„Știu ce ai făcut vara trecută!” – figură de stil în dreptul internațional penal (jurisdicția penală universală)

Decursul istoriei și dinamica relațiilor internaționale relevă un adevăr inevitabil: aproape niciun eveniment de rezonanță internațională nu rămâne fără consecințe și reacții din partea comunității internaționale.

Se poate argumenta că în momentul de față comunitatea internațională a ajuns la un stadiu al dezvoltării care diminuează considerabil posibilitatea unor noi conflagrații mondiale, însă este indubitabil că atât în timpul cât și după căderea Cortinei de Fier s-au ivit conflicte armate internaționale și non-internaționale care au prilejuit comiterea unor atrocități atât între părțile combatante cât și împotriva civililor.

Unele reacții ale comunității internaționale au îmbrăcat și haine juridice, îndeosebi sub forma dreptului internațional public. Lucrarea de față va aborda o asemenea reacție, și anume exercitarea jurisdicției universale de către instanțele naționale. Deși există exemple de exercitare a jurisdicției universale despre care s-a speculat că există de secole, aceasta pare a fi mai degrabă o caracteristică a celei de-a doua părți a secolului al XX.-lea și a vremurilor noastre. Războaiele de indepentență și conflictele interetnice din Balcani și Rwanda din anii 1990, precum și continua neliniște din estul Republicii Democratice Congo și multe alte situații au dus la o serie de procese caracterizate drept aplicări ale jurisdicției universale a unor instanțe naționale. Evenimentele recente, îndeosebi Primăvara Arabă care au dus la destrămarea unor regimuri precum cel al lui Muammar Gaddafi din Libia, Zine El Abidine Ben Ali din Tunisia, Hosni Mubarak din Egipt sau Abdullah Saleh din Yemen, dar și tensiunile continue dintre monarhia sunnită din Bahrein și majoritatea șiită și recentul conflict armat din Siria între regimul lui Bashar Al-Assad și multiple facțiuni de rebeli au dus la acuzații de comitere a unor crime internaționale. Acest aspect precum și natura recentă a acestor evenimente, unele petrecându-se chiar în momentul scrierii acestei lucrări, conferă un caracter de mare actualitate al exercitării jurisdicției universale a instanțelor naționale.

Existența normei cutumiare onerative sau permisive de jurisdicție universală pentru crime internaționale – nu (deocamdată)

În demersul de a răspunde la întrebarea dacă există o normă cutumiară care obligă sau permite exercitarea jurisdicției universale pentru crime internaționale de către instanțele naționale, astfel fiind vorba de o prerogativă sau chiar de o obligație a unui stat de care se poate prevala în mod legal față de orice alt stat în comunitatea internațională, când vine vorba de judecarea cetățenilor acestuia din urmă sau de faptele comise pe teritoriul acestuia din urmă, concluzia noastră este că nu s-a ajuns la nașterea unei asemenea norme. În acest ultim capitol dedicat observațiilor finale, vom prezenta motivele care ne-au îndrumat către o asemenea concluzie.

1. Distribuția geografică a practicii statelor – inegalitate geografică și de influență

 

În momentul de față, 13 țări europene au inițiat anchete și urmăriri penale pe baza jurisdicției universale pentru crime internaționale săvârșite între 1994 și 10 martie 2010, având drept rezultat peste 50 de inculpări și mandate de arestare, dintre care peste 85% după anul 2000, 30 de condamnări în 20 de cauze din 11 state și 5 achitări, dintre care una în urma apelului[1]; celelalte cauze se află în curs de desfășurare. Pe lângă aceste date, unele cauze s-au desfășurat anterior anului 1994. Uitându-ne la statele care au exercitat jurisdicție universală pentru crime internaționale, putem observa că ele au anumite caracteristici comune: (1) provin din emisfera nordică a globului; (2) marea lor majoritate sunt state europene, mai ales occidentale; (3) marea lor majoritate sunt state dezvoltate din punct de vedere economic și cu influență la nivel global.

Această concentrare a exercitării jurisdicției universale la nivelul statelor cu caracteristicile prezentate anterior nu poate, în opinia noastră, duce la formarea unei cutume internaționale, mai ales în situația în care, în primul rând, acuzații împotriva cărora procesele au fost duse la bun sfârșit provin fie din zone mai puțin dezvoltate din Europa (fosta Iogoslavie), fie din Africa sau America latină. În al doilea rând, când cei acuzați de crime internaționale au provenit din țări dezvoltate și cu influență pe plan internațional, atunci exercitarea jurisdicției universale a dus la tensiuni diplomatice care au avut drept urmare până și modificarea legislației privind jurisdicția universală, după cum am este situația proceselor din Belgia, Spania și Marea Britanie împotriva unor oficiali americani, israelieni și chinezi. De asemenea, statele africane și din America latină au protestat adesea când cetățenii lor au fost judecați pentru crime internaționale de către alte state, Uniunea Africană ajungând până la punctul de a acuza CPI că ”vânează” africani pentru a-i judeca.[2]

