12 mai 2009

CAUZA BRÂNDUŞE vs. ROMÂNIA, Cererea nr. 6586/03, Hotărârea din 7 aprilie 2009



PROCEDURA

1. La originea acestei cauze de găseşte cererea nr. 6586/03 îndreptată împotriva României de un resortisant al acestui stat, în persoana domnului Ioan Brânduşe (reclamantul), care a sesizat Curtea Europeană la data de 7 ianuarie 2003 în virtutea art. 34 din Convenţia europeană a drepturilor omului (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de domnul Răzvan Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe

3. La data de 31 mai 2007, Curtea a declarat cererea ca fiind parţial inadmisibilă şi a decis să comunice Guvernului plângerile invocate în virtutea art. 3 şi a art. 8 din Convenţie. În plus, Curtea a decis să se pronunţe în acelaşi timp asupra admisibilităţii fondului cauzei.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

4. Reclamantul s-a născut în 1951. În prezent este reţinut în penitenciarul din Arad, ca urmare a condamnării la o pedeapsă de zece ani de închisoare pentru escrocherie, pedeapsă stabilită prin sentinţele din 14 august 2002 respectiv 11 noiembrie 2004 a Curtea de apel Timişoara.

A. Fapte referitoare la condiţiile de detenţie a reclamantului

1. Versiunea reclamantului

5. Pe durata detenţiei sale provizorii, reclamantul fusese reţinut la secţiile de poliţie din Arad. El trebuia să îşi satisfacă nevoile naturale într-o găleată de plastic, care rămânea, pe urmă, în celula pe care o împărţea cu alţi deţinuţi. Nu avea acces la toaletă decât de două ori pe zi, la orele 6 respectiv 17. Transferat mai târziu, la mijlocul lunii aprilie 2002 în penitenciarele din Timişoara şi Arad, unde a executat mare parte din pedeapsă, până în prezent, reclamantul a trebuit să împartă o celulă de aproximativ 38 m2, având 18 paturi şi o singură fereastră, cu alţi douăzeci şi şapte de deţinuţi. În conformitate cu susţinerile reclamantului, nu avea niciodată apă caldă în chiuveta din celulă. De asemenea, penitenciarul era o veche bază militară, care avea mai mult de douăzeci de ani şi la închisoarea din Timişoara, administratorii penitenciarului nu îi dădeau nici cearşafuri nici plapume. Referitor la mâncare, aceasta era de foarte proastă calitate: primea zilnic cartofi fierţi şi ceai fără zahăr, dar niciodată carne.

2. Observaţiile Guvernului

6. Pe durata detenţiei sale la sediile de poliţie din Arad, între 17 ianuarie şi 14 februarie 2002, reclamantul împărţea o celulă de 6,53 m2, dotată cu patru paturi, împreună cu unul sau mai mulţi deţinuţi (maxim patru persoane într-o celulă). Guvernul confirmă, în mare parte, afirmaţiile reclamantului referitoare la accesul la toaletele separate de celule, precizând că pe parcursul zilei interesatul putea solicita să fie lăsat la toaletă. Începând cu luna februarie şi până în prezent, reclamantul a fost închis, alternativ în penitenciarele din Arad şi din Timişoara (a petrecut mare parte din această perioadă în penitenciarul din Arad).
7. În penitenciarul din Arad, împărţea cu un număr neprecizat de deţinuţi celula nr. 161, care avea o suprafaţă de 15,37 m2, dotată cu o fereastră de 1,50 m pe 1,80 m, cu şase paturi, un dulap, trei noptiere o masă, un suport de TV şi două banchete metalice. Aerisirea celulei se făcea prin deschiderea geamului. Celula era dotată cu un grup sanitar (toaletă, spălătorie, o cadă mică) separat de celulă printr-o sală. Reclamantul avea acces de două ori pe săptămână la duşuri cu apă caldă, situate pe culoar. În prezent, în celula respectivă sunt şase deţinuţi.

8. În penitenciarul din Timişoara, reclamantul ocupa diferite celule. Guvernul indică faptul că, baza de date informatice fiind incompletă, nu dispune de informaţii decât cu privire la celulele în care interesatul fusese deţinut după noiembrie 2004. Rezultă din aceste informaţii că reclamantul dispunea, în celulele pe care le împărţea cu alţi deţinuţi, de o suprafaţă de locuit de aproximativ 1,50 m2 până în 2007 şi de aproximativ 6,25 m2 ulterior. Mobilierul din camere era similar cu cel din penitenciarul din Arad, de asemenea erau similare şi condiţiile de igienă şi aerisire din celule. În conformitate cu o scrisoare din 4 septembrie 2007 trimisă de penitenciarul din Timişoara, reclamantul beneficia de o alimentaţie conformă şi de asemenea de o oră de plimbare în aer liber, până la data intrării în vigoare a legii nr. 275/2006 (două ore de la această dată).

B. Fapte referitoare la vechiul depozit de gunoi ce se găsea în apropierea penitenciarului din Arad

1. Funcţionarea depozitului de gunoi şi măsurile luate de autorităţi în acest sens

9. Penitenciarul din Arad se află la douăzeci de metri de vechiul depozit de gunoi, administrat de societatea S., aflată sub controlul primăriei Arad. Depozitul de gunoi funcţionase din 1998 până în 2003, când administraţia locală alese o altă locaţie, situată în altă parte a oraşului. Rezultă din dosar faptul că, depozitul de gunoi funcţionase fără a avea autorizaţiile necesare, emise de autorităţile locale însărcinate cu protecţia mediului şi a sănătăţii publice (APE). De asemenea, închiderea vechiului depozit, în 2003, nu fusese urmată de reabilitarea acelei zone şi nici de lucrări de acoperire a zonei cu pământ. Diferite companii şi numeroşi particulari continuară să depoziteze aici gunoaie şi deşeuri. Reclamantul subliniază faptul că, muşte, insecte şi chiar păsări zboară din vechiul depozit de gunoi până în celula sa, ceea ce reprezintă un risc de infecţie, ţinându-se cont de faptul că deţinuţii, neavând un frigider îşi ţin mâncarea în celulă. De asemenea, după părerea reclamantului, vecinătatea cu fostul depozit de gunoaie reprezintă o sursă de mirosuri pestilenţiale.

