Treceți la conținutul principal

Noua redimensionare a unei arhitecturi de asigurare, menţinere sau restabilire a păcii şi securităţii în Africa

1. Africa din zona sub-sahariană prezintă pe de o parte caracteristici generalizate în toată Africa, iar pe de altă parte, caracteristici specifice. Printre caracteristicile generalizate privind securitatea se numără schimbările climatice, creşterea rapidă a populaţiei şi menţinerea unui nivel mediu foarte scăzut de trai al populaţiei. Printre anumite caracteristici specifice se numără existenţa unui mare număr de state instabile sau eşuate, reapariţia sau persistenţa unor fenomene de violenţă, segregare şi instabilitate precum pirateria pe coastele Somaliei până spre Oceanul Indian, tendinţe fundamentaliste, reţele transnaţionale de criminalitate, valuri de refugiaţi sau persoane dezrădăcinate, mişcări de insurgenţă etc.

2. Printre aspectele pozitive se numără înregistrarea unei creşteri economice puternice, stabilizarea şi tranziţia către democraţie în anumite state, creşterea rolului organizaţiilor internaţionale regionale în zonă.

Istoria Africii în secolul XX şi secolul XXI continuă să fie una foarte zbuciumată, ceea ce sugerează că procesul de decolonizare şi de afirmare a independenţei, odată cu dezvoltarea unei suveranităţi consistente îşi menţine în diverse forme consecinţele respectiv este în desfăşurare.

Imediat după anii 1950 au început primele tendinţe serioase de afirmare a pan-Africanismului, context în care lideri ai unor state africane au militat pentru constituirea unei organizaţii regionale Africane. Cu toate acestea a existat de la început o temere pentru alte state, că un asemenea proces al altera proaspăta afirmare a suveranităţii lor statele. În 1963 s-a constituit în final Organizaţia pentru Unitatea Africană (OAU)[1]. Aceasta a susţinut în principal lupta pentru dobândirea independenţei de către statele africane, însă după perioada războiului rece politicile sale au rămas în mare măsură necorespunzătoare unor provocări noi astfel că s-a impus o regândire a principiilor de acţiune, în contextul unor războaie civile interne şi internaţionalizate precum şi conflicte inter-statale coroborate cu un declin economic şi social; războaiele civile din Liberia, Somalia, Burundi, Rwanda, Republica Democratică Congo, Sierra Leone, Sudan şi Angola sau coroborat cu o serie de situaţii politice interne precare, carcaterizate de dictaturi şi abuzuri, precum în ţări ca Ghana, Nigeria, Gambia, Cote d Ivoire, Zimbabwe, Africa de Sud etc.

În acest cadru s-au dezvoltat mecanisme de cooperare regională, precum OAU şi sub-regionale precum Comunitatea Sudică Africană de Dezvoltare (SADC)[2], Comunitatea Economică a Statelor din Africa de Vest (ECOWAS)[3]. Cu siguranţă toate aceste eforturi de cooperare, la care se adaugă numeroase convenţii, protocoale şi declaraţii semnate de statele africane, au schimbat semnificativ scena politică din Africa însă nu au reuşit să aducă definitiv pacea pe continent printr-o politică fermă şi atât de puternică încât să asigure acest obiectiv. Această situaţie s-a datorat printre altele principiului promovat decenii la rândul de ne-intervenţie în afacerile interne şi de asigurare a principiului uti posssidetis a cărei nuanţă în context african presupunea că teritoriul rămâne al celui care are suveranitate[4]. Principiu aplicat într-un context istoric denaturat, deoarece graniţele fuseseră impuse în mod arbitrar de statele europene colonialiste.

Ca urmare, în anul 2000 OAU s-a transformat în Uniunea Africană(AU)[5] având ca scop principal rezolvarea problemelor de pace şi securitate în Africa. Noile structuri şi principii în acest scop sunt cuprinse în Actul Constitutiv al Uniunii Africane şi în Protocolul privind constituirea Consiliului de Pace şi Securitate în anul 2002. Noua organizaţie îşi prezervă puteri reale de această dată depărtându-se de vechile practici şi norme ale fostei organizaţii. Astfel, în temeiul articolului 4 din Actul constituitv îşi rezervă dreptul de a interveni într-un stat membru în temeiul unei decizii a Adunării Şefilor de State şi de Guverne în circumstanţe foarte serioase, respectiv crime de război, genocid şi crime împotriva umanităţii. Noua abordare însă necesită un proces lung[6] de adoptare a unor instrumente adecvate şi a unor norme utile atingerii scopului.