Această dinamică a relațiilor internaționale are și un substrat juridic relevant pentru formarea unei cutume, și anume faptul că nu există un proces consistent, susținut și repetabil de aserțiune a unui drept de către un subiect al dreptului internațional public și de acceptare a acelui drept de către celălalt subiect al dreptului internațional public, în cadrul unei anumite tipologii de raporturi juridice. În situația de față, exercitarea jurisdicției universale de către un stat nu este întotdeauna acceptată de celălalt stat care s-ar putea prevala de o bază jurisdicțională tradițională, chiar dacă raportul lor juridic este reglementat de o convenție care permite jurisdicția universală. Acest lucru se întâmplă și din cauza faptului că uneori jurisdicția universală scoate posibilitatea de a decide oportunitatea unei urmăriri penale de către comunitatea cea mai afectată de săvârșirea faptelor incriminate și transferă discreția de a urmări penal fapta către o autoritate străină care adesea nu cunoaște și nu înțelege situația din statul afectat.[3] Datorită unor asemenea tensiuni, jurisdicția universală poate aduce deservicii justiției internaționale, inclusiv prin dificultățile de colectare de probe de pe teritoriile statelor care nu au consimțit la exercitarea unei asemenea jurisdicții asupra cetățenilor lor și/sau faptelor comise pe teritoriile lor.[4]

Cu atât mai mult, momentele de tensiune ivite în ocaziile în care un stat își exercita jurisdicția universală asupra cetățenilor altui stat care avea la rândul său precedente în exercitarea unei asemenea jurisdicții este un indiciu al inconsistenței opinio juris sive necessitatis pentru exercitarea jurisdicției universale de către instanțele naționale.

2. Practica tratatelor multilaterale nu dovedește cristalizarea unei cutume care obligă statele la exercitarea jurisdicției universale

Dincolo de considerentele susmenționate ce țin de influența tipicului relațiilor internaționale în procesul de formare al cutumei, ne îndreptăm atenția și către modul în care statele au implementat obligațiile convenționale care incriminează crimele de război, crimele împotriva umanității și genocidul în dreptul intern pentru a determina dacă prin modul de implementare s-a creat o obligație cutumiară de exercitare a jurisdicției universale pentru crime internaționale.

Opinia separată a judecătorului Abraham este grăitoare în acest sens. În argumentarea existenței obligației de exercitare a jurisdicției universale pentru crime internaționale în dreptul cutumiar, Belgia a anexat un document conținând un număr de 51 de state care au încorporat jurisdicția universală pentru crime de război și crime împotriva umanității în dreptul lor intern. În opinia judecătorului Abraham, acea listă este neclară din punct de vedere al conținutului presupusei obligații deoarece nu face diferențiere între statele care condiționează exercitarea jurisdicției universale de prezența autorului pe teritoriul statului, pe de o parte și cele care nu pretind această condiție, pe de altă parte, astfel identificând o primă carență în cerința unei practici uniforme.[5] De asemenea, în opinia judecătorului Abraham, poziția belgiană este una pierzătoare din trei motive: în primul rând, 51 de state reprezintă o minoritate în contextul comunității internaționale, ceea ce nu este suficient pentru formarea unei cutume aplicabile pentru întreaga comunitate internațională.[6] În al doilea rând, statele au încorporat jurisdicția universală ca rezultat al demersului interpretării obligațiilor convenționale care le incumbă și având în vedere faptul că intepretările diferă, drept urmare și prevederile interne diferă, atunci nu putem determina existența opinio juris în favoarea obligației de stabilire a jurisdicției universale.[7] Deoarece judecătorul Abraham s-a referit la obligațiile convenționale în materie de crime de război, dorim să adăugăm o specificare cu privire la genocid. În privința genocidului, mai precis al interpretării obligației convenționale conținute de art. VI al Convenției privind genocidul, există două mari curente de interpretare, după cum am arătat: prima interpretare este cea stabilită de CIJ în cauza privind Aplicarea Convenției privind Genocidul care presupune ca înțelesul art. VI să fie stabilit prin interpretarea termenilor în sensul lor obișnuit, adică se poate opta între principiul teritorialității sau jurisdicția unui tribunal penal internațional. Al doilea curent este reprezentat de cel stabilit în cauzele Eichmann și Jorgić din Israel, respectiv Germania care permite juridicția universală pentru genocid. Dacă simpla existență a acestei ”schisme” interpretative nu reprezintă o stavilă suficient de sugestivă în calea practicii și opinio juris unitar, atunci trebuie să menționăm faptul că în cauzele Eichmann și Jorgić, pe lângă încercarea de a-și fundamenta jurisdicția universală pe o presupusă obligație cutumiară, instanțele naționale au încercat să-și fundamenteze jurisdicția și pe o interpretare extensivă a Convenției privind genocidul, prin corelarea art. VI cu obiectul Convenției stabilit în art. I, și anume obligația de a preveni și pedepsi genocidul. Această din urmă fundamentare este cu atât mai puțin convingătoare când lecturăm limbajul clar al art. VI din Convenție.

În fine, al treilea motiv pentru care judecătorul Abraham respinge argumentul Belgiei este faptul că unele state, dintre cele 51 enumerate de Belgia, și-au extins jurisdicția universală din considerente pur unilaterale ce țin de domeniul lor suveran și nu datorită vreunei convingeri a acestora conform căreia ar exista o obligație cutumiară sau convențională în acest sens. Judecătorul Abraham dă exemplul Franței care și-a extins jurisdicția universală și asupra crimelor incluse în Statutele TPIFI și TPIR din considerente unilaterale, fără a considera acea cale de acțiune ca fiind obligatorie conform dreptului internațional.[8]

3. Egalitatea suverană nu reprezintă o derogare de la norma peremptorie de interzicere a crimelor internaționale

Este indubitabilă valoarea de jus cogens a normei prohibitive de comitere a crimelor internaționale, având în vedere natura și consecințele deosebit de grave pe care acestea le implică. În virtutea acestei norme peremptorii, statele trebuie să se abțină de la comiterea unor asemenea crime sub jurisdicția lor de către organele lor, nefiind posibilă invocarea oricărei cauze de preîntâmpinare a caracterului ilicit al faptei sau de exonerare de răspundere internațională. În privința actelor comise de către particulari sau alte entități pe teritoriul lor, statele au obligația de conduită, conform anumitor tratate,[9] de a preveni săvârșirea crimelor internaționale de către particulari sau alte entități, neluarea tuturor măsurilor rezonabile pentru prevenirea crimelor internaționale angajând răspunderea statului, pe lângă răspunderea penală individuală a particularilor.

Totuși, dreptul internațional nu reglementează ca o consecință logică a încălcării normei peremptorii prohibitive de crime internaționale și obligația corelativă a oricărui stat de pe glob de a-i judeca pe făptuitori, acest lucru fiind clar din practica statelor.

Conform dreptului internațional, consecința firească sub dreptul cutumiar a încălcării normei peremptorii prohibitive de crime internaționale este activarea obligației corelative a statului pe al cărui teritoriu s-a săvârșit crima internațională de a-l pedepsi pe făptuitor. Baza jurisdicțională teritorială a acestei obligații corelative își are izvorul în principiul egalității suverane care implică supremația statului asupra propriului teritoriu, prerogativa de a reglementa și controla ceea ce se întâmplă sub imperiul autorității sale, niciun alt stat neavând dreptul să deranjeze acea prerogativă, în virtutea principiului neamestecului în afacerile interne ale altui stat. Statutul de jus cogens nu legitimează faptul ilicit de lezare a suveranității altui stat, însă acordă posibilitatea invocării răspunderii statului care nu și-a respectat obligația de a-i pedepsi pe făptuitorii crimelor internaționale comise pe teritoriul său.

Ori de câte ori statele au decis să lărgească sfera statelor care vor avea dreptul (ca în cazul Protocolului opțional la Convenția privind drepturile copilului) sau obligația (ca în cazul încălcărilor grave ale Convențiilor de la Geneva sau în Convenția împotriva torturii) de a-i urmări, judeca și pedepsi pe făptuitori prin intermediul jursidicției universale, această decizie a fost urmarea unei cedări voluntare de suveranitate prin intermediul obligațiilor asumate în mod voluntar prin convenții internaționale, cu dorința de a evita formarea unei cutume tocmai în scopul de a evita încălcarea suveranității prin exercitarea jurisdicției universale neconsimțite de către acesteaa.

În consecință, într-o eră în care individul și nevoia de a îndrepta nedreptățile suferite de indivizi devine un factor din ce în ce mai pregnant în sistemul de drept internațional,[10] jurisdicția universală încă funcționează, în esență, sub paradigma dreptului internațional clasic.

---

[1] Joseph Rikhof, ”Fewer Places to Hide? The Impact of Domestic War Crimes Prosecutions on International Impunity” din Morten Bergsmo, ed., Complementarity and the Exercise of Universal Jurisdiction for Core International Crimes (Oslo: Torkel Opsahl Academic Epublisher, 2010), pag. 45-46.

[2] ”African Union accuses ICC of ’hunting’ Africans” (27 mai 2013), online: BBC http://www.bbc.co.uk/news/world-africa-22681894.

[3] Vaughan Lowe, International Law (Oxford: Oxford University Press, 2007), pag. 178.

[4] Consiliul Uniunii Europene, The AU-EU Expert Report on the Principle of Universal Jurisdiction, [2009] 8672/1/09 REV 1 RdB/lgf 1 DG E, parag. 25.

[5] Opinia separată a judecătorului Abraham la parag. 34.

[6] Ibid. la parag. 36.

[7] Ibid. la parag. 37.

[8] Ibid. la parag. 38-39.

[9] Cauza privind Aplicarea Convenției privind genocidul la pag. 430. – CIJ a determinat că obligația de prevenire a genocidului din Convenția privind genocidul este o obligație de conduită și nu de rezultat.

[10] Robert McCorquodale, ”The Individual in the International Legal System” din Malcolm D. Evans, ed., International Law, ediția a 2.-a (Oxford: Oxford University Press, 2006), pag. 307.