10. Prin hotărârea nr. 76 din 4 aprilie 2002, primăria Arad adopta o « strategie privind dezvoltarea şi funcţionarea serviciilor da salubritate ». Primăria îşi fixa drept obiectiv, printre altele, să « dezafecteze » depozitul de gunoaie până cel târziu în 2004.

11. În conformitate cu legea nr. 137/1995 referitoare la protecţia mediului şi cu hotărârea de guvern nr. 162/2002 referitoare la depozitarea deşeurilor, două rapoarte fuseseră întocmite în iulie şi septembrie 2003 de către Universitatea din Arad, împotriva societăţii S., rapoarte pe care le depuse, la data de 17 noiembrie 2003 la APE. În conformitate cu declaraţiile APE, cel de al doilea raport fusese întocmit în vederea închiderii depozitului. Raporturile subliniau faptul că, depozitul « nu avea autorizaţiile de funcţionare necesare » pentru a funcţiona şi că, locaţia depozitului nu respecta distanţa minimă de 1000 m, între imobile prevăzută prin ordinul ministerului Sănătăţii nr. 536/1997. O altă neconformare cu prevederile legale era aceea referitoare la absenţa unui sistem de colectare a gazului metan produs ca urmare a fermentării gunoaielor. Depozitul se întindea pe o suprafaţă de aproximativ 13 ha şi era încă utilizat la acea vreme. Raporturile recomandau ca depozitul să fie organizat de o manieră corespunzătoare, pentru evitarea riscului de incendiu şi a emanaţiei de mirosuri neplăcute şi pentru a face să dispară şobolanii, larvele şi muştele. Rezulta din diferite analize faptul că, valorile regulamentare erau depăşite chiar şi la temperaturi care nu erau ridicate ( 14 grade), că aerul din perimetrul depozitului era foarte poluat şi că, în timpul anotimpurilor calde, poluarea era şi mai ridicată, descompunerea gunoaielor cu emanaţie de amoniac generând un puternic disconfort şi disfuncţii pentru locuitorii cartierelor învecinate. Raporturile recomandau, de asemenea supravagherea nivelului de poluare.
12. La data de 26 noiembrie 2004, respectiv 24 februarie 2005, APE solicita primăriei Arad să închidă depozitul de gunoaie. La data de 22 august 2006, APE solicită din nou primăriei închiderea depozitului.

13. Între timp, în februarie 2006, primăria Arad, însărcina societatea S. cu responsabilitatea asupra vechiului depozit de gunoaie.

14. La data de 11 iulie 2006, un incendiu pe care vice-primarul Aradului îl califica drept « extrem de puternic » se declanşă şi se întinse pe o mare parte din vechiul depozit de gunoaie, până în apropiere de penitenciarul în care reclamantul era încarcerat la acea dată, incendiu favorizat de emanaţia de gaz metan. Pompieri fuseseră mobilizaţi timp de trei zile pentru a stinge incendiul care determinase creşterea unor nori negrii deasupra cartierelor învecinate. În conformitate cu opiniile Guvernului, care se sprijinea pe scrisorile de la penitenciarul Arad şi Inspectoratul pentru situaţii de urgenţă, în septembrie 2007, reclamantul nu fusese afectat de incendiu.

15. Printr-un proces verbal întocmit la data de 12 iulie 2006, comisarul D. de la Garda de Mediu (GM), amenda primăria Arad cu suma de 30 000 lei (RON), în virtutea art. 96 § 2 (4) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 referitoare la protecţia mediului. (« O.U.G. no 195/2005

16. La solicitarea de către APE, în iulie 2006 universitatea Arad realizează un studiu de fezabilitate pentru închiderea vechiului depozit de gunoaie. Studiul indica faptul că penitenciarul Arad se era situat la 18 m distanţă de depozit şi sublinia că acesta continuase să fie utilizat, având un volum de gunoaie de 462 000 m3 pe o suprafaţă de 14 ha. Pe baza analizelor efectuate, studiul indica faptul că aerul în perimetrul respectiv era poluat, ceea ce genera un « disconfort total » pentru locuitorii acestei zone. Având în vedere gradul de poluare, prin intermediu lstudiului se recomanda transferarea gunoaielor, pe timpul iernii, în alt depozit, care să îndeplinească prevederile impuse de hotărârea de Guvern nr. 349/2005 şi de ordinul nr. 757/2004 (« hotărîrea nr. 349/2005 » şi « ordinul nr. 757/2004 ») referitoare la depozitarea gunoaielor.

17. Printr-o hotărâre din data de 22 august 2006, consiliul local Arad, aproba studiul susmenţionat, dar la data de 31 octombrie 2006, ministerul Mediului estima că volumul de gunoi era de aproape 1 000 000 m3 şi că închiderea depozitului trebuia să respecte perocedura impusă prin ordinul nr. 757/2004. Mai multe discuţii au avut loc în 2007 între primăria Arad şi APE în vederea obţinerii de către primărie acordului referitor la lucrările de închidere a depozitului, acord necesar, potrivit ordinului nr. 757/2004. Dintr-o scrisoare din 26 octombrie 2007 rezultă faptul că APE îşă dăduse acordul în vederea închiderii depozitului în 18 octombrie 2007. Programul în chestiune prevedea printre altele, obligaţia primăriei Arad pentru anii 2008-2009, de a ameliora calitatea aerului în perimetrul depozitului de gunoaie prin intermediul unor lucrări de reabilitare şi împrejmuire a perimetrului, prin acoperirea depozitului cu pământ precum şi crearea unor conducte pentru gazul metan emanat de gunoaie. Guvernul nu a furnizat informaţii mai recente referitoare la modul în care lucrările în chestiune au avansat.

