Folosirea dronelor în asasinările extrajudiciare

1. INTRODUCERE

În pofida frecvenţei cu care este invocată, “asasinarea extrajudiciară” – cunoscută şi sub alte denumiri, precum „ucideri vizate” etc - nu este un termen expres definit de dreptul internaţional. În esenţă, înseamnă utilizarea intenţionată, premeditată şi deliberată a forţei letale. Elementul de intenţie presupune ca operaţiunea în cauză să fie efectuată cu intenţia de a ucide persoana vizată[1]. Mai mult decât atât, asasinarea extrajudiciară trebuie săvârşită împotriva uneia sau mai multor persoane identificate anterior. În cele din urmă, uciderea vizată trebuie să fie atribuibilă unui subiect primar, originar de drept internaţional. Cum la ora actuală pe scena internaţională numai statele au personalitate juridică originară[2], uciderea vizată trebuie să fie atribuibilă unui stat.

2. TEXTUL ARTICOLULUI

Noţiunea a intrat în vocabularul general internaţional în 2000, după ce Israelul a făcut publică propria politică de “ucideri vizate”[3] a presupuşilor terorişti în Teritoriile Palestiniene Ocupate[4]. Guvernul israelian a confirmat existenţa unei politici potrivit căreia justifica asasinările extrajudiciare ca fiind efectuate în autoapărare şi în temeiul dreptului internaţional umanitar, deoarece Autoritatea Palestiniană a eşuat în mod repetat să prevină şi să investigheze actele teroriste, precum şi să finalizeze printr-o condamnare a teroriştilor, în mod special a atentatelor sinucigaşe împotriva Israelului[5].

Asasinările extrajudiciare au loc într-o varietate de contexte şi pot fi comise de către guverne şi de agenţii acestora atât pe timp de pace cât şi pe timp de război sau de grupuri armate organizate în timpul unui conflict armat[6].

Mijloacele şi metodele de asasinare includ printre altele mai recent şi folosirea dronelor[7]. Drona este cel mai nou tip de armament aerian, este complet robotizată şi nu are nevoie de pilot. Poate zbura, fiind ghidată fie de către un autopilot la bord, fie prin legătură cu centrul de comandă de la sol. Drona poate să fie de spionaj sau de atac, fiind echipată cu rachete letale. Mai mult ca sigur că avioanele fără pilot (AFP) au fost inventate în timpul sau imediat după Al Doilea Război Mondial şi au fost gata pentru a fi utilizate în anii 1950. Prima utilizare pe scară largă a avioanelor fără pilot, a fost pentru spionaj în timpul războiului din Vietnam. În timpul războiului din Golf din 1991, unii soldaţi irakieni s-au predat în faţa unei drone neînarmate. AFP au continuat să fie folosite pe scară largă pentru spionaj şi în timpul conflictului din Balcani. În anul 2000, SUA au fost pregătite să folosească dronele pentru un alt scop important: ca vehicul de lansare pentru rachete. Dronele cu capacitatea de a lansa rachete au început să fie folosite la începutul lunii octombrie 2001, în Afganistan. În timpul invaziei Irakului din martie 2003, erau folosite deja cu regularitate pentru spionaj şi atac. Atacurile cu drone ale SUA în Pakistan au început în 2004 şi numărul atacurilor a crescut dramatic în 2008, continuând să crească şi în 2009[8].

Drona este considerată de mulţi drept arma cea mai potrivită pentru efectuarea asasinărilor extrajudiciare. În scopul de a ilustra percepţia publică consider relevant următorul exemplu. Ziarul The Wall Street Journal a dezvăluit că în timpul administraţiei Bush Agenţia Centrală de Informaţii (CIA) a vrut să înfiinţeze echipe de asasini pentru a captura sau a ucide terorişti din întreaga lume; când ziarul The Times a descoperit că CIA a încheiat un contract cu firma controversată americană Blackwater în această privinţă, fără a informa Congresul american despre semnarea acestuia, opinia publică a condamnat vehement această încercare. Deşi autorităţile americane spun că programul secret derulat împreună cu Blackwater, în baza contractului semnat, care viza efectuarea unor asasinări extrajudiciare, nu a fost niciodată pus în aplicare, membrii Senatului au cerut investigarea programului şi au susţinut că programul a fost ascuns de ei. Mai mulţi experţi au declarat că dacă programul ar fi devenit operaţional ar fi încălcat ordinul executiv 1976[9] semnat de preşedintele Gerald R. Ford, care interzice Agenţiei Centrale de Informaţii de a se implica în asasinări. Potrivit acestui ordin executiv, Agenţia americană de spionaj nu mai avea voie, din 1976, să organizeze asasinate. Acest ordin a intrat în vigoare în urma audierilor din Congresul American în legătură cu crimele comise de agenţii CIA în Vietnam şi America de Sud, precum şi cele 26 de tentative de asasinare a liderului cubanez Fidel Castro.

În mod interesant, actualul program Predator prezintă aceleaşi caracteristici, în special că aceste operaţiuni până la urmă sunt asasinări extrajudiciare efectuate de un stat. Mai mult, SUA foloseşte de asemenea companii militare private pentru o varietate de sarcini, inclusiv pentru echiparea dronelor. Angajaţii firmei Xe Services manipulează dronele şi încarcă rachetele Hellfire pe ele[10]. Trebuie ştiut că firma Xe Services este tot firma Blackwater care a fost redenumită în 2009.

