor susţinute de Nicaragua, Costa Rica a admis în mod constant că nu are drepturi cu excepţia celor care rezultă din tratate şi nu din cutume. În cele din urmă, la audieri, Nicaragua a reiterat faptul că “nu are absolut nici o intenţie de a împiedica rezidenţii Costa Ricani să se angajeze în activităţi de pescuit de subzistenţă”. Costa Rica, în declaraţia sa finală cu privire la acest subiect, a solicitat Curţii în partea operaţională a acestei hotărâri să înregistreze şi de a pune în aplicare afirmaţia statului Nicaragua conform căreia pescuitul de subzistenţă nu va fi împiedicat.


141. Curtea reaminteşte faptul că părţile sunt de acord că toate chestiunile din litigiu în legătură cu pescuitul de către riveranii Costa Ricani au ca scop subzistenţa. Nu se ridică nici o problemă legată de pescuitul comercial sau sportiv. De asemenea, Curtea constată că părţile nu au încercat să definească pescuitul de subzistenţă (în afara de aceste excluderi) şi nici nu au solicitat Curţii să le ofere o definiţie. Pescuitul de subzistenţă, fără îndoială, a avut loc pe o perioadă de timp foarte lungă. Lăsând deoparte, pentru moment problema pescuitului în râu din bărci, un punct la care Curtea va reveni, părţile convin că practica pescuitului de subzistenţă este de mult stabilită. Opiniile lor sunt diferite cu privire la aspectul dacă practica a devenit obligatorie pentru Nicaragua. Curtea observă că, în practică, prin însăşi natura sa, şi având în vedere izolarea zonei şi, slaba răspândire a micii populaţii, este improbabil să fie documentată în orice formă, în orice act oficial cu privire la acest aspect. Pentru Curte, eşecul statului Nicaragua de a nega existenţa unui drept care rezultă din practica continuă şi de necontestat, o foarte lungă perioadă de timp, este deosebit de semnificativ. Curtea concluzionează că Costa Rica are un drept cutumiar. Acest drept va face obiectul oricărei măsuri de reglementare Nicaraguană referitoare la pescuit adoptată pentru scopuri adecvate, în special în materie de protecţie a resurselor şi a mediului.


142. Curtea nu este de acord cu afirmaţia statului Nicaragua conform căreia Costa Rica a acceptat, în cadrul acestor proceduri că nu a avut drepturi cu excepţia celor care rezultă din tratate. Solicitarea referitoare la pescuit, de la bun început, s-a bazat pe cutumă.


143. Curtea nu consideră totuşi că dreptul cutumiar se extinde şi pescuitului de pe nave. Nu există decât dovezi limitate şi recente a unei astfel de practici. Mai mult, autorităţile Nicaraguane resping aceste practici.



144. Prin urmare, Curtea concluzionează că pescuitul Costa Ricanilor din râul San Juan pentru subzistenţă trebuie să fie respectat de către Nicaragua ca fiind un drept cutumiar .


V. CERERILE PĂRŢILOR DIN SUSŢINERILE FINALE


1. Cererile Costa Ricăi

145. În susţinerile de la sfârşitul pledoariilor, Costa Rica a prezentat în faţa Curţii un număr de cereri distincte (a se vedea mai sus, paragraful14).


146. Principalul scop al cererii acesteia este de a obţine o declaraţie din partea Curţii că Nicaragua are un anumit număr de obligaţii faţă de Costa Rica, de navele Costa Ricane şi faţă de pasagerii lor, precum şi de locuitorii Costa Ricani de pe malul râului San Juan, şi că, Nicaragua a încălcat aceste obligaţii care sunt prevăzute la literele (a) - (i) din susţinerile finale.

Curtea va reţine elemente din această solicitare în partea operaţională a acestei hotărâri în
măsura în care acestea corespund cu raţionamentul precedent şi le va respinge pe celelalte.


147. Costa Rica a prezentat alte trei solicitări: cere Curţii ca Nicaragua să înceteze toate încălcările obligaţiilor sale, care au un caracter continuu, să constate că Nicaragua ar trebui să despăgubească Costa Rica pentru prejudiciul cauzat de către încălcările identificate, sub forma de repunere în situaţia anterioară, şi o compensaţie printr-o sumă care urmează să fie stabilită într-o etapă ulterioară; şi, în final, să dea asigurări şi garanţii că nu va repeta conduita ilegală.


148. În ceea ce priveşte prima dintre aceste trei solicitări, trebuie amintit că, atunci când Curtea constată nelegalitatea conduitei unui stat, precum şi în cazul în care această conduită persistă la data hotărârii, Statul respectiv este obligat să o înceteze imediat. Această obligaţie de a înceta conduita necuvenită derivă atât din obligaţia generală ca fiecare Stat să acţioneze în conformitate cu dreptul internaţional cât şi din obligaţii specifice asupra statelor care sunt parte la litigii ce se judecă în faţa Curţii, să acţioneze în conformitate cu hotărârile sale, mai exact cu articolul 59 din statutul său.

Nu este necesar, pentru Curte să amintească de existenţa acestei obligaţii în paragrafele operative ale hotărârilor judecătoreşti: obligaţia statului în cauză de a înceta un astfel de comportament illicit provine din funcţionarea de drept, chiar din constatarea Curţii asupra existenţei unei încălcări cu caracter continuu.

Curtea poate considera că este adecvat, în circumstanţe speciale, să menţioneze în mod expres obligaţia în partea operaţională a hotărârii sale. În cauza de faţă nu observă nici un motiv pentru a face acest lucru.

149. În ceea ce priveşte cea de-a doua solicitare stabilită la punctul 147 de mai sus, trebuie amintit că, încetarea unei încălcari cu caracter continuu şi restabilirea situaţiei juridice anterioare constituie o formă de reparaţie pentru Statul prejudiciat. Cu privire la cererea de despăgubire, Curtea constată că, Costa Rica nu a prezentat nici o dovadă în măsură să demonstreze că acesta a suferit un prejudiciu financiar. Curtea, prin urmare, nu va reţine acea parte a solicitărilor.

150. În cele din urmă, în timp ce Curtea poate dispune, aşa cum a făcut-o în trecut, că un Stat este responsabil pentru conduita internaţională necuvenită, cu garanţia acestuia de nerepetare a conduitei, va face acest lucru numai în cazul în care circumstanţele îl justifică, circumstanţe pe care Curtea le va evalua.

Ca o regulă generală, nu există nici un motiv să presupunem că un Stat a cărui acţiune sau conduită a fost declarată nelegală de către Curte va repeta acest act sau conduită, în viitor, dat fiind faptul că buna sa credinţă trebuie să se presupună (a se vedea Fabrica de la Chorzow, Fond, Hotărârea nr 13, 1928, PCIJ, seria A, nr 17, p. 63; Teste nucleare (Australia vs. Franţa), Hotărâre, Rapoartele CIJ 1974, p. 272, para. 60; Teste nucleare (Noua Zeelandă vs. Franţa), Hotărâre, Rapoartele CIJ 1974, p. 477, para. 63; şi Activităţile militare şi paramilitare în şi împotriva Nicaraguei (Nicaragua vs. Statele Unite ale Americii), Competenţa şi Admisibilitate, Hotărâre, Rapoartele CIJ 1984, p. 437, para. 101). Nu este, deci, nici un motiv, cu excepţia împrejurărilor speciale, în care Curtea să nu aibă cunoştinţă, în prezenta cauză, de a comanda o măsură precum cea solicitată de Costa Rica.

2. Cererire Nicaraguăi

151. În susţinerile finale şi Nicaragua a prezentat în faţa Curţii un număr de cereri.