18. Într-o scrisoare din data de 29 octombrie 2007, furnizată de către Guvern, directorul penitenciarului din Arad afirma că vechiul depozit de gunoaie fusese « dezafectat » încă din 2000. Potrivit opiniei directorului, pentru acest motiv acţiunea reclamantului fusese respinsă şi că deţinuţii nu fuseseră afectaţi de apropierea de depozit, nefiind cauzată nici o boală. De asemenea, din dosarul medical al reclamantului, rezulta faptul că starea de sănătate a acestuia nu fusese afectată de existenţa depozitului.

2. Demersuri administrative şi judiciare ale reclamantului

19. La data de 27 aprilie 2004, răspunzând la o scrisoare referitoare la efectul nociv al vechiului depozit de gunoaie asupra vieţii deţinuţilor, adresată de reclamant, prefectul Aradului dezvăluia faptul că o societate italiană avea intenţia de a cumpăra acel teren şi de a-l reabilita. Prefectul concluziona precizând că speră că acest proiect se va realiza şi cerându-i reclamantului să depăşească momentele dificile prin care a trecut.

20. La data de 1 iunie 2004 primăria Arad răspundea la o scrisoare similară a reclamantului stabilind că vechiul depozit fusese închis şi că nu mai era utilizat. Primăria adăuga faptul că societatea S. supraveghea în permanenţă acest depozit. De asemenea se preciza că se dorea obţinerea unei finanţări de la Uniunea Europeană în vederea neutralizării gunoaielor menajere.

21. La data de 4 aprilie 2005, reclamantul sesiza Judecătoria Arad, cu o acţiune întemeiată pe prevederile ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 56/2003 referitoare la unele drepturi ale persoanelor ce executau o pedeapsă privativă de libertate (« O.U.G. nr. 56/2003 »), prin care se plângea de condiţiile de igienă, de absenţa unui frigider şi de faptul că în penitenciar, trebuia să suporte mirosul pestilenţial emanat de vechiul depozit de gunoaie menajere.

22. Printr-o hotărâre din data de 27 ianuarie 2006, Judecătoria Arad, respingea, ca fiind neîntemeiată, acţiunea reclamantului, considerând că « anumite aspecte invocate de reclamant nu erau corespunzătoare cu obiectul de reglementare al O.U.G. nr. 56/2003 şi că celelalte aspecte referitoare la încălcarea drepturilor sale nu fuseseră dovedite ».

23. Printr-o hotărâre din 24 mai 2006, Tribunalul Arad respingea recursul formulat împotriva sentinţei anterioare, reclamantul solicitând administraţiei penitenciarului să ia măsuri în vederea dezinfectării şi închiderii fostului depozit de gunoi. Tribunalul stabileşte că aspectele invocate de reclamant nu aveau legătură cu prevederile O.U.G. nr. 56/2003, indicând de asemenea că interesatul putea eventual să sesizeze administraţia locală.

C. Fapte referitoare la convorbirile telefonice ale reclamantului în penitenciar

24. Într-o scrisoare din data de 29 septembrie 2006, reclamantul precizează faptul că un gardian îl supraveghea când acesta discuta la telefon cu persoane din exteriorul penitenciarului şi că trebuia să scrie într-un registru numerele de telefon pe care dorea să le apeleze.

II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNĂ ŞI INTERNAŢIONALĂ RELEVANTE

A. Dispoziţiile referitoare la infracţiunea de rele tratamente şi răspunderea civilă delictuală

25. Dispoziţiile articolelor 267 şi 2671 din codul penal (CP) referitoare la aplicarea de rele tratamente şi tortură sunt citate în cauzele Iambor vs. România şi Velcea vs. România. Dispoziţiile referitoare la răspunderea civilă delictuală sunt descrise în hotărârea Iambor.

B. Dispoziţiile referitoare la convorbirile telefonice ale persoanelor private de libertate

26. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 56/2003 referitoare la drepturile persoanelor private de libertate (« O.U.G. nr. 56/2003 »), prevedea în art. 3 faptul că deţinuţii aveau dreptul de a sesiza Judecătoria printr-o plângere, îndreptată împotriva măsurilor luate de administraţia penitenciarului, care le îngrădeau exerciţiul drepturilor lor. Art. 9 prevedea faptul că deţinuţii aveau dreptul de a folosi cabinele telefonice instalate în incinta penitenciarului şi că aceste convorbiri telefonice aveau caracter confidenţial. O.U.G. nr. 56/2003 a fost abrogată şi înlocuită de lege nr. 275/2006, care conţine dispoziţii similare, prevăzând faptul că toate convorbirile telefonice ale deţinuţilor se desfăşoară « sub supraveghere.

C. Dispoziţiile interne şi internaţionale pertinente în materia protecţiei mediului şi a depozitării gunoaielor

27. Majoritatea dispoziţiilor interne pertinente (art. 35 din Constituţie, legea nr. 137 /1997, Ordonanţa de Guvern nr. 195/2005 referitoare la protecţia mediului precum şi ordinul ministrului mediului nr. 125/1996) sunt prezentate în cauza Tătar vs. România. Întâlnim în această cauză şi dispoziţii internaţionale pertinente (Declaraţia de la Stockholm, Declaraţia de la Rio din 1992, etc).