Acest exemplu relevă că aparent oamenii se simt mai confortabili când o rachetă este lansată de pe o dronă Predator care omoară mulţi oameni, decât atunci când uciderea este fizică, directă. Prin urmare, uciderea mecanizată din cauza naturii sale este percepută altfel, dar tot ucidere rămâne. În mod remarcabil, îmbrăţişarea programului Predator a avut loc cu un ecou slab în opinia publică, dat fiind că aceasta reprezintă o utilizare radicală a forţei nelimitate din punct de vedere geografic.

Aceasta este în contrast cu situaţia din Gaza, Cisiordania şi Înălţimile Golan, unde „asasinatele vizate” ale luptătorilor Hamas şi alţi luptători de către armata israeliană au fost documentate în mod meticulos[11], astfel şi reacţia opiniei publice la asasinări a fost puternică în sensul de a le condamna.

Tehnologia dronelor este îngrijorător de seducătoare, deoarece creează impresia că războiul poate fi „fără preţ”[12]. Îndepărtaţi de realităţile bombardamentelor din Pakistan, americanii au fost îndepărtaţi de pierderile vieţilor omeneşti, precum şi de consecinţele politice şi morale ale acestora. Aproape toate victimele au rămas anonime, şi devastările cauzate de bombardamente au rămas nevăzute.

AFP prezintă avantaje şi din alte puncte de vedere. Pe teren ostil ele permit efectuarea asasinărilor cu risc mic sau chiar inexistent pentru personalul care operează avionul, fiind controlate de cele mai multe ori din statul de origine[13]. Un alt avantaj este că dronele pot survola până la 24 de ore la altitudini de peste 18,3 km furnizând informaţii în timp real centrului de comandă[14]. Când ţinta este detectată, acelaşi predator o poate ataca cu o forţă semnificativă. În mod cert dronele au un număr mai mare de avantaje pentru SUA în comparaţie cu alte alternative. Cum am mai menţionat, AFP sunt pilotate cu un joystick departe de zona de atac şi sunt relativ ieftine şi uşor de fabricat. Costă mai puţin decât aeronavele cu pilot. În 2009, un predator costa aproximativ 4.5 milioane de dolari, de 30 de ori mai puţin decât un avion de luptă.[15] Mai mult, dronele pot fi folosite pentru orice operaţiune militară: supraveghere, spionaj, atacuri de precizie, ucideri vizate etc. În plus, ca orice alt robot, poate fi folosit şi la operaţiuni extrem de periculoase.

Potrivit profesorului Gary Solis, asasinările extrajudiciare au devenit o tactică comună în lupta împotriva teroriştilor[16], cunoscut şi sub denumirea de act legitim de război efectuat de un stat ca parte a dreptului său inerent la autoapărare[17].

Prima asasinare extrajudiciară credibilă folosind drone a avut loc la 3 noiembrie 2002, când o dronă tip „Predator” a lansat o rachetă asupra unei maşini în Yemen, omorându-l pe Qaed Senyan al-Harithi, un lider al-Qaeda, care ar fi fost responsabil pentru bombardarea navei americane de război USS Cole, atentat soldat cu moartea a 17 militari şi rănirea altor 37[18]. Asasinările extrajudiciare se continuă şi sub administraţia Obama. Majoritatea asasinărilor conduse de SUA din ultimii ani au avut loc în Pakistan, mai exact în regiunea Waziristanul de Nord, unde extremiştii musulmani conduc un adevărat mini-stat în afara controlului guvernului pakistanez[19].

2.1. UTILIZAREA DRONELOR, PENTRU ASASINĂRI EXTRAJUDICIARE, POATE AVEA CARACTER LEGAL?

Dronele sunt legale numai pentru a fi utilizate pe câmpul de luptă. Dreptul de a recurge la acestea trebuie găsit în jus ad bellum şi modul în care sunt utilizate acestea trebuie să se bazeze pe jus in bello şi drepturile omului[20].

Din punctul de vedere al jus ad bellum (care reglementează starea de beligeranţă şi justificarea recurgerii la forţă, cunoscut şi sub denumirea de dreptul de la Haga)[21] menţionăm hotărârea Curţii Internaţionale de Justiţie dată în cauza Activităţi Militare şi Paramilitare în şi pe lângă Nicaragua (Nicaragua c. SUA), Curtea fiind pusă în situaţia dificilă de a aprecia când anume statele pot folosi forţa pe teritoriul unui alt stat. Interpretând această hotărâre putem ajunge la concluzia că o ucidere vizată efectuată de un stat pe teritoriul altuia nu încalcă suveranitatea acestuia dacă:

(a) statul atacator are consimţământul statului al doilea de a efectua operaţiunea

(b) statul atacator are dreptul, potrivit articolului 51 din Carta ONU, de a folosi forţa în autoapărare, deoarece (i) cel de-al doilea stat este responsabil pentru un atac armat împotriva primului stat; sau când (ii) statul al doilea nu este dispus sau este în imposibilitatea de a opri atacurile asupra primului stat lansate de pe teritoriul său (i.e.. de diferite grupuri armate). În afară de acestea, dreptul internaţional permite folosirea forţei letale în autoapărare ca răspuns la un „atac armat” atâta timp cât această forţă este necesară şi proporţională[22].

(c) Statul atacator are autorizarea Consiliului de Securitate.

O problemă care se ridică este legată de întrebarea dacă autorizarea Consiliului de Securitate trebuie să fie expresă sau poate fi şi implicită. Încă nu există o asemenea autorizare expresă, iar susţinătorii teoriei implicite interpretează rezoluţia 1373, care autorizează statele „să intreprindă măsurile necesare în vederea prevenirii comiterii de acte teroriste”, ca autorizând utilizarea forţei interstatale, în special, asasinările extrajudiciare. Pentru a fi mai precis, mulţi interpretează această rezoluţie ca o autorizaţie a Consiliului de Securitate de a efectua asasinări extrajudiciare[23]. Rămâne totuşi discutabilă această „mandatare” din partea Consiliului de Securitate, din cel puţin două motive: autorizarea Consiliului de Securitate trebuie efectuată în cadrul general internaţional, ceea ce presupune numeroase constrângeri legale, precum respectarea drepturilor omului dar nu numai; în al doilea rând o autorizare implicită nu poate fi acceptată deoarece are caracter general, precum Carta: nu identifică actele teroriste concrete şi nici persoanele, ori, Consiliul de Securitate nu poate suplini rolul Cartei ONU, oricât ne-am dori. Altfel, nu am mai vorbi de un Consiliu de Securitate în cadrul ONU, ci de ONU pe lângă Consiliul de Securitate.

Dacă oricare dintre excepţiile de la interzicerea folosirii forţei mai sus menţionate este invocată cu succes, atunci putem să presupunem că recurgerea la forţă este justificată şi că nu se produce o încălcare nejustificată şi nelegală a suveranităţii unui alt stat.

Din punctul de vedere al jus in bello (care reglementează conduita părţilor la conflict şi protecţia datorată categoriilor de persoane protejate în timpul unui conflict armat)[24], dacă o asasinare efectuată de o dronă respectă cerinţele dreptului umanitar atunci aceasta ar putea fi fi legală. În consecinţă, în această parte ne vom ocupa numai cu cerinţele cutumiare ale Dreptului Internaţional Umanitar (DIU) enunţate în studiul asupra dreptului cutumiar, publicat în 2005 de către Comitetul Internaţional al Crucii Roşii[25]. Produsul acestui studiu a fost naşterea unui manual al DIU pentru cele două tipuri de conflicte: conflict armat internaţional şi non-internaţional.

Pentru a ilustra în ce condiţii ar putea fi legală o asasinare extrajudiciară folosind o dronă, vom raporta cerinţele cutumiare ale DIU (trebuie dovedit că acţiunea îndeplineşte obligaţiile cutumiare ale dreptului umanitar de a face distincţie între combatanţi şi necombatanţi, între obiective militare şi non-militare, că îndeplineşte cerinţa de necesitate militară, proporţionalitate militară, cerinţa de precauţie, şi că respectă interdicţia de a declara că nu va fi îndurare pentru învinşi şi interdicţia perfidiei) la exemplul atacurilor cu aparate de bombardament fără pilot.

Drona ca armă nu este ilegală, o rachetă lansată de pe o dronă nu este diferită de un pistol descărcat de un soldat sau o rachetă lansată de un elicopter de luptă.[26]

Prima regulă despre care vom vorbi este cerinţa distincţiei între civili şi combatanţi şi între obiective civile şi militare. Având în vedere implicarea din ce în ce mai mare a civililor în activităţi strâns legate de ostilităţi, în momentul de faţă cea mai mare provocare pentru obligaţia de a face distincţie este de a determina ce conduită constituie „participare directă la ostilităţi” (PDO), în al doilea rând, cine posedă „calitatea de membru” într-un grup înarmat organizat, şi dacă aceasta este de ajuns pentru a determina dacă o persoană participă în mod direct la ostilităţi. În al treilea rând, există controverse şi asupra duratei participării directe[27]. Acestea prezintă importanţă, deoarece civilii numai atâta timp cât participă direct la ostilităţi pierd temporar protecţia lor împotriva atacurilor directe. Aceste probleme pot provoca simplificări nesăbuite, ca de exemplu afirmând despre persoana vizată că este suspectată de „terorism”. Termenul „terorist”, o noţiune nedefinită din punct de vedere juridic, este irelevantă pentru legalitatea asasinărilor sub paradigma ostilităţilor. Dar în acelaşi timp, în prezent, calificând o persoană ca „teroristă” o transformă în obiectiv militar legitim. În consecinţă, această concepţie greşită subminează grav garanţiile prevăzute de dreptul internaţional împotriva uciderii arbitrare a persoanelor. Pe de altă parte, o altă problemă care apare este că o calificare a membrilor unei organizaţii teroriste drept „civili” crează un dezechilibru între grupurile armate şi forţele armate guvernamentale. Astfel, în mai 2009, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii a elaborat un ghid privind participarea directă la ostilităţi, în care a recunoscut pentru prima oară că un grup înarmat organizat aparţinând uneia dintre părţile la conflict – la fel ca membrii forţelor armate – sunt ţinte legitime ale acţiunilor militare[28]. Această opinie este susţinută în mod indirect şi de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin rezoluţia 2676[29], care vorbeşte de combatanţi în toate conflictele armate.

Potrivit ghidului Crucii Roşii, într-un conflict non-internaţional, civilii care participă în mod direct la ostilităţi şi sunt membri ai unui grup armat organizat, au „funcţie de luptă continuă”[30] şi pot fi atacaţi oriunde şi oricând[31]. În ceea ce priveşte durata temporală a PDO pentru ceilalţi civili, ghidul consideră că participarea directă a civililor se limitează la fiecare act în mod separat. Primul moment de participare directă reprezintă luarea măsurilor concrete de pregătire pentru a duce la bun sfârşit un atentat sau o operaţiune militară, cum ar fi de exemplu, încărcarea de bombe pe un avion pentru a efectua un atac direct. În schimb, transportul de bombe de la o fabrică la un depozit lângă aeroport, după aceea la un alt depozit din zona de conflict, pentru a fi folosite în viitor, este considerată participare indirectă[32]. Participarea încetează când activitatea se termină.

A doua cerinţă cutumiară a DIU, cerinţa necesităţii, este îndeplinită când asasinare extrajudiciară contribuie efectiv la realizarea unui avantaj militar concret şi dacă nu există alte mijloace disponibile pentru capturare. Arestarea, ancheta şi condamnarea sunt mijloace care nu pot fi întotdeauna folosite. Câteodată acestea implică riscuri atât de mari la adresa vieţii soldaţilor încât nu sunt necesare[33]. iar obligaţia statului de a proteja viaţa soldaţilor şi civililor săi trebuie cântărită în raport cu obligaţia statului de a proteja vieţile civililor nevinovaţi ucişi în timpul atacurilor asupra teroriştilor[34].

A treia cerinţă, cerinţa proporţionalităţii, este îndeplinită pentru că armele deştepte (Smart Weaponry), ca dronele, permit forţelor militare să protejeze populaţia civilă a inamicului[35]. Se poate afirma în această privinţă că o asasinare extrajudiciară efectuată în mod corect reduce numărul victimelor din rândul civililor, aceasta fiind o opţiune preferabilă în comparaţie cu bombardarea fâşiilor largi de teren[36].

A patra cerinţă, cerinţa de precauţie, poate să fie îndeplinită pentru că dronele au o capacitate de supraveghere mai mare şi permit o mai mare precizie decât celelalte arme, astfel prevenind mai bine uciderile şi rănirile colaterale. Această abilitate avansată de supraveghere sporeşte capacitatea forţelor unui stat de a întreprinde măsuri de precauţie în atac.

Îndeplinirea celei de-a cincea cerinţe, refuzul cruţării, este problematică în cazul asasinărilor extrajudiciare folosind drone, deoarece scopul ei principal este de a ucide persoana vizată. Având în vedere interzicerea de a declara că nu va fi îndurare pentru învinşi, orice comandă de asasinare extrajudiciară care exclude opţiunea de a suspenda atacul când persoana vizată este scoasă din luptă constituie o încălcare a DIU, şi poate fi considerată crimă de război[37].

Opinia profesorului Nils Melzer este că în pofida faptului că asasinările extrajudiciare folosind AFP nu oferă victimei o şansă reală de a se preda, nu sugerează per se încălcarea interdicţiei de a declara că nu va fi îndurare pentru învinşi. În opinia lui este inerent desfăşurării ostilităţilor că persoanele care sunt ţinte legitime ale acţiunilor militare riscă să fie vizate în mod individual, şi că circumstanţele nu le pot permite întotdeauna să se predea adversarului. În ceea ce priveşte asasinările extrajudiciare folosind drone pe timp de război, interdicţia de a declara că nu va fi îndurare pentru învinşi impune pur şi simplu ca forţele care efectuează operaţiunea să rămână receptive la orice intenţie de a se preda din partea persoanelor vizate, şi de a suspenda atacurile asupra persoanelor care au devenit horse de combat[38], chiar dacă circumstanţele nu permit capturarea sau evacuarea persoanelor în cauză[39].

A şasea cerinţă, interzicerea perfidiei, conform doctrinei nu este interzis atacul surpriză asupra unui obiectiv militar, cu excepţia cazului când atacatorul a înşelat ţinta, creîndu-i convingerea că este în siguranţă[40].

2.2. JUSTIFICĂRI PRIVIND ASASINĂRILE EXTRAJUDICIARE

Israel: Asasinările pentru a fi considerate legale, trebuie întreprinse în timpul unui conflict armat. Pe 19 iunie 2008 s-a încheiat un armistiţiu între Israel şi gruparea Hamas. Se susţine că armistiţiul a fost încălcat de Israel când acesta a desfăşurat un raid împotriva unui tunel între Fâşia Gaza şi Israel, construit de militanţi Hamas, soldat cu moartea unora dintre aceştia. Acest eveniment a declanşat o reacţie din partea Hamas, constând în creşterea semnificativă a atacurilor cu rachete şi mortiere împotriva oraşelor israeliene din proximitate.[41] Cum am arătat mai sus, chiar şi în absenţa caracterului statal al unuia dintre actori, elementul de existenţă al unui atac armat poate fi îndeplinit. Mergând mai departe, Israel susţine că în contextul acestui conflict armat între Hamas şi Israel asasinează civilii care fac parte din Hamas, deoarece aceştia constituie armata de facto a acestei organizaţii. În consecinţă, Israelul susţine că există un „conflict armat care nu atinge pragul războiului”, calificare deosebit de importantă, deoarece în acest caz normele de aplicare a legii şi codurile de conduită nu mai sunt aplicabile în Gaza şi Cisiordania, fiind înlocuite de legile războiului. Astfel, practica Israelului de a asasina palestinieni se consideră a fi permisă de legile războiului.

Amnesty International consideră această justificare ca fiind incompatibilă cu obligaţiile Israelului, potrivit drepturilor omului şi DIU. Autorităţile Israelului şi armata israeliană au afirmat în mod repetat că asasinatele sunt „necesare”, deoarece este imposibil pentru Israel să aresteze palestinienii aflaţi pe teritoriile care intră sub jurisdicţia Autorităţii Palestiniene în conformitate cu acordurile de la Oslo (cunoscute şi sub denumirea de zonele A în Cisiordania şi zonele albe în Fâşia Gaza).

O altă justificare pentru execuţii extrajudiciare oferită de guvernul israelian şi oficialii armatei se referă „la cazurile de bombă cu efect întârziat”, şi anume la oamenii care sunt pe cale să comită un atac. Totuşi, în fapt armata israeliană nu a prezentat dovezi că palestinienii pe care i-a asasinat au fost pe cale să comită atacuri.[42]

Legalitatea politicii uciderilor vizate a fost adjudecată ulterior de către Curtea Supremă Israeliană în decembrie 2006[43]. Instanţa, ca o chestiune generală, nu a interzis şi nici nu a permis efectuarea uciderilor vizate de către armata israeliană. În schimb, a decis că legalitatea fiecărei asasinări trebuie determinată individual. De asemenea, Curtea a mai constatat că confruntările dintre Israel şi diverse organizaţii teroriste active în teritoriile ocupate se ridică la o situaţie continuă de conflict armat[44]. A constatat, fără o analiză aprofundată, că legea cutumiară a conflictelor internaţionale este aplicabilă, dar nu a luat în considerare nici aplicarea drepturilor omului sau a DIU al conflictelor non-internaţionale[45].

Curtea a mai constatat că teroriştii palestinieni nu pot fi combatanţi, dar nici nu există un statut intermediar de „combatant ilegal”. Astfel, teroriştii trebuie să fie consideraţi ca fiind civili, beneficiari ai dreptului la protecţie împotriva atacurilor directe, cu excepţia cazului când şi atâta timp cât participă direct la ostilităţi[46]. Civilii care participă doar sporadic în mod direct la ostilităţi recâştigă protecţia împotriva atacurilor în intervalele dintre actele ostile. Membrii unei organizaţii teroriste a căror funcţie este de a comite un şir de acte ostile rămân tot civili, dar pierd protecţia atâta timp cât îşi asumă funcţia respectivă şi, prin urmare, pot fi atacaţi direct şi în intervalele dintre actele ostile[47].

În analiza finală, Curtea a hotărât că DIU al conflictelor internaţionale permite asasinarea extrajudiciară a civililor, care la un anumit moment dat participă direct la ostilităţi cu condiţia ca, la fiecare caz, următoarele cerinţe cumulative să fie îndeplinite:

a. Informaţiile privind identitatea şi activitatea persoanei vizate trebuie verificate detaliat;

b. Chiar şi o ţintă legală nu poate fi atacată dacă alte mijloace, cum ar fi capturarea, interogarea şi condamnarea pot fi utilizate;

c. După fiecare ucidere vizată trebuie condusă o anchetă retroactivă, aprofundată şi independentă cu privire la precizia identificării obiectivului şi circumstanţele atacului;

d. Orice daune colaterale trebuie să reziste testului de proporţionalitate[48].

Această hotărâre reprezintă primul caz când o instanţă a mers dincolo de examinarea unui incident concret de asasinare extrajudiciară determinând condiţii abstracte şi modalităţi pentru legalitatea internaţională a unor astfel de operaţiuni. În urma discuţiilor avute de Curte despre „PDO”, se crează o interpretare progresivă a DIU cutumiar, care este mai târziu reafirmată în ghidul Crucii Roşii privind participarea directă la ostilităţi.

Statele Unite ale Americii (SUA): Guvernul SUA are două programe cu drone. O versiune militară care operează în zonele recunoscute de război din Afganistan şi Irak, vizând inamicii trupelor americane staţionate acolo, aceasta fiind o extensie a războiului convenţional[49], şi un program coordonat de Agenţia Centrală de Informaţii (CIA). „Programul CIA are drept obiectiv suspecţii terorişti din întreaga lume, inclusiv în ţările unde trupele americane nu sunt prezente. [...] Programul este clasificat şi CIA refuză să furnizeze informaţii publicului despre locurile unde operează, cum selectează ţintele, cine este responsabil sau câţi oameni au fost ucişi până la momentul de faţă”[50].

Harold Koh, consilier juridic la Departamentul de Stat, a prezentat mai multe argumente juridice pe care Washingtonul le aplică acestor atacuri. Potrivit lui, în urma atentatelor din 11 septembrie 2001, Statele Unite au lansat un "conflict armat" împotriva Al-Qaida, talibanilor şi aliaţilor lor. Deci Washingtonul “are dreptul să recurgă la forţă armată, conform dreptului său la autoapărare, aşa cum este garantat de dreptul internaţional", a declarat Koh la o conferinţă organizată de Societatea americană de drept internaţional. El nu a spus clar unde se derulează aceste atacuri. "În ceea ce priveşte ţintele vizate, care au făcut obiectul a numeroase articole din presă şi din cercurile juridice internaţionale, este evident că există limite privind ceea ce pot să dezvălui publicului", a afirmat oficialul. Koh a mai adăugat că "administraţia este de părere că politica sa de vizare - iar acest lucru cuprinde operaţiunile de ucidere cu ajutorul dispozitivelor aeriene fără pilot - este în conformitate cu legea"[51].

Având în vedere impactul acestei conduite ilegale este greu de înţeles de ce continuă administraţia Obama să utilizeze CIA la efectuarea acestor atacuri. Sub imperiul legii războiului, numai combatanţii legali au dreptul să folosească forţa în timpul unui conflict armat. Combatanţii legali sunt membrii forţelor armate al unui stat iar CIA nu face parte din forţele armate americane. Ei nu poartă uniforme. Nu sunt supuşi lanţului de comandă militară. Nu sunt antrenaţi să se conformeze, în operaţiunile lor, legilor şi obiceiurilor războiului, inclusiv cu principiile fundamentale ale distincţiei, necesităţii, proporţionalităţii sau umanităţii[52].

Între 2006 şi 2009 au fost ucişi aproape 20 de presupuşi lideri terorişti, aceste atacuri rezultând şi în moartea a 750 – 1000 de civili inocenţi, printre care şi copii. E greu de spus dacă cifrele sunt corecte pentru că SUA şi Pakistan au reuşit cu succes să ţină la distanţă jurnaliştii de această regiune de frontieră[53].

În mai 2009, directorul Agenţiei Centrale de Informaţii, Leon Panetta, a răspuns la criticile tot mai mari la adresa programului Predator. Deşi SUA folosea astfel de arme din 2001, criticile au devenit mai aspre când SUA a început să folosească din ce în ce mai mult AFP pentru atacuri în zona de frontieră dintre Afganistan şi Pakistan[54]. Cu toate că SUA nu a dezvăluit date oficiale cu privire la programul Predator, avem un număr de organizaţii care ţin evidenţa atacurilor[55]. Flota de drone a SUA creşte rapid. În 2009 a dispus de circa 100 de bucăţi de Predatori şi 15 de tip „Reaper”[56].

Atacurile cu drone în Pakistan implică o putere semnificativă de foc, aceasta nu este operaţiunea poliţiei, ci a armatei. În situaţii de aplicare a legii, forţa letală este limitată la situaţii de necesitate absolută, pe când, pe câmpul de luptă nu există această cerinţă.

Chiar dacă Pakistan şi-a dat consimţământul ca forţa să fie folosită pe teritoriul său împotriva liderilor talibani, SUA nu reuşeşte să demonstreze existenţa unui conflict armat între Statele Unite şi Al Qaida. Şi chiar dacă ar fi să acceptăm teoria „războiului împotriva terorismului”, SUA tot nu reuşeşete să demonstreze că uciderile îndeplinesc cerinţele de proporţionalitate, necesitate etc., mai ales având în vedere numărul mare de victime în rândul civililor.

În pofida hotărârii Curţii Supreme a SUA în cauza Hamdi şi alţii c. Rumsfeld, menţionată mai sus, în care sistemul de justiţie al SUA a recunoscut că sunt probleme majore cu această politică, noua administraţie nu a schimbat nimic. Din contră, în prezent, asistăm la o creştere vertiginoasă a numărului atacurilor cu drone[57]. Oprirea programului nu este o opţiune luată în considerare de SUA, aceasta refuzând până şi dezvăluirea justificării totale ale operaţiunilor. Până în prezent nici un stat şi nici o organizaţie nu a reuşit să constrângă SUA să facă acest lucru sau să se opună cu succes acestei politici. Recent SUA, cu autorizarea Consiliului de Securitate[58], a început să folosească dronele în Libia în vederea punerii în aplicare a unei zone de interdicţie aeriană şi de a proteja civilii de forţele loiale lui Gaddafi. Astfel încă o dată întreaga politică fiind în centrul opiniei publice[59].

3. CONCLUZII

Datorită raportului preţ-calitate al acestui tip de armă şi mai ales având în vedere eficienţa ei extraordinară mai mult de 40 de ţări au procurat deja o astfel de tehnologie. Unele, cum ar fi Israel, Rusia, Turcia, China, India, Iran, Marea Britanie şi Franţa au sau doresc să aibă la dispoziţie drone cu capabilitatea de a lansa rachete ghidate laser. Până în prezent SUA au cea mai mare „armată de drone” şi în curând va avea şi mai multe AFP în arsenalul lor. Alte state şi actori nestatali sunt în procesul de a achiziţiona astfel de drone, inclusiv Pakistan, Georgia, Brazilia, Iran, organizaţia Hamas. Mai mult, se bănuieşte că Iranul ar fi furnizat drone Hezbollahului.[60] Ca urmare, este foarte important de clarificat situaţia legală a acestor arme.

Noi credem că astăzi parametrii s-au schimbat şi uciderile vizate sunt pe drumul de a scăpa din umbra ilegalităţii, câştigând treptat legitimitate ca o metodă de combatere a terorismului şi „război de precizie”. Totuşi, rămâne foarte important să se adopte proceduri care să sporească transparenţa şi responsabilitatea pentru uciderile vizate, în acelaşi timp respectând şi nevoile de securitate naţională.

Următorul pas ar trebui să fie ca, de lege ferenda, să se adopte o convenţie internaţională, sau o rezoluţie care să interzică sau să permită în diferite circumstanţe şi cu respectarea anumitor reguli prestabilite astfel de asasinări.

---

[1] Nils Melzer, “Targeted Killing in International Law”, Oxford University Press, Oxford, 2010, p. 4.

[2] Malcolm D. Evans, “International Law”, 3^rd Edition, Oxford University Press, Oxford, 2010, p. 205; Malcolm N. Shaw, “International Law”, 5^th Edition, Cambridge University Press, Cambridge, 2003, p. 177.

[3] “Targeted killings”

[4] Orna Ben-Naftali & Keren Michaeli, “We Must Not Make a Scarecrow of the Law: A Legal Analysis of the Israeli Policy of Targeted Killings”, Cornell International Law Journal, no. 36, 2003, pp. 233-234.

[5] Press Briefing by Colonel Daniel Reisner, IDF Legal Division, 15 November 2000. Vezi: http://www.mfa.gov.il/MFA/MFAArchive/2000_2009/2000/11/Press%20Briefing%20by%20Colonel%20Daniel%20Reisner-%20Head%20of.

[6] Philip Alston, “Report of the Special Rapporteur on extrajudicial, summary or arbitrary executions”, UN Doc A/HRC14/24/Add. 6, 2010, p. 4.

[7] Vezi statisticile “Centrului B’Tselem de Informare privind Drepturile Omului în Teritoriile Ocupate”, care este o organizaţie non-guvernamentală israelienă formată din persoane publice proeminente: http://www.btselem.org/English/Statistics/Casualties.asp

[8] Mary Ellen O’Connell, “Unlawful Killing with Combat Drones: A Case Study of Pakistan 2004-2009”, Notre Dame Law School Legal Studies Research Paper, No. 09-43, 2010, pp. 2-4.

[9] Executive Order 11905, Vezi: http://www.ford.utexas.edu/LIBRARY/speeches/760110e.htm#SEC.%205.

[10] Jane Mayer, “The Predator War, What are the Risks of the C.I.A.’s Covert Drone Program?”, The New Yorker, 26 octombrie 2009. Vezi: http://www.newyorker.com/reporting/2009/10/26/091026fa_fact_mayer.

[11] Orna Ben-Naftali & Keren Michaeli, “We Must Not Make a Scarecrow of the Law: A Legal Analysis of the Israeli Policy of Targeted Killings”, Cornell International Law Journal, no. 36, 2003, pp. 233-234.

[12] Peter W. Singer, “Wired for War”, The Penguin Press, New York, 2009.

[13] Philip Alston, Report of the Special Rapporteur on extrajudicial, summary or arbitrary executions, UN Doc A/HRC14/24/Add. 6 (2010), p. 9.

[14] “US drones take combat role”, BBC, 5 noiembrie 2002. Vezi: http://news.bbc.co.uk/2/hi/2404425.stm.

[15] Mary Ellen O’Connell, “Unlawful Killing with Combat Drones: A Case Study of Pakistan 2004-2009”, Notre Dame Law School Legal Studies Research Paper, No. 09-43, 2010, p. 5.

[16] Gary D. Solis, “The Law of Armed Conflict: International Humanitarian Law in War”, Cambridge University Press, Cambridge, 2010, p. 538.

[17] Emanuel Gross, “Thwarting Terrorist Acts by Attacking the Perpetrators of their Commanders as an Act of Self-Defence: Human Rights Versus the State’s Duty to Protect its Citizens”, Temp International & Comparative Law Journal, No. 15, 2001, p. 195.

[18] “US defends Yemen strike”, BBC, 10 noiembrie 2002. Vezi: http://news.bbc.co.uk/2/hi/americas/2439305.stm.

[19] “US drone strike in Pakistan `killed key al-Qaeda man`”, BBC, 18 martie 2010. Vezi: http://news.bbc.co.uk/2/hi/8573652.stm; “US drone strike in Pakistan `kills seven militants`”, BBC, 10 octombrie 2010. Vezi: http://www.bbc.co.uk/news/world-south-asia-11509536.

[20] Mary Ellen O’Connell, “Unlawful Killing with Combat Drones: A Case Study of Pakistan 2004-2009”, Notre Dame Law School Legal Studies Research Paper, No. 09-43, 2010, p. 13.

[21] Carsten Stahn,” 'Jus ad bellum', 'jus in bello' ... 'jus post bellum'? - Rethinking the Conception of the Law of Armed Force”, European Journal of International Law, No. 17, 2006, p. 923.

[22] Curtea Internaţională de Justiţie: Activităţi Militare şi Paramilitare în şi pe lângă Nicaragua, Nicaragua c. SUA, hotărârea din 27 iunie 1986, Rapoartele CIJ 1986, paragr. 194.

[23] Nils Melzer, “Targeted Killing in International Law”, Oxford University Press, Oxford, 2010, p. 51.

[24] Carsten Stahn,” 'Jus ad bellum', 'jus in bello' ... 'jus post bellum'? - Rethinking the Conception of the Law of Armed Force”, European Journal of International Law, No. 17, 2006, p. 923.

[25] Jean-Marie Henckaerts and Louise Doswald-Beck, “International Committee of the Red Cross: Customary International Humanitarian Law”, Volume I, Cambridge University Press, Cambridge, 2005.

[26] Philip Alston, “Report of the Special Rapporteur on extrajudicial, summary or arbitrary executions”, UN Doc A/HRC14/24/Add. 6, 2010, p. 24.

[27] Philip Alston, “Report of the Special Rapporteur on extrajudicial, summary or arbitrary executions”, UN Doc A/HRC14/24/Add. 6, 2010, p. 19.

[28] Nils Melzer, “Interpretative Guidance on the Notion of Direct Participation in Hostilities Under International Humanitarian Law”, International Committee of the Red Cross, Geneva, 2009, p. 34.

[29] Rezoluţia Adunării Generale a Naţiunilor Unite nr. 2676, Respectarea drepturilor omului în conflicte armate, 9 decembrie 1970.

[30] Continuous combat function.

[31] Nils Melzer, “Interpretative Guidance on the Notion of Direct Participation in Hostilities Under International Humanitarian Law”, International Committee of the Red Cross, Geneva, 2009, p. 66.

[32] Nils Melzer, “Interpretative Guidance on the Notion of Direct Participation in Hostilities Under International Humanitarian Law”, International Committee of the Red Cross, Geneva, 2009, p. 66.

[33] Alan Morton Dershowitz, “Preemption: A Knife that Cuts Both Ways”, WW Norton, New York, 2006, p. 230.

[34] Asa Kasher & Amos Yadlin, ”Assassination and Preventive Killing”, SAIS Review Of International Affairs, No. 25, 2005, p. 41.

[35] Francisco Forrest Martin, ”Using International Human Rights Law for Establishing a Unified Use of Force Rule in the Law of Armed Conflict” în Francisco Forrest Martin et al, eds, “International Human Rights & Humanitarian Law: Treaties, Cases, & Analysis”, Cambridge University Press, Cambridge, 2006, p. 532.

[36] Steven David, ”Reply to Yael Stein: If Not Combatants, Certainly Not Civilians”, Ethics & International Affairs, No. 17, 2003, p.139.

[37] Statutul Curţii Penale Internaţionale, ratificat de România prin Legea nr. 111/2002, publicat în Monitorul Oficial 211 din 28 martie 2002 (M.Of. nr. 211/28.03.2002), art. 8(2)(b)(xii).

[38] Scoasă în afara luptei

[39] Nils Melzer, “Targeted Killing in International Law”, Oxford University Press, Oxford, 2010, p. 413.

[40] Richard Murphy and Afsheen John Radsan, “Due process and targeted killing of terrorists”, Cardozo Law Review, 32, 2009, p. 418

[41] Ion Gâlea, “Folosirea Forţei în Dreptul Internaţional”, Universul Juridic, Bucureşti, 2009, pp. 151-152.

[42] Amnesty International, “Israel and the Occupied Territories : Israel must end its policy of assassinations”, MDE 15/053/2003, 2003, p. 2.

[43] Israeli High Court of Justice: The Public Committee Against Torture et al. v The Government of Israel et al., HCJ 769/02, Judgment of 14 December 2006.

[44] Ibid., paragr. 16.

[45] Ibid., paragr. 21.

[46] Ibid., paragr. 26, 28, 30.

[47] Ibid., para. 39.

[48] Ibid., paragr. 40, 60.

[49] Richard Murphy and Afsheen John Radsan, “Due process and targeted killing of terrorists”, Cardozo Law Review, 32, 2009, p. 406.

[50] Jane Mayer, “The Predator War, What are the Risks of the C.I.A.’s Covert Drone Program?”, The New Yorker, 26 octombrie 2009. Vezi: http://www.newyorker.com/reporting/2009/10/26/091026fa_fact_mayer.

[51] Harold Koh, Legal Adviser, Department of State, The Obama Administration and International Law, Keynote Address at the Annual Meeting of the American Society of International Law (25 March 2010).

[52] Mary Ellen O’Connell, “Unlawful Killing with Combat Drones: A Case Study of Pakistan 2004-2009”, Notre Dame Law School Legal Studies Research Paper, No. 09-43, 2010, p. 7.

[53] Ibid, pp. 9-10.

[54] Jane Mayer, “The Predator War, What are the Risks of the C.I.A.’s Covert Drone Program?”, The New Yorker, 26 octombrie 2009. Vezi: http://www.newyorker.com/reporting/2009/10/26/091026fa_fact_mayer.

[55] New America Foundation. Vezi: http://counterterrorism.newamerica.net/drones.

[56] Mary Ellen O’Connell, “Unlawful Killing with Combat Drones: A Case Study of Pakistan 2004-2009”, Notre Dame Law School Legal Studies Research Paper, No. 09-43, 2010,. p. 4.

[57] Phil Stewart and Robert Birsel, Under Obama, Drone Attacks on the Rise in Pakistan, REUTERS 12 October 1 2009, vezi: http://www.reuters.com/article/2009/10/12/idUSN11520882.

[58] Rezoluţia 1973 a Consiliului de Securitate a ONU 17 martie 2011, crearea şi instituirea unei zone de interdicţie în spaţiul aerian al Libiei.

[59] “Libya: US to deploy armed drones– Robert Gates”, BBC, 22 aprilie 2011. Vezi: http://www.bbc.co.uk/news/world-africa-13166441.

[60] Philip Alston, Report of the Special Rapporteur on extrajudicial, summary or arbitrary executions, UN Doc A/HRC14/24/Add. 6 (2010), p. 9.