152. Pentru început, aceasta solicită Curţii să respingă toate cererile înaintate de Costa Rica, fie pentru că pârâtul nu şi-a încălcat obligaţiile care îi revin, fie pentru că presupusele obligaţii încălcate nu provin din vreo regulă de drept internaţional.


Curtea va reţine această solicitare în măsura în care corespunde cu argumentele stabilite în prezenta Hotărâre cu privire la solicitările Costa Ricăi .

153. Nicaragua, adaugă o nouă solicitare. Solicită Curţii “să facă o declaraţie oficială cu privire la problemele ridicate de Nicaragua în secţiunea II din Capitolul VII al Contra Memoriului ei, [şi] în secţiunea I, capitolul VI din Replică”.

Declaraţia solicitată este următoarea:

“(i) Costa Rica este obligată să respecte reglementările pentru navigare (şi debarcare) în râul San Juan impuse de către autorităţile Nicaraguane, în special, cele relaţionate cu probleme de sănătate şi securitate;

(ii) Costa Rica trebuie să plătească pentru orice servicii speciale oferite de Nicaragua în utilizarea râului San Juan, fie pentru navigaţie fie pentru debarcare pe malurile Nicaraguane;

(iii) Costa Rica, trebuie să se conformeze cu toate taxele de modernizare pentru îmbunătăţirea condiţiilor de navigaţie pe râu cu referire la situaţia din 1858;

(iv) navele servicilor vamale pot fi utilizate numai în timpul şi cu menţionări speciale referitoare la tranzitul mărfurilor autorizate de Tratat;

(v) Nicaragua are dreptul de a drena râul San Juan, în scopul de a întoarce fluxul de apă, drept obţinut în 1858, chiar dacă acest lucru afectează în prezent fluxul de apă, al altor primitori ai acestuia, cum ar fi râul Colorado. “

Curtea constată în acest sens, că Nicaragua a indicat în cursul audierilor că ar fi satisfăcută ca o astfel de “declaraţie” să apară în orice parte a Hotărârii, fie în partea operativă fie pur şi simplu în raţionament. Prin urmare, este incert dacă acestea pot fi privite ca susţineri formale. Curtea observă, totuşi, că, în susţinerile finale, Agentul reprezentând Nicaragua a reiterat cererea Statului Nicaragua cu privire la acest aspect.

154. În orice caz, Curtea constată că, primele două puncte şi de cel de-al patrulea pe care Nicaragua le-a solicitat în “declaraţie”, în realitate, se referă la problemele ridicate de Costa Rica şi discutate de către părţi pe parcursul procedurii. Raţionamentul din prezenta Hotărâre, este prin urmare, suficient pentru a răspunde la dorinţa statului Nicaragua ca obligaţiile Costa Ricăi faţă de acesta să fie declarate de către Curte.

155. În ceea ce priveşte cel de-a cincelea punct abordat în cadrul “declaraţiei”, în ipoteza că este în natura unei contra cereri, Costa Rica a exprimat îndoieli cu privire la admisibilitatea acestuia, susţinând că nu este “conectat direct” cu obiectul cererii Costa Ricăi, în sensul articolului 80 din Regulile Curţii. Aceeaşi problemă ar putea apărea în legătură cu cel de-al treilea punct.
În orice caz, este suficient pentru Curte să observe că cele două întrebări ridicate, astfel, au fost stabilite în decizia făcută prin Arbitrajul Cleveland. S-a stabilit la paragrafele 4 şi 6 din cea de-a treia clauză de atribuire că Costa Rica nu este obligată să contribuie la cheltuielile necesare pentru îmbunătăţirea navigaţiei pe râul San Juan şi că Nicaragua ar putea executa astfel de lucrări de ameliorare pe care le consideră adecvate, cu condiţia ca lucrările să nu afecteze serios navigaţia pe afluenţii râului San Juan aparţinând de Costa Rica.