28. Art. 5 din legea nr. 137/1995 prevedea faptul că, statul recunoştea tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos şi garanta accesul la informaţiile referitoare la calitatea mediului precum şi dreptul de a se adresa autorităţilor administrative sau judiciare în scopul prevenirii sau reparării prejudiciului cauzat. Art. 82 prevedea faptul că nerespectarea dispoziţiilor acestei legi antrena răspunderea civilă, contravenţională sau penală, după caz.

29. Dispoziţiile referitoare la activitatea de depozitare şi gestiune a deşeurilor sunt întrunite în mai multe acte normative. Bunăoară, Ordinele ministerului sănătăţii nr. 81/1994 şi nr. 536/1997 referitoare la normele de igienă pentru poluare prevedeau faptul că depozitarea gunoaielor trebuia să se facă la o distanţă mai mare de 1 000 m de cartierele locuite. De asemenea, atât ordinele ministerului mediului nr. 437/1991 şi 125/1996 precum şi legea nr. 137/1995 în vigoare pe durata funcţionării depozitului de gunoi din Arad, prevedeau faptul că autorizaţia de mediu era obligatorie pentru desfăşurarea oricărei activităţi ce ar putea avea consecinţe asupra mediului. Ordinul nr. 125/1996 care prevedea procedura de obţinere a unei astfel de autorizaţii, preciza necesitatea efectuării de studii în cazul activităţilor care puteau să aibă impact serios asupra mediului. În cazul în care nu erau îndeplinite obligaţiile impuse de normele în vigoare, persoanei juridice în cauză îi revenea obligaţia înceta activitatea depozitare. APE îi revenea obligaţia, în virtutea art. 10 din legea nr. 137/1995 de a stabili « un program de conformare » în cazul în care activităţile nu îndeplineau condiţiile necesare.

30. De asemenea au fost adoptate diferite acte normative privitoare la depozitarea şi gestiunea gunoaielor: Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 78/2000 (« O.U.G. nr 78/2000 »), şi hotărârile de Guvern nr. 162/2002 şi nr. 349/2005, cea din urmă transpunând prevederile Directivei nr. 1999/31/CE din 26 aprilie 1999.

O.U.G. nr. 78/2000 prevedea faptul că autorităţile competente trebuiau să autorizeze şi să controleze procesul « de eliminare a gunoaielor » pentru evitarea, printre altele, a riscurilor asupra sănătăţii populaţiei. Autorităţile trebuiau să ia măsuri pentru eliminarea şi gestiunea deşeurilor (art. 6-8). Autorităţile şi societăţile însărcinate cu eliminarea deşeurilor trebuiau să obţină « autorizaţii de mediu » prin care se stabileau tehnicile de utilizat şi măsurile de siguranţă de adoptat (art. 11) ; de asemenea trebuiau adoptate sisteme de control a nivelului de poluare (art. 26).

Hotărârea Guvernului nr. 162/2002, precum şi hotărârea nr. 349/2005, prevedeau procedurile pentru acordarea autorizaţiei de mediu, procedura pentru supravegherea în permanenţă a nivelului de poluare şi implicit buna funcţionare a instalaţiilor şi a conductelor de captare a gazelor emanate, precum şi procedurile necesare în vederea închiderii depozitelor neconforme. Nerespectarea acestor prevederi reprezenta contravenţie, care trebuia constatată şi sancţionată de personalul calificat al APE sau al administraţiei centrale sau locale.

31. Procesul închiderii depozitelor de gunoaie a făcut obiectul unor dispoziţii detaliate anexate ordinelor nr. 1147/2002 şi nr. 757/2004.

III. DISPOZIŢII ŞI RAPOARTE ÎNTOCMITE DE CONSILIUL EUROPEI

32. Concluziile Comitetului European pentru prevenirea torturii (CPT), rezultate în urma vizitelor efectuate în penitenciarele din România, precum şi diferite observaţii, sunt cuprinse în cauza Bragadireanu vs. România (nr 22088/04, 6 decembrie 2007).

33. În ultimul raport, publicat la data de 11 decembrie 2008 în urma vizitei din iunie 2006 în mai multe penitenciare româneşti, CPT preciza :

« § 70 : (...) Comitetul e foarte îngrijorat de faptul că lipsa paturilor reprezintă o problemă constantă întâlnită nu numai în penitenciarele vizitate ci şi la nivel naţional. Măsuri de anvergură ar fi trebuit luate în scopul rezolvării acestei situaţii inacceptabile. CPT apelează la autorităţile române cu scopul ca acestea să demareze o acţiune prioritară şi decisivă pentru rezolvarea acestei situaţii. Pe de altă parte, Comitetul remarcă faptul că, la puţin timp după vizita din iunie 2006, suprafaţa în celule pentru fiecare deţinut fusese mărită de la 6 m3 la 4 m² sau 8 m3. CPT recomandă autorităţilor române să ia măsurile necesare în vederea respectării normei de 4 m² de suprafaţă pentru fiecare deţinut. »

IV. ALTE RAPOARTE PRIVIND CONDIŢIILE DE DETENŢIE ŞI EFECTELE VECINĂTĂŢII CU DEPOZITUL DE GUNOI

34. Adoptat ca urmare a unei vizite din data de 6-7 iunie 2001, în penitenciarul Arad, raportul organizaţiei non guvernamentale « Asociaţia pentru apărarea drepturilor omului-comitetul Helsinki » (Apador-CH) indica, printre altele că în aripa veche a penitenciarului, care trebuia să adăpostească în mod normal 868 persoane, erau 1 229 deţinuţi şi faptul că mâncarea nu era de calitate. De asemenea, raportul făcea referire la pasivitatea autorităţilor faţă de problemele foarte grave privitoare la prezenţa în imediata vecinătate a penitenciarului a depozitului de gunoi a oraşului, de unde emanau mirosuri insuportabile pe durata lunilor călduroase şi care mărea riscul ca personalul şi deţinuţii să se îmbolnăvească.