La nivel subregional apariţia unor structuri eficiente[7] precum SADC, ECOWAS şi IGAD (Inter-governmental Authority on Development) s-a datorat în mare măsură necesităţii de a contrabalansa lipsa de eficienţă a OUA şi de a nuanţa mai corect interesele regionale.

Noua arhitectură de securitate, a cărei baze sunt puse prin Actul Constitutiv al AU din 2000 şi încheierea Protocolului privind constituirea Consiliului de Pace şi Securitate(CPS) în 2002, presupune o determinare mai puternică şi proactivă a statelor membre ale AU pentru a rezolva problemele conflictuale africane inclusiv prin a interveni în statele membre. Printre obiectivele principale ale CPS se numără promovarea păcii, securităţii şi stabilităţii în Africa pentru a garanta protecţia şi asigurarea vieţii şi a proprietăţii, a stării de bine a populaţiei Africii şi a mediului, precum şi crearea condiţiilor necesare pentru dezvoltare durabilă. Mecanismul de decizie este mai suplu, în sensul că CPS este compus doar din 15 membri aleşi pe baze de egalitate şi cu drepturi egale.

Atribuţiile CPS sunt operaţionale în următoarele domenii:

- promovarea păcii, securităţii şi stabilităţii în Africa

- avertizare preventivă şi diplomaţie preventivă;

- peace-making, inclusiv utilizarea de bune oficii, mediere, conciliere şi anchetă;

- operaţiuni de asigurare a păcii şi intervenţie, în temeiul aticolului 4(h) şi 4(j) din Actul Constitutiv

- peace-building şi recnstrucţie post-conflict;

- acţiuni umanitare şi de management a dezastrelor;

- orice alte atribuţii pe care le decide Adunarea.

De la înfiinţarea noii Uniuni unul dintre paşii cei mai importanţi în direcţia unificării eforturilor politice africane a fost adoptarea Politicii Comune Africane de Apărare şi Securitate(PCAAS) în 2004. Documentul este foarte important şi îndrăzneţ, exprimând în mare măsură aspiraţiile continetului african de a-şi asigura ineresele şi scopurile comune în domeniul politicii de securitate şi apărare a continentului. PCAAS rămâne unul dintre pilonii noii Arhitecturi de Securitate. Organele de implementare a PCAAS rămân Adunarea Şefilor de Stat şi de Guvern, CPS, Comisia AU şi blocurile Regionale Economice în fiinţă.

Ceilalţi doi piloni ai noi Arhitecturi de Securitate sunt reprezentaţi de Panel of the Wise şi de CEWS(Continental Early Warning and Response Mechanism), ambii prevăzuţi în cadrul Protocolului din 2002. În timp ce primul organ defsăşoară în principal funcţii de diplomaţie cel de-al doilea are prevăzute funcţii de observare, monitorizare, desfăşurare preventivă de forţe, peace-building, asistenţă umanitară, intervenţie în statele membre în cazul unor circumstanţe foarte serioase sau la cererea statului membru în scopul restabilirii păcii şi securităţii. În acest scop a fost prevăzută constituirea African Stanby Force, acestea urmând a fi operaţionale în anul 2010.

Există numeroase evaluări critice asupra acestui sistem de securitate, chiar dacă constituirea sa a fost apreciată drept pozitivă. Aceste critici se datorează în primul rând mecanismului destul de complicat de construcţie a arhitecturii de securitate, segmentul operaţional fiind prea fragmentat, lăsat la nivel sub-regional şi, totodată, considerându-se că la nivel ideologic există încă o anumită frână precum aceea că statele africane pretind ca schimbările de regim să fie constituţionale pentru ca un stat să poată fi admis în Uniune sau pentru a nu fi suspendat. Sigur că, în mare măsură această structură de securitate răspunde diferitelor interese sub-regionale şi în acelaşi timp este tributară lipsei de finanţări sau expertiză în anumite sub-regiuni.

Cu toate acestea, noua dezvoltare a Politicii Comune de Apărare şi Securitate Africane va cunoaşte probabil în final o proprie cultură organizaţională şi va reuşi să aibe propriul motor necesar asigurării şi impunerii unor standarde moderne de securitate pe continent, aşa cum dealtfel se afirmă în documentele constitutive de bază ale AU.