Cum Nicaragua nu a oferit nici o explicaţie de ce atribuirea nu este suficientă pentru a face clare drepturile şi obligaţiile Părţilor în ceea ce priveşte aceste aspecte, cerere sa în acest sens trebuie să fie respinsă.

156. Pentru aceste motive,

CURTEA,

(1) În ceea ce priveşte drepturile de navigaţie pe râul San Juan conform Tratatului din 1858, în acea parte de navigare unde este comună,

(a) În unanimitate,

Constată că Costa Rica are dreptul de liberă navigaţie pe râul San Juan, în scopuri comerciale;

(b) În unanimitate

Constată că dreptul de navigare în scopuri de comerţ de care se bucură Costa Rica include transportul de pasageri;

(c) În unanimitate,

Constată că dreptul de navigare în scopuri de comerţ de care se bucură Costa Rica include transportul de turişti;

(d) Cu 9 voturi la 5,


Constată că persoanele care călătoresc pe râul San Juan la bordul navelor Costa Ricane exercitând dreptul acesteia la liberă navigaţie nu sunt obligate să obţină vize Nicaraguane;

ÎN FAVOAREA: Preşedintele Owada; Judecătorii Shi, Buergenthal, Abraham, Keith, Bennouna, Cançado Trindade, Yusuf, Greenwood;

ÎMPOTRIVA: Judecătorii Koroma, Al-Khasawneh, Sepúlveda-Amor, Skotnikov; Judecător ad hoc Guillaume;

(e) În unanimitate,

Constată că persoanele care călătoresc pe râul San Juan la bordul navelor Costa Ricane exercitând dreptul acesteia la liberă navigaţie nu sunt obligate să obţină carduri de turist Nicaraguane;

(f) Cu treisprezece voturi la unu,

Constată că locuitorii din Costa Rica de pe malul râului San Juan au dreptul de a
naviga pe râu între comunităţile riverane, în scopul de a răspunde tuturor nevoilor esenţiale ale vieţei de zi cu zi, care necesită transport;

ÎN FAVOAREA: Preşedintele Owada; Judecătorii Shi, Koroma, Al-Khasawneh, Buergenthal, Abraham, Keith, Sepúlveda-Amor, Bennouna, Skotnikov, Cançado Trindade, Yusuf, Greenwood;

ÎMPOTRIVA: Judecător ad hoc Guillaume;

(g) Cu doisprezece voturi la două,

Constată că Costa Rica are dreptul de navigaţie pe râul San Juan cu nave oficiale
utilizate numai în anumite situaţii, de a furniza servicii de bază pentru locuitorii din zonele riverane unde transportul rapid este o condiţie pentru îndeplinirea unor necesităţi ale locuitorilor;

ÎN FAVOAREA: Preşedintele Owada; Judecătorii Shi, Koroma, Al-Khasawneh, Buergenthal, Abraham, Keith, Sepúlveda-Amor, Bennouna, Cançado Trindade, Yusuf, Greenwood;

ÎMPOTRIVA: Judecătorul Skotnikov; Judecătorul ad hoc Guillaume;

(h) În unanimitate,

Constată că, Costa Rica nu are dreptul de navigare pe râul San Juan cu nave care îndeplinesce funcţii ale poliţiei;

(i) În unanimitate,

Constată că, Costa Rica nu are dreptul de navigare pe râul San Juan pentru scopuri de a schimba personalul de la punctele de trecere a frontierei de poliţie de-a lungul malului drept al râului şi de a refurniza aceste posturi, cu echipamente oficiale, inclusiv servicii de arme şi de muniţie;

(2) În ceea ce priveşte dreptul statului Nicaragua, de a reglementa condiţiile de navigaţie pe râul San Juan, în acea parte unde navigarea este comună,

(a) În unanimitate

Constată că Nicaragua are dreptul de a solicita navelor Costa Ricane şi pasagerilor oprirea la primul şi ultimul post Nicaraguan de pe ruta lor de- a lungul râului San Juan;