ÎN DREPT

I. PRETINSA NCĂLCARE A ART. 3 DIN CONVENŢIE

35. Reclamantul se plânge, într-o scrisoare din 6 iulie 2004 de condiţiile detenţiei din cadrul secţiilor de poliţie din Arad şi de penitenciarele din Arad şi Timişoara, în special de suprapopularea din celule, de calitatea proastă a mâncării precum şi de condiţiile de igienă. El invocă în acest sens încălcarea art. 3 din Convenţie, referitor la interzicerea torturii.

36. Guvernul combate această teză.

A. Cu privire la admisibilitate

37. Guvernul invocă neepuizarea căilor interne de recurs. Reclamantul ar fi putut să sesizeze tribunalul cu o acţiune în despăgubire în virtutea dispoziţiilor de drept comun, referitoare la răspunderea civilă delictuală (art. 998-999 Cod civil) sau să formuleze o plângere penală pentru « supunere la rele tratamente » sau « tortură » împotriva persoanelor vinovate (art. 267 şi 2671 CP).

38. Guvernul invocă de asemenea, tardivitatea cererii referitoare la condiţiile de igienă din cadrul detenţiei în secţiile de poliţie din Arad. Guvernul susţine că în ipoteza în care, reclamantul nu dispunea de o cale internă de recurs, ar fi trebuit să sesizeze Curtea în termen de şase luni de la data transferului în penitenciarul Arad, adică în februarie 2002.

39. Reclamantul nu a făcut observaţii cu privire la această chestiune

40. Referitor la excepţia invocată de Guvern privind neepuizarea căilor de recurs interne, Curtea observă faptul că cererea reclamantului poartă asupra condiţiilor de detenţie. Curtea observă faptul că Guvernul nu a indicat în ce manieră căile interne de recurs invocate puteau remedia problema suprapopulării şi faptul că, nu au existat decizii definitive, pertinente în acest scop. Pe deasupra, remarcă faptul că reclamantul a atras atenţia autorităţilor asupra condiţiilor din detenţie.

41. Revenind asupra jurisprudenţei pertinente, Curtea remarcă faptul că în cazul în care o cerere poartă asupra unor aspecte generale (condiţii de igienă, suprapopulare, etc.) şi asupra condiţiilor de detenţie, nu ne aflăm în prezenţa unei situaţii continue.

42. Curtea evidenţiază faptul că, în speţă, proastele condiţii de detenţie în secţiile de poliţie se referă exclusiv la accesul restricţionat la toaletă pe durata arestului preventiv. Se impune a se constata faptul că, după transferul din februarie 2002 în penitenciarul din Arad, chestiunea sus-menţionată nu mai ridica probleme, reclamantul fiind închis în celule dotate cu toalete separate şi accesibile în orice moment. De asemenea, reclamantul se plângea de condiţiile din penitenciarele din Arad şi Timişoara, dar invocând în acest sens probleme generale, cum ar fi suprapopularea în celule, lipsa apei calde sau calitatea mâncării. Situaţia continuă nu se poate desprinde din simplul fapt că, urmare a transferului deţinutului, nu a intervenit nici o schimbare notabilă în ceea ce priveşte condiţiile de detenţie.

43. Drept urmare, Curtea convine că această parte a plângerii este tardivă.

44. În ceea ce priveşte restul plângerii, Curtea constată că aceasta nu este în mod vădit nefondată sau abuzivă în sensul articolului 35, parag. 3 din Convenţie. Curtea constată că cererea nu se loveşte de alte cauze de inadmisibilitate, astfel că o declară admisibilă.

B. Cu privire la fond

45. Guvernul invocă jurisprudenţa Curţii în materie şi susţine că toate condiţiile de detenţie a reclamantului au fost conforme cu prevederile art. 3 din Convenţie.

46. Reclamantul reiterează afirmaţiile precedente.

47. Curtea aminteşte că art. 3 din Convenţie impune statelor obligaţia de a se asigura că tuturor deţinuţilor le sunt respectate drepturile privind demnitatea, că modalităţile utilizate în penitenciare nu supun deţinuţii la umilinţe şi că sănătatea şi bunăstarea prizonierilor sunt asigurate în mod adecvat.

48. Făcând referire la jurisprudenţa în materie, Curtea aminteşte de aplicarea principiului « affirmanti incumbit probatio » din moment ce Guvernul este singurul organ ce are acces la informaţiile susceptibile de confirma sau infirma afirmaţiile reclamantului. În speţă, referitor la afirmaţia privind suprapopularea în celule, Guvernul nu a furnizat informaţii nici cu privire la mărimea celulelor în care reclamantul fusese închis înainte de noiembrie 2004, nici cu privire la numărul de deţinuţi cu care reclamantul trebuia să împartă celulele din penitenciarul din Arad respectiv Timişoara. Caracterul incomplet al bazelor de date informatice de dinainte de 2004, invocat de Guvern nu ar constitui un motiv suficient pentru a respinge spusele interesatului cu privire la suprapopularea în celule.

49. Curtea evidenţiază faptul că în celula nr. 161 din penitenciarul Arad, pe care reclamantul a ocupat-o pe perioada detenţiei sale, acesta dispunea de o suprafaţă de locuit de aproximativ 2,50 m2; de asemenea, trebuie luat în considerare faptul că această suprafaţă era mai mică datorită mobilierului prezent. În ceea ce priveşte penitenciarul din Timişoara, din informaţiile furnizate de reclamant cât şi din cele prezentate de Guvern, rezultă că reclamantul dispunea de o suprafaţă de aproximativ 1,50- 2,00 m2. De altfel, Curtea remarcă faptul că, din informaţiile furnizate de Guvern, înainte de intrarea în vigoare a legii nr. 275/2006, reclamantul avea dreptul la o oră de plimbare în aer liber, în fiecare zi.

50. Curtea reaminteşte că în numeroase cauze a constatat o încălcare a art. 3 din Convenţie, rezultată datorită lipsei de spaţiu suficient. Curtea admite că în speţă nimic nu indică faptul că a existat într-adevăr intenţia vădită de a-l umili sau înjosi pe reclamant. Totuşi, absenţa unui astfel de scop nu ar exclude o încălcare a art. 3. Curtea apreciază că detenţia, faptul că reclamantul a fost nevoit să suporte condiţiile proaste ale închisorii mai mulţi ani, au cauzat suferinţă reclamantului.

51. Drept urmare, art. 3 din Convenţie a fost încălcat.

II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 8 DIN CONVENŢIE

52. Reclamantul afirmă că, datorită vecinătăţii penitenciarului cu depozitul de gunoi precum şi pasivităţii autorităţilor faţă de neutralizarea acestuia, este obligat să respire aerul poluat şi mirosul pestilenţial, fiind supus unui risc real de îmbolnăvire. În plus reclamantul se plânge de lipsa de confidenţialitate faţă de convorbirile sale telefonice pe motiv că era asistat de un gardian în timpul convorbirilor şi pentru că era obligat să indice toate numerele pe care vroia să le apeleze .

53. Guvernul contestă această teză.

A. Referitor la plângerea privind vechiul depozit de gunoi

1. Cu privire la admisibilitate

54. Guvernul invocă neepuizarea căilor interne de recurs. Având în vedere faptul că interesatul a formulat plângerea la data de 20 iulie 2004, Guvernul susţine că reclamantul ar fi putut să se sprijine pe prevederile art. 5 coroborat cu art. 82 din legea nr. 137/1995, dispoziţii preluate de O.U.G. nr. 195/2005, care a abrogat legea, pentru depunerea unei plângeri penale sau pentru sesizarea tribunalelor cu o acţiune civilă împotriva persoanelor sau autorităţilor responsabile de încălcările invocate. Guvernul subliniază faptul că în locul utilizării acestor căi de recurs, reclamantul a ales să formuleze doar câteva cereri adresate autorităţilor administrative.

55. Reclamantul nu a făcut observaţii cu privire la aceste chestiuni.

56. Curtea evidenţiază însă faptul că, în conformitate cu art. 86 din legea nr. 137/1995, constatarea şi sancţionarea infracţiunilor prevăzute de această lege incumbă autorităţilor competente, care trebuiau să acţioneze din oficiu datorită faptului că reclamantul atrase în mai multe rânduri atenţia autorităţilor locale cu privire la depozitul de gunoi. De asemenea, Curtea arată că Guvernul nu a furnizat nici un exemplu din jurisprudenţa internă pentru a demonstra caracterul efectiv al căilor efective de atac invocate.

57. În afară de aceasta, Curtea remarcă faptul că, fiind privat de libertate, reclamantul a sesizat instanţele interne cu o acţiune întemeiată pe O.U.G. nr. 56/2003, prin care se solicita printre altele, obligarea autorităţilor să acţioneze. Chiar dacă O.U.G nr. 56/2003 nu conţinea dispoziţii susceptibile de a reprezenta un remediu pentru plângerile ridicate de reclamant, se poate remarca faptul cp, în hotărârea de respingere din data de 24 mai 2006, tribunalul Arad nu l-a încunoştinţat pe reclamant cu privire la căile interne de recurs invocate de Guvern, ci a observat doar că interesatul putea eventual, pentru astfel de chestiuni, să sesizeze administraţia locală- cea ce el făcuse deja, anterior, fără a obţine vreun rezultat.

58. Referitor la chestiunile precedente, Curtea consideră că Guvernul nu a demostrat cu un grad suficient de certitudine existenţa vreunei căi de recurs care să permită repararea eventualului prejudiciu cauzat. Rezultă că excepţia Guvernului nu poate fi reţinută.

59. De asemenea Curtea constată că cererea nu este în mod vădit nefondată sau abuzivă, în sensul articolului 35, parag. 3 din Convenţie. Curtea constată că cererea nu se loveşte de alte cauze de inadmisibilitate, astfel că o declară admisibilă.

2. Cu privire la fond

a) Argumentele părţilor

60. Guvernul susţine faptul că inconfortul creat reclamantului de depozitul de gunoi situat în vecinătatea penitenciarului din Arad nu a atins un grad de gravitate suficient pentru a putea fi invocat în acest sens art.8 din Convenţie. Guvernul evidenţiază faptul că între mai 2002 şi decembrie 2004 reclamantul a fost deţinut alternativ în penitenciarele din Arad respectiv Timişoara (aproape un an în acesta din urmă.), că vechiul depozit de gunoi nu mai fusese folosit după 2002 şi că interesatul nu a adus nici un element prin intermediul căruia să demonstreze că starea lui de sănătate sau, în general, viaţa sa privată fuseseră afectate de existenţa acestui depozit. În ceea ce priveşte incendiul din iulie 2006, acesta nu a avut decât un efect foarte redus asupra reclamantului. Referitor la obligaţia autorităţilor de a proteja dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private, Guvernul consideră că în speţă administraţia s-a conformat cu legislaţia internă şi a luat măsurile necesare în domeniul mediului. În acest sens, revine asupra hotărârii consiliului municipal Arad din 4 aprilie 2002, precum şi la alte demersuri ale autorităţilor în vederea emiterii avizului de mediu.

