25 septembrie 2013

CAUZA HIRSI JAMAA ŞI ALŢII ÎMPOTRIVA ITALIEI

CAUZA HIRSI JAMAA ŞI ALŢII ÎMPOTRIVA ITALIEI
Hotărârea CEDO din 23 februarie 2012
Cererea nr. 27765/09

În circumstanţele speţei, 11 cetăţeni somalezi şi 13 cetăţeni eritreeni care au părăsit Libia la bordul a 3 nave, au fost interceptaţi de autorităţile italiene şi înapoiaţi în Libia, fără a fi respectat principiul nereturnării refugiaţilor. Ei au sesizat Curtea în 26 mai 2009, în legătură cu pretinsa încălcare a art.3 şi 13 ale Convenţiei şi a art. 4 al Protocolului Adiţional Nr. 4.

1.         SITUAŢIA DE FAPT
A.        Interceptarea şi trimiterea reclamanţilor în Libia
Reclamanţii făceau parte dintr-un grup de 200 de persoane care au părăsit Libia la bordul a 3 nave, cu scopul de a ajunge pe coasta Italiei. În 6 mai 2009, navele aflate la 35 de mile marine de Lampedusa (Agrigento - spaţiu situat în Zona de Investigare şi Salvare din sfera de responsabilitate a Maltei), au fost interceptate de Poliţia Fiscală Italiană şi de Gărzile de Coastă. Membrii aflaţi pe navele interceptate au fost preluaţi şi transferaţi pe navele militare italiene şi înapoiaţi la Tripoli. Reclamanţii susţin că pe timpul călătoriei, autorităţile italiene nu au luat măsuri pentru a-i identifica şi nu i-au informat despre destinaţia lor reală. Toate bunurile personale, inclusiv documentele de identitate au fost confiscate de către personalul militar.
La sosirea în portul Tripoli, după o călătorie de 10 ore, migranţii au fost predaţi autorităţilor libiene şi forţaţi să părăsească navele italiene, în ciuda protestelor şi refuzului lor clar exprimat.
La o conferinţă de presă din 7 mai 2009, Ministrul de Interne italian a declarat că operaţiunea de interceptare a navelor şi returnarea migranţilor în Libia a fost realizată în baza acordului bilateral dintre Italia şi Libia pentru lupta împotriva imigraţiei ilegale, intrat în vigoare pe 4 februarie 2009.
B.        Situaţia reclamanţilor şi legăturile lor cu reprezentanţi
Conform informaţiilor transmise Curţii de către reprezentanţii reclamanţilor, doi dintre reclamanţi, dl Mohamed Abukar Mohamed şi dl Hasan Shariff Abbirahman, au murit în circumstanţe necunoscute în urma evenimentelor petrecute.
Ulterior depunerii cererii, avocaţii au putut ţine legătura cu ceilalţi reclamanţi prin intermediul telefonului şi prin e-mail.
Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi din Tripoli a acordat statutul de refugiat pentru 14 dintre reclamanţi, pe perioada iunie-octombrie 2009.
Izbucnirea revoluţiei în Libia în februarie 2011 a deteriorat calitatea comunicării dintre reclamanţi şi avocaţii lor. În prezent, avocaţii menţin legăturile doar cu 6 dintre aceştia:
a)         Dl Ermias Berhane a reuşit să aterizeze ilegal pe coasta Italiei. În 21 iunie 2011, Comitetul pentru Statutul Refugiaţilor din Crotone i-a acordat statutul de refugiat.
b)         Dl Habtom Tsegay se află în prezent în tabăra Chucha din Tunisia. El plănuieşte să se reîntoarcă în Italia.
c)         Dl Kiflom Tesfazion Kidan este rezident în Malta.
d)         Dl Hayelom Mogos Kidane şi dl Waldu Habtemchael sunt rezidenţi în Elveţia, unde aşteaptă răspuns la cererea înaintată pentru acordarea protecţiei internaţionale.
e)         Dl Roberl Abzighi Yohannes este rezident în Benin.

2.         LEGISLAŢIA INTERNĂ RELEVANTĂ
A.        Codul de Navigaţie Italian.
B.        Acordurile bilaterale între Italia şi Libia.

3.         LEGISLAŢIA INTERNAŢIONALĂ RELEVANTĂ
C.        Convenţia de la Geneva din 1951 privind statutul refugiaţilor.
D.        Convenţia Naţiunilor Unite din 1982 asupra Dreptului mării.
E.         Convenţia Internaţională din 1979 asupra căutării şi salvării pe mare.
F.         Protocolul  împotriva contrabandei migranţilor pe uscat, pe mare sau în spaţiul aerian.
G.        Rezoluţia din 1821 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
H.        Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 2000.
I.          Acordul Schengen din 1985.
J.          Regulamentul Nr.2004/2007 din 26 octombrie 2004 stabilind Agenţia europeană pentru managementul coordonării operative la frontierele externe ale statelor UE (FRONTEX).
K.        Regulamentul NR. 562/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 25 martie 2006, stabilind un Cod comunitar privind regulile care guvernează circulaţia persoanelor dincolo de frontiere (Codul frontierelor Schengen).
L.         Decizia Consiliului din 24 aprilie 2010 completând Codul frontierelor Schengen în ceea ce priveşte supravegherea frontierelor externe pe mare în contextul cooperării operative coordonate de Agenţia Europeană de Management al Cooperării Operative la Frontierele Externe ale Statelor Membre UE (2010/252/EU).

4.         ÎN DREPT
A.        OBIECŢII PRELIMINARE RIDICATE DE GUVERN
Validitatea puterilor cu care sunt investiţi avocaţii şi analizarea cauzei
Guvernul susţine că cererea nu conţine detalii în ceea ce priveşte validitatea investirii avocaţilor cu putere de reprezentare, datorită imposibilităţii de identificare a reclamanţilor şi contestă faptul că există un contact între aceştia. Guvernul cere respingerea cererii de către Curte.
Reprezentanţii reclamanţilor susţin că puterea cu care sunt investiţi este validă şi că neajunsurile invocate de Guvern nu sunt de natură a cauza nulitatea şi de a elimina autoritatea cu care au fost investiţi de către clienţi, la sosirea lor în Libia. Ei au afirmat că problemele legate de identificarea reclamanţilor reprezintă efectul direct al obiectului cererii în cauză (neidentificarea acestora de către autorităţile italiene). Avocaţii au atras totuşi atenţia asupra faptului că un număr de reclamanţi au fost identificaţi ulterior de către Agenţia ONU pentru Refugiaţi din Tripoli, la sosirea acestora în Libia. Nu în ultimul rând, ei susţin că în condiţiile izbucnirii revoluţiei în Libia în februarie 2011, s-a reuşit totuşi menţinerea legăturii cu unii reclamanţi, prin intermediul telefonului şi prin e-mail.
Aprecierile Curţii :
Curtea reiterează că reprezentanţii reclamanţilor trebuie să prezinte o procură sau o autorizaţie de investire care să demonstreze încrederea pe care clienţii au acordat-o persoanelor împuternicite să le reprezinte interesele (Ryabov împotriva Rusiei, nr. 3896/04, §§ 40 şi 43, 31 ianuarie 2008). În prezenta cauză, Curtea observă că toate autorizaţiile de investire ataşate dosarului sunt semnate de către reclamanţi. Mai mult, avocaţii au prezentat aspecte despre situaţia prezentă a reclamanţilor, indicând faptul că aceştia ţin legătura cu clienţii lor. Nimic nu ar putea contesta puterea de reprezentare cu care au fost investiţi avocaţii, în consecintă, Curtea respinge obiecţia Guvernului.
În lumina practicilor Curţii de a scoate cererile de pe liste în condiţiile în care reclamantul moare în timpul procedurilor şi niciun moştenitor sau rudă apropiată nu doreşte continuarea procedurilor (Scherer împotriva Elveţiei, 25 martie