(b) În unanimitate,

Constată că Nicaragua are dreptul de a solicita persoanelor care călătoresc pe râul San Juan să aibă asupra lor un paşaport sau un document de identitate;

(c) În unanimitate,

Constată că Nicaragua are dreptul de a elibera certificate de plecare navelor Costa Ricane care îşi exercită dreptul de liberă navigaţie, dar nu are dreptul de a solicita plata unei taxe pentru eliberarea unor astfel de certificate;

(d) În unanimitate,

Constată că Nicaragua are dreptul de a impune orare de navigare pentru navele care navighează pe râul San Juan;

(e) În unanimitate,

Constată că Nicaragua are dreptul de a solicita navelor Costa Ricane echipate cu piloni sau foişoare să poarte drapelul Nicaraguan

(3) În ceea ce priveşte pescuitul de subzistenţă,

Cu treisprezece voturi la unu,

Constată că pescuitul de subzistenţă al locuitorilor din malul Costa Rican al râului San Juan trebuie să fie respectat de către Nicaragua ca fiind un drept cutumiar;

ÎN FAVOAREA: Preşedintele Owada; Judecătorii Shi, Koroma, Al-Khasawneh, Buergenthal, Abraham, Keith, Bennouna, Skotnikov, Cançado Trindade, Yusuf, Greenwood; Judecătorul ad hoc Guillaume;

ÎMPOTRIVA: Judecătorul Sepúlveda-Amor

(4) În ceea ce priveşte conformitatea statului Nicaragua cu obligaţiile sale internaţionale din cadrul Tratatul din 1858,

(a) Cu nouă voturi la cinci

Constată că Nicaragua nu acţionează în conformitate cu obligaţiile care îi revin potrivit Tratatului din 1858 atunci când solicită persoanelor care călătoresc pe râul San Juan la bordul navelor Costa Ricane care exercită dreptul la libera navigare să obţină vize Nicaraguane;

ÎN FAVOAREA: Preşedintele Owada; Judecătorii Shi, Buergenthal, Abraham, Keith, Bennouna, Cançado Trindade, Yusuf, Greenwood;

ÎMPOTRIVA: Judecătorii Koroma, Al-Khasawneh, Sepúlveda-Amor, Skotnikov; Judecătorul ad hoc Guillaume;

(b) În unanimitate,

Constată că Nicaragua nu acţionează în conformitate cu obligaţiile care îi revin potrivit Tratatului din 1858 atunci când solicită persoanelor care călătoresc pe râul San Juan la bordul navelor Costa Ricane care exercită dreptul la libera navigare de a obţine carduri de turist Nicaraguane;

(c) În unanimitate,

Constată că Nicaragua nu acţionează în conformitate cu obligaţiile care îi revin în potrivit Tratatului din 1858 atunci când solicită operatorilor de nave Costa Ricane ce exercită dreptul de liberă navigare să plătească taxe pentru certificatele de plecare;

(5) În unanimitate,

Respinge toate celelalte cereri prezentate de către Costa Rica şi Nicaragua.


Redactată în franceză şi engleză, textul englez fiind autentic, la Palatul Păcii, Haga, în a treisprezecea zi a lunii Iulie, două mii nouă, în trei exemplare, dintre care unul va fi depus la arhiva Curţii, iar celelalte vor fi transmise Guvernelor Republicii Costa Rica, respectiv Republicii Nicaragua.




(Semnat) Hisashi OWADA,
Preşedinte

(Semnat) Philippe COUVREUR,
Grefier.


Judecătorii Sepulveda-AMOR SKOTNIKOV adăuga şi opiniile separate la Hotărâre Curţii; Judecătorul ad-hoc GUILLAUME adaugã o declaraţie la Hotărârea Curţii.


(Parafat) H.O.

(Parafat) Ph. C.



___________