[1] Organization for African Unity

[2] Southern African Development Community

[3] Economic Community of West African States

[4] Teoria a apărut în secolul XIX în legătură cu dobândirea independenţei de către fostele colonii spaniole din America Latină, graniţele acestora stabilindu-se pe frontierele vechilor colonii potrivit principiului uti possidetis afirat ulterior atât de către ICJ cât şi în practica statelor africane, precum şi cu privire la fosta Republică Iugoslavia: „you will have sovereignity over those territories you posses as of law”

[5] African Union

[6] Anterior constituirii AU au existat practici de intervenţie în scopul menţinerii păcii, precum în Chad şi în Burundi, dar absenţa unor capabilităţi reale şi a unui cadru adecvat de conducere a misiunilor de menţinere a păcii s-a concretizat într-o lipsă de eficienţă a acestor misiuni.

[7] Sub egida acestor organizaţii sub-regionale au fost încheiate o serie de documente şi tratate privind controlul armelor de foc, a muniţiilor şi alte materiale asemănătoare, asistenţa mutuală în caz de apărare, importul, exportul şi fabricarea de arme uşoare în Africa de vest, prevenirea conflictelr, managementul, menţinerea păcii şi securităţii, democraţie şi bună guvernare, combaterea unor forme de criminalitate în regiunile de frontieră, protecţia drepturilor omului. În plus, Ecowas a intervenit pentru menţinerea păcii în Liberia, Sierra Leone şi Cote d Ivoire.



Dahij

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Note de şedinţă, prescurtări scrise şi concluzii scrise

O problemă procedurală destul de importantă, dar de multe ori tratată superficial sau chiar ignorată este reprezentată de „concluziile scrise.” Atât în materie civilă cât şi penală, dezbaterea cauzei implică uneori şi formularea şi depunerea unor concluzii scrise. Dreptul procesual civil cunoaşte însă o sintagmă specifică în această materie, şi anume „prescurtările scrise”. În cadrul procedurii penale există de asemenea „note privind desfăşurarea şedinţei de judecată”; acestea neavând legătură cu concluziile amintite anterior. Un punct de plecare al analizei deosebirilor semnificative şi substanţiale între sintagmele care fac obiectul acestui articol îl constituie articolul 146 C. proc. civ., articol potrivit căruia: Părţile vor putea fi îndatorate, după închiderea dezbaterilor, sa depună concluzii scrise sau prescurtări scrise, semnate de ele, a susţinerilor lor verbale. Părţile vor putea depune concluzii sau prescurtările chiar fără sa fie obligate. Ele vor fi înregistrate. şi articol…

Mai bine suspect decât învinuit

Proiectul noului Cod de procedura penală - calitatea de făptuitor - calitatea de suspect - calitatea de învinuit - evoluţii legislative


Înainte de pornirea procesului penal, cel ce a săvârşit infracţiunea are calitatea de făptuitor, această calitate fiind menţionată deseori în legea procesual penală (art. 200, 214, 215 C. proc. pen.). Făptuitorul, ca subiect al raportului juridic de conflict, devine, după declanşarea procesului penal, subiectul principal pasiv al raportului juridic procesual penal.
O dată cu începerea urmăririi penale împotriva făptuitorului, aceasta dobândeşte calitatea de învinuit (art. 229 C. proc. pen.). Spre deosebire de făptuitor, învinuitul, este subiect de drepturi şi obligaţii procesuale.
În Codul de procedură penală în vigoare (art. 229) se arată că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală se numeşte „învinuit” cât timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa.
Din cuprinsul dispoziţiilor art. 228 alin. 1, reiese că urmărirea penală poa…

Argumentarea lui Dahij în cauza Zelxa şi Asociaţia Spirituală a Cavalerilor Vechiului Agathirs vs. Agatis

Documentul poate fi descărcat de aici în format pdf
DESCRIEREA GENERALĂ A STATULUI AGATIS1. Statul Agatis a devenit un stat independent în anul 1975 sub denumirea de „Republica Federală Agatis”, situată pe un teritoriu asupra căruia de-a lungul istoriei şi-au exercitat suveranitatea diferite entităţi ale dreptului internaţional public. Astfel, în perioada medievală, populaţia situată pe teritoriului actualului stat Agatis, era organizată în cadrul cunoscutei Împărăţii a Agathirsului, aceasta fiind perioada de înflorire a statului. Cu toate acestea, în secolele XV-XVII, Împărăţia este supusă unui val masiv de migraţii ale unor popoare nomade venite dinspre estul continentului. În cele din urmă, slăbită economic şi militar, Împărăţia Agathirsului devine un stat cu o poziţie politică precară, nesustenabil etatic, într-o regiune supusă unor variate ameninţări. În acest context, fără a fi foarte clar firul istoric al evenimentelor, este cunoscut cert doar că în anul 1669 Regatul Anarcsis, u…