61. Reclamantul a furnizat declaraţia unui alt deţinut (F.I.), care a menţionat că aerisirea celulelor se făcea foarte greu datorită mirosurilor urâte ce emanau de la depozitul de gunoi din apropierea închisorii şi că în fiecare vara izbucneau incendii, chiar dacă erau de o intensitate mai mică decât cel din iulie 2006.

b) Aprecierea Curţii

i. Principii generale

62. Curtea reaminteşte că noţiunea de « viaţă privată » este cuprinzătoare, nu se pretează la o definiţie exhaustivă. Jurisdicţia europeană a extins protecţia vieţii private a persoanei prevăzută de art. 8 din Convenţie şi la obligativitatea statului de a lua măsuri adecvate pentru evitarea producerii unor zgomote insuportabile sau a unor emanaţii cu miros pestilenţial.

63. De asemenea, Curtea reiterează faptul că art. 8 nu se rezumă doar la a impune statelor respectarea vieţii private şi familiale şi apărarea individului împotriva oricărei ingerinţe arbitrare a puterii publice ; acestei obligaţii negative din partea autorităţilor statale se pot adăuga obligaţiile pozitive, inerente asigurării respectului efectiv al vieţii private şi familiale. În temeiul acestor obligaţii pozitive, statele sunt ţinute, mai ales în cazul unei activităţi periculoase, să adopte o reglementare adaptată activităţii respective inclusiv nivelului de risc ar putea rezulta. Această obligaţie trebuie să impună autorizarea, punerea în funcţiune, exploatarea, siguranţa şi controlul activităţii respective precum şi obligarea tuturor persoanelor implicate de a adopta măsuri practice în vederea asigurării protecţiei cetăţenilor când aceştia riscă să fie expuşi la pericole inerente domeniului în cauză. Procesul sus-menţionat trebuie să cuprindă realizarea de anchete şi studii corespunzătoare, în vederea prevenirii şi evaluării în avans a efectelor activităţilor care pot aduce atingere mediului şi drepturilor indivizilor. Statele sunt ţinute să organizeze accesul persoanelor la dosarele autorităţilor publice care conţin date referitoare la astfel de studii. Mai mult, statele sunt ţinute să furnizeze celor interesaţi informaţii pertinente, în ipoteza existenţei unor riscuri majore cu privire la mediul înconjurător.

ii. Cu privire la aplicarea art. 8 în speţă

64. Curtea trebuie să stabilească dacă prevederile art. 8 din Convenţie sunt aplicabile în speţă, cu privire la suprafaţa de locuit al reclamantului în celula din penitenciar, precum şi dacă disconfortul olfactiv invocat de reclamant ar putea intra în câmpul de aplicare al art. 8.

65. În acest sens, reaminteşte că într-o cauză anterioară s-a stabilit încălcarea art. 8 încălcare survenită ca urmare a unor emanaţii de substanţe nocive. De asemenea, într-o altă cauză Curtea a stabilit că art. 8 este aplicabil şi atunci când efectele periculoase ale unei activităţi riscă să afecteze persoanele implicate în procesul de evaluare a impactului asupra mediului.

66. În speţă, Curtea observă că afirmaţiile reclamantului cu privire la puternicul disconfort olfactiv pe care trebuia să îl suporte se sprijină nu doar pe declaraţiile codeţinutului F.I., dar şi pe alte elemente, cum ar fi studiile privind impactul asupra mediului întocmite de experţi în 2003 şi 2006 la solicitarea autorităţilor. Aceste studii confirmă nivelul foarte ridicat al poluării în perimetrul depozitului de gunoi şi « disconfortul total » la care erua supuşi locuitorii imobilelor învecinate, mai îndepărtate oricum de acest depozit decât penitenciarul din Arad. Concluziile trase de primăria din Arad şi de organizaţia non-guvernamentală APADOR-CH merg în acelaşi sens. De asemenea, Curtea remarcă faptul că, problemele referitoare la neutralizarea vechiului depozit de gunoi, situat la aproximativ 20 metri de penitenciarul în care reclamantul era închis, nu păreau să fi fost rezolvate în mod efectiv până la acea dată.

67. Cu toate că starea de sănătate a reclamantului nu a fost afectată de vecinătatea penitenciarului cu depozitul de gunoi, Curtea consideră că acest element nu poate, prin el însuşi să conducă la concluzia inaplicabilităţii art. 8. Dimpotrivă, Curtea consideră că viaţa şi bună-starea reclamantului au fost afectate de o manieră care a adus atingere vieţii sale private şi care nu este o simplă consecinţă a regimului privativ de libertate.

Drept urmare, Curtea estimează că prevederile art. 8 pot fi aplicate în speţă.

iii. Cu privire la observaţia art. 8 din Convenţie

68. Curtea reaminteşte că reclamantul s-a plâns de pasivitatea autorităţilor în vederea rezolvării, de o manieră corespunzătoare, a problemei referitoare la vechiul depozit de gunoi situat în vecinătatea închisorii.
69. Curtea remarcă de la bun început că în speţă, autorităţile sunt responsabile de emanaţii şi disconfortul olfactiv, datorită faptului că, primăria Arad transferase responsabilităţile sale societăţii S., doar în februarie 2006. Chiar şi după această dată însă, autorităţile de mediu stabiliseră obligaţii directe în responsabilitatea primăriei în vederea închiderii depozitului de gunoi.

71. Curtea constată că din dosar, rezultă faptul că depozitul de gunoi a funcţionat în mod efectiv din 1998 până în 2003, şi că volumul mare de gunoi acumulat, demonstrază că depozitul a continuat să fie utilizat de către particulari, autorităţile neadoptând măsuri efective în vederea închiderii. Ori, în toată această perioadă, depozitul nu a beneficiat de autorizaţiile necesare nici pentru a funcţiona nici pentru a fi închis.

72. Curtea apreciază că obţinerea de către primăria Arad, la data de 18 octombrie a acordului APE privitor la programul de conformare cu obligaţiile de mediu, în încercarea autorizării lucrărilor de închidere, acest lucru nu elimină constatarea încălcării obligaţiilor legale în materie. Curtea convine să examineze dacă şi în ce măsură, drepturile şi interesele reclamantului, care trăia în imediata vecinătate a depozitului, au fost luate, în mod corespunzător în considerare de către autorităţi.

