Note de şedinţă, prescurtări scrise şi concluzii scrise

Stagiile neplătite și Organizația Națiunilor Unite

ONU este clădită, printre altele, pe principiul egalității de șanse. Acesta sună frumos în teorie, dar practica sugerează că acest principiu nu este tocmai respectat. Aș dori să vă prezint o deficiență a sistemului Națiunilor Unite de care mi-am dat seama prin propria experiență. 

Eu sunt student de master la drept internațional public în Leiden, și ca viitor absolvent am început să aplic la locuri de muncă în domeniu. Nu mi-a trebuit mult până să realizez că este aproape imposibil în momentul de față să găsesc unul. Aș putea să dau vina pe criza financiară, un lucru care e la modă acum la noi în țară (nu corupția e de vină ci criza financiară - poate sună cunoscut pentru multă lume). Dar lăsând deoparte politica, în domeniul dreptului internațional public criza nu are nicio vină pentru că ce contează aici e să ai experiență de muncă în domeniu. Poți să ai cinci masteruri, dar dacă nu ai experiență tot nu te angajează nimeni, ești privit ca cineva care nu e bun de nimic. Bineînțeles nici eu, ca viitor absolvent, nu am experiență de muncă în domeniul dreptului internațional public. Pentru a face rost de experiență, Organizația Națiunilor Unite (ONU) îți oferă programe de stagii. Stagiile de practică sunt oferite, printre altele, de multe instituții ONU, cum ar fi de agențiile specializate (de ex. Organizaţia Internaţională a Muncii, Organizaţia Națiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Fondul Monetar Internaţional, Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale, Organizaţia Maritimă Internaţională), de secretariatul ONU, de Curtea Internațională de Justiție, de Curtea Penală Internațională (subiectul faimoasei lucrări de doctorat a domnului prim-ministru Victor Ponta), etc.  Problema nu este numărul stagiilor, ci cu faptul că stagiile nu sunt plătite.

De ce este aceasta o problemă? Lăsând deoparte legalitatea și corectitudinea stagiilor neplătite (care e un subiect întreg în sine, poate pentru o viitoare postare viitor articol), aș dori să mă concentrez pe problema întâlnită de mine și de probabil alți mii de studenți în situația mea.

În primul rând, stagiile variază între 6 săptămâni și 6 luni. Când studentul aplică, are posibilitatea de a menționa în aplicație intervalul în care dorește să facă stagiul. Pentru mine, ca student dintr-o țară din Estul Europei, este o povară financiară foarte mare traiul într-un oraș ca Haga sau Geneva timp de 6 săptămâni fără niciun fel de bursă sau venit. Să zicem că reușesc cumva să fac rost de bani pentru a acoperi aceste 2-3 luni (lucrând ca „baby-sitter” sau luând un împrumut de la bancă sau, în cel mai bun caz, cu ajutorul părinților).  Aplic și,  după cum s-a întâmplat deja de multe ori, peste o lună aflu că am fost respins. În afară de faptul că am pierdut o grămadă de timp cu aceste aplicații, care pot să dureze zile întregi, este și o lovitură pentru încrederea mea în sine. De obicei, în scrisoarea de respingere se menționează, printre altele, că ca ai avut aptitudini bune, dar din păcate datorită numărului mare de aplicații nu au reușit să-ți găsească un loc în niciuna dintre departamentele instituției. 

Acesta este de fapt un răspuns standard pe care l-am primit deja de nenumărate ori de la nenumărate instituții. Ce se intâmplă de fapt este că instituțiile preferă studentul care poate să se dedice pentru 6 luni. Asta este aproape o regulă nescrisă pe care a trebuit să o aflu pe propria piele. Trebuie să precizez că am observat că stagiile erau luate de colegii mei care au avut aceeași note ca și mine, sau note mai rele, dar au avut mijloacele financiare de a sta 6 luni într-un oraș scump ca Geneva sau Haga. Cred că nu trebuie sa menționez proveniența colegilor respectivi: țările dezvoltate, din „Vest”, cum s-ar zice. Ei sunt studenții care vor fi angajați de ONU pentru că vor avea experiența necesară în domeniu și nu noi, cei din țările aflate în curs de dezvoltare (o expresie frumoasă pentru țările sărace). În mod interesant în funcțiile cele mai reprezentative sunt aleși persoane precum: Fatou Bensouda din Gambia (procurorul general de la Curtea Penală Internațională) sau Navi Pillay din Africa de Sud (Comisar ONU pentru drepturile omului), dar totuși marea majoritate a persoanelor care lucrează pentru ONU provin din țările occidentale. Pentru mine, acest lucru aproape mi se pare ca fiind o tentativă a Națiunilor Unite de a păstra aparența respectului față de principiul egalității de șanse.

Bineînțeles că în aceste condiții ONU este și va fi întotdeauna percepută ca un instrument al Vestului de a conduce lumea. Și mai trist e faptul că în lumea de astăzi ONU nu promovează candidații cei mai talentati pentru obținerea posturilor scoase, ci pur si simplu angajează solicitanții care își pot permite să petreacă 6 luni fără un salariu.