3 octombrie 2009

Protocolul Nr. 14 bis la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului: Soluţia temporară

La 1 octombrie a.c. a intrat în vigoare Protocolul Nr. 14 bis la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, având ca scop ameliorarea urgentă a capacităţii Curţii de la Strasbourg de a judeca numărul tot mai mare de cauze ce se află pe rolul acesteia. Care sunt elementele inedite introduse de către acesta, cum s-au raportat statele membre ale Consiliului Europei la această problemă, respectiv care sunt motivele optării pentru această soluţie temporară şi care ar fi dezavantajele ei – iată doar câteva dintre întrebările asupra cărora ne vom apleca în cele ce urmează.

Elementul de noutate introdus prin Protocolul Nr. 14 bis este acela că prevederile acestuia instituie completul judecătorului unic care poate să respingă cererile inadisibile (în prealabil acest demers necesita decizia unui complet de 3 judecători), respectiv că un complet de 3 judecători poate declara o cerere ca fiind admisibilă şi îi poate judeca fondul, în cauzele ce beneficiază de un suport argumentativ bine fundamentat, respectiv cele care se bazează pe precedente, aşa-numitele cauze repetitive. În trecut, aceste cauze erau judecate în camere de 7 judecători sau de către Marea Cameră ce reunea 17 judecători.
În contextul în care eficientizarea activităţii Curţii a început să constituie deja de câţiva ani unul dintre subiectele relevante aflate pe agenda Consiliului Europei, în luna mai a anului 2004 a fost deschis spre semnare Protocolul Nr. 14 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Acest Protocol nu a intrat în vigoare deoarece este necesar ca toate statele membre ale Consiliului Europei să îl ratifice în prealabil, singura excepţie în acest sens fiind Federaţia Rusă. Datorită faptului că numeroase voci avizate începuseră deja să îşi exprime îngrijorarea faţă de ipoteza conform căreia Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar putea sucomba sub greutatea numărului ridicat de cauze care îi sunt deduse spre judecare, Adunarea Parlamentară, în baza raportului întocmit de către unul dintre membrii săi – senatorul olandez Klaas de Vries, a agreat o soluţie temporară: adoptarea Protocolului Nr. 14 bis. Diferenţa esenţială faţă de varianta iniţială este aceea că acest Protocol urmează să intre în vigoare imediat după ratificare, fiindu-i opozabil în mod individual fiecărui stat membru în parte.
Până în prezent, şapte state au ratificat Protocolul Nr. 14 bis (Danemarca, Georgia, Islanda, Irlanda, Monaco, Norvegia şi Slovenia), iar alte şapte state l-au semnat, urmând să îl ratifice (Austria, Franţa, Luxemburg, România, San Marino, Spania şi Fosta Republică Iugoslavă a Macedonei). Utilizând o bază legală alternativă, nouă state au făcut declaraţii prin care acceptă noile proceduri ca fiindu-le opozabile în cererile îndreptate împotriva lor (Albania, Belgia, Estonia, Elveţia, Germania, Lichtenstein, Luxemburg, Olanda şi Regatul Unit). La 16 septembrie 2009 România a semnat acest Protocol prin reprezentantul său pe lângă Consiliul Europei, Stelian Stoian. Începând cu 1 iulie a.c. Curtea a pronunţat deja 727 de decizii aplicând noile proceduri în cauzele privind statele care au acceptat introducerea lor imediată.
S-a estimat că aplicarea acestor măsuri ar conduce la creşterea cu 20-25% a capacităţii Curţii de a judeca noi cauze, însă cei care au propus soluţia Protocolului Nr. 14 bis sunt conştienţi de cel puţin două realităţi: 1. Adoptarea sa poate fi etichetată doar ca o rezolvare temporară a unei situaţii de forţă majoră în ceea ce priveşte cel mai eficient sistem regional de protecţie a drepturilor omului, o măsură urgentă care a vizat înlăturarea iminenţei unui eventual colaps de ordin administrativ. 2 Dezavantajul acestei soluţii este faptul că, probabil, presiunea exercitată asupra Federaţiei Ruse de a semna Protocolul original va scădea. Pe de altă parte, astfel, se înlătură posibilitatea ca un stat să blocheze intrarea în vigoare a unui amendament agreat de către celelalte state semnatare şi care le va afecta doar pe acestea.
În pofida faptului că aproape toate vocile avizate consimt asupra necesităţii deblocării activităţii instanţei de la Strasbourg, scepticii au început deja să pună sub semnul întrebării nu atât caracterul oportun al acestei măsuri cât mai degrabă credibilitatea şi autoritatea de care Curtea se va bucura în viitor. Un sistem judiciar regional care a fost constituit în 1950 cu scopul de a oferi soluţii în cauze cu privire la care la nivel naţional se epuizaseră deja toate căile de atac interne, ajunge în anul 2009 să decidă asupra admisibilităţii sau inadmisibilităţii, respectiv chiar asupra fondului unor astfel de cauze prin decizii pronunţate de către complete constituite din judecători unici sau 3 judecători. Criticii se întreabă dacă nu cumva această soluţie, deşi apreciată în ceea ce priveşte amelioararea gestionării numărului ridicat de cereri, va conduce, de fapt, la înlăturarea caracterului multilateral care constituia o garanţie a competenţei, a imparţialităţii şi a bunei credinţe care guverna acest sistem judiciar, respectiv, în mod implicit, la încălcări ale dreptului la un proces echitabil chiar de către Curtea Europeană.


(L.)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu