Detenţia individului - între tulburări de personalitate şi alienaţii mintale grave

Cauza Radu v. Germania

Procedura

 D-nul Fredy Radu a înaintat cererea Curţii, în baza art. 34 al CoEDO în data de 4 mai 2007.
Reclamantul a invocat detenţia sa prelungită în spitalul de psihiatrie, în ciuda faptului că a fost recunoscut că nu suferă de boli mintale, de către Curţile naţionale. În consecinţă, i-a fost încălcat dreptul la libertate prevăzut de art.5 al CoEDO.

În fapt

Reclamantul a fost condamnat pentru dublu omor în 1983, la 7 ani de închisoare, fiind eliberat în 1987.

În 1995, reclamantul a suferit o a doua condamnare pentru omor, ce a fost urmat de încercarea de a se sinucide, cu pedeapsa de 8 ani şi 6 luni de închisoare. După consultarea experţilor, Curtea Regională Gießen a hotărât că inculpatul nu a avut complet discernământ, şi suferea de „tulburări de personalitate”. În consecinţă, Curtea Regională Gießen i-a redus pedeapsa pe motiv de răspundere penală redusă. După ce a petrecut 4 ani în închisoare, reclamantul a fost transferat în Spitalul Psihiatric Hayna.

În cadrul unei proceduri ulterioare a detenţiei reclamantului, medicul şef al spitalului, a constatat că reclamantul nu suferă si nici nu suferea de alienaţii mintale, motiv pentru care Tribunalul Regional Marburg l-a transferat la închisoarea Kasel în iunie 2000, unde reclamantul urma să termine de executat pedeapsa.

În octombrie 2002, Curtea de Apel Frankfurt pe Main a respins apelul reclamantului şi a decis să nu suspende restul de executare a pedepsei şi replasarea s-a în Spitalul de psihiatrie, chiar dacă examinările medicale determinase că nu suferă de alienaţii mintale.

Curtea de Apel a decis că plasarea sa în Spitalul de psihiatrie a fost o calificare juridică eronată, pe baza stării de fapt, dar această eroare nu poate fi corectată de către instanţele ce se ocupă cu execuţia pedepselor, pentru că s-ar fi  încălcat principiul constituţional al hotărârilor judecătoreşti definitive.

Începând cu octombrie 2003 şi până în prezent, reclamantul se află în detenţie în spitalul de psihiatrie.

Procedurile în cauză

În aprilie 2006, Curtea Regională Gießen a refuzat suspendarea detenţiei reclamantului şi acordarea de probaţiune. După o nouă consultare a experţilor ce a stabilit că reclamantul nu suferă de o gravă deviere psihică, Curtea Regională Gießen a motivat detenţia reclamantului prin faptul că nu poate încălca principiul constituţional al hotărârilor judecătoreşti definitive chiar dacă instanţa de fond a stabilit eronat starea de fapt, precum şi prin faptul că reclamantul reprezintă un risc pentru societate, în acest fel detenţia sa nu va fi una disproporţionată.

Reclamantul a făcut apel împotriva Curţii Regionale Gießen, motivând-ul că nu suferă de o boală patologică mintală. În iunie 2006, Curtea de Apel Frankfurt pe Main a respins apelul, motivând că plasarea sa nu a fost efectuată în urma unei stabiliri eronate a stării de fapt, dar unei calificări juridice eronate a stării în care se află reclamantul, pe baza unor fapte corecte. În hotărârea sa, Curtea de Apel a reţinut motivele Curţii Regionale, privind starea de risc pe care o poate provoca reclamantul, întrucât a comis 3 omoruri şi are o tulburare de personalitate.

În iulie 2006 reclamantul a depus o plângere constituţională împotriva deciziilor Curţii Regionale şi Curţii de Apel. Acesta a motivat că deţinerea sa în Spitalul de psihiatrie îi încalcă principiul constituţional al libertăţii, precum şi că pedeapsa pe care o execută nu este prevăzută de Codul Penal, întrucât nu suferă de o alienaţie mentală patologică. În octombrie 2006, Curtea Constituţională Federală a respins cererea pe motiv de „lipsă de succes”. Aceasta a decis că hotărârile instanţelor nu au fost arbitrare, iar o dată ce o hotîrâre devine definitivă, procedura de judecată nu poate fi redeschisă.

Din 2007 pînă în 2012, reclamantul a fost transferat în mai multe spitale,transferurile fiind însoţite de hotărâri de detenţie a mai multor instanţe.

În drept

Reclamantul a invocat încălcarea art. 5 para.1 al CoEDO, şi anume încălcarea dreptului său la libertate şi detenţia sa ilegală. Guvernul a contestat acest argument.

Curtea a declarat cererea admisibilă întrucât au fost epuizate căile de atac interne, iar reclamantul nu suferea de vreo boală în sensul art.35 para.3.

În ceea ce priveşte art.5, curtea a stabilit că există o serie de condiţii pentru ca detenţia să nu fie ilegală. Curtea a statuat că scopul articolului 5 este de a proteja individul de un arbitrar şi nu de o condamnare, care trebuie să fie „legală”. Condamnarea nu este strâns legată de privarea la libertate, în consecinţă trebuie să existe o legătură directă între acestea.

În ceea ce priveşte declararea unei persoane ca alienate, Curtea a stabilit 3 criterii:

 1.      Persoana trebuie să fie dovedită cu siguranţă de a fi alienat, de către o autoritate competentă, pe baza unei expertize medicale

 2.      Alienaţia trebuie să fie de un grad, încât să justifice detenţia obligatorie

 3.      Perioada de detenţie, va depinde de existenţa acestei alienaţii

În situaţia de a declara o persoană alienată, autorităţile naţionale trebuie să acţioneze cu maximă discreţie şi trebuie să ţină cont de expertizele medicale pertinente.

În ceea ce priveşte legalitatea detenţiei, Curtea a stabilit că pentru îndeplinirea acesteia trebuie să fie întrunită una dintre excepţiile prevăzute de paragrafele (a) – (f). În acest sens Curtea a declarat că legea naţională în ceea ce priveşte detenţia trebuie să fie clară, accesibilă şi precisă pentru a evita orice arbitrariu. Cu toate acestea nu este necesară doar conformitatea cu legislaţia naţională, scopul fiind de a proteja individul de arbitrar. Curtea a subliniat în mod repetat, cu referire la art.5 para.1 că detenţia unui individ este o măsură într-atât de gravă, încât se justifică doar dacă au fost luate în considerare alte măsuri, mai puţin severe şi s-au dovedit a fi insuficiente pentru a proteja interesul individual sau public care poate determina ca persoana în cauză să fie reţinută. Privarea de libertate trebuie să se demonstreze ca fiind necesară în aceste circumstanţe.

Decizia

În concluzie, Curtea a declarat cererea admisibilă, şi a reţinut că art.5 nu a fost violat. Curtea a apreciat acţiunile statului, care au fost luate cu scopul de a proteja interesul şi securitatea publică, întrucât nu s-a probat că reclamantul este lipsit de tulburări de personalitate şi nu a întrunit condiţia privind siguranţa de a nu comite noi acte ilicite.

Decizia a fost luată cu votul de 5 contra 2. 

Opinia separată a judecătorilor Villiger şi Power-Ford a fost: „Întrucât autorităţile naţionale competente nu au stabilit alienaţia reclamantului, deţinerea sa în spitalul de psihiatrie nu este una licită. O dată ce persoana nu suferea de o alienaţie mintala patologică, aceasta nu întrunea condiţiile de detenţie stabilite de Codul Penal, în aşa fel, detenţia reclamantului a fost una ilicita. Întrucât gradul de risc trebuie să fie unul ridicat pentru a recurge la măsura detenţiei, acesta trebuie probat, ceea ce în cauza de faţă nu a fost realizat de către instanţe, care din contra au acceptat unanim faptul că persoana era responsabilă de acţiunile comise, şi nu suferă de tulburări grave. Pe cale de consecinţă acesta nu necesită tratament medical într-o clinică de psihiatrie. În acest sens orice persoană care are tulburări de personalitate ar putea fi considerată alienată mintal, ceea ce nu corespunde scopului art.5, şi anume de a proteja individul de orice artbitrar.”