73. Curtea observă că, în ciuda faptului că autorităţilor competente le incumba obligaţia de a efectua studii pentru măsurarea efectelor activităţii poluante în cauză pentru a se permite astfel stabilirea unui just echilibru, doar posterior, în 2003 şi după violentul incendiu din iulie 2006, autorităţile locale şi-au îndeplinit această obligaţie. Ori, cu privire la efectele asupra mediului şi asupra populaţiei ce se învecina cu depozitul, aceste studii au concluzionat că activitatea întreprinsă era incompatibilă cu exigenţele de mediu, că poluarea din perimetrul respectiv depăşea normele stabilite în 1987 şi că persoanele ce locuiau în apropiere trebuiau să suporte disconfortul olfactiv semnificativ.

74. Curtea precizează de asemenea, faptul că, autorităţile competente au sancţionat primăria din Arad în iulie 2006, pentru absenţa în cadrul perimetrului depozitului a mijloacelor de informare şi avertizare a publicului cu privire la riscurile generate asupra mediului şi asupra sănătăţii populaţiei de către existenţa depozitului de gunoi. În acest sens, Curtea remarcă faptul că Guvernul nu a indicat ce măsuri fuseseră luate de către autorităţi pentru ca deţinuţii din penitenciarul din Arad şi implicit reclamantul-care solicitase administraţiei luarea de măsuri cu privire la depozitul în cauză - să poată avea acces efectiv la concluziile studiilor sus-menţionate precum şi la informaţii care să le permită să evalueze riscul sanitar la care erau expuşi.

75. În fine, Curtea observă că procedurile referitoare la lucrările de închidere a vechiului depozit sunt încă în plină desfăşurare şi că Guvernul nu a furnizat informaţii cu privire la starea de avansare a lucrărilor de acoperire şi reabilitare a depozitului, lucrări care trebuiau să ia sfârşit în 2009.

76. Curtea concluzionează faptul că, Statul pârât a eşuat în a respecta obligaţiile ce derivă din prevederile art. 8 din Convenţie, dreptul reclamantul la viaţă privată fiind astfel încălcat.

B. Cu privire la plângerea referitoare la confidenţialitatea convorbirilor telefonice ale reclamantului

77. Reclamantul se plânge de încălcarea dreptului la confidenţialitatea convorbirilor telefonice, datorită faptului că fusese obligat să indice toate numerele telefonice pe care dorea să le apeleze precum şi pentru că deţinuţii erau supravegheaţi de gardieni în timpul convorbirilor telefonice. Îşi sprijină declaraţia pe mărturiile unui codeţinut care afirmă că văzuse o dată un gardian în apropierea reclamantului, care îi asculta convorbirea telefonică, eveniment având loc dacă îşi aduce bine aminte în 2005 sau 2006.

78. Guvernul invocă neepuizarea căilor interne de recurs de către reclamant, care nu a formulat o plângere înaintea tribunalelor interne în virtutea O.U.G. noâr 56/2003 sau, după 2006 în virtutea legii nr. 275/2006. Guvernul evidenţiază faptul că aspectele invocate sunt neîntemeiate şi nu reprezintă ingerinţe în dreptul reclamantului la viaţă privată, pentru că nu se pune problema unei înregistrări a convorbirilor sale, ci a unei simple supravegheri vizuale fără incidenţă asupra dreptului în cauză.

79. Curtea nu estimează ca fiind necesară examinarea excepţiei invocată de Guvern, cererea relamantului urmând oricum să fie respinsă ca fiind neîntemeiată şi abuzivă. Curtea consideră că nu există elemente suficiente care să conducă, în speţă, la o concluzie diferită.

Rezultă că această cerere este abuzivă şi trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.

III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE

A. Despăgubiri

80. Reclamantul pretinde 12 650 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral, la care ar fi fost supus ca urmare a încălcării drepturilor sale garantate de Convenţie.

81. Guvernul consideră că suma pretinsă este excesivă, în raport cu jurisprudenţa Curţii.

82. Reiterând constatarea încălcării art. 3 şi 8 din Convenţie, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral. Ţinând cont de circumstanţele speţei, Curtea estimează că trebuie să îi acorde suma de 8 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

B. Taxe şi cheltuieli

83. Fără a se justifica, reclamantul solicită încă 100 000 EURO pentru acoperirea taxelor şi cheltuielilor efectuate în cadrul procedurilor interne şi 100 EUR pentru cheltuieli de corespondenţă cu Curtea.

84. Guvernul se opune acordării întregii sume în acest sens.

85. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant poate obţine rambursarea taxelor şi cheltuielilor efectuate, numai în măsura în care acestea au fost reale, necesare şi au avut un caracter rezonabil. Ţinând con de faptul că reclamantul nu a prezentat acte doveditoare pentru taxele şi cheltuielile efectuate, Curtea decide să nu îi aloce nici o sumă cu acest titlu.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte încălcarea art. 3 (rezultată ca urmare a condiţiilor de detenţie) şi a art. 8 (referitoare la vechiul depozit de gunoi) din Convenţie şi inadmisibilă pentru surplus ;

2. Stabileşte că a avut loc o încălcare a art. 3 din Convenţie;

3. Stabileşte că a avut loc o încălcare a art. 8 din Convenţie;

4. Stabileşte

a) Că statul român trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni începând din ziua când hotărârea va fi definitivă, în conformitate cu articolul 44. parag.2 din Convenţie, 8 000 EUR daune morale;

b) Că odată cu trecerea acestei perioade, aceste sume vor fi majorate cu un procentaj de trei la sută;

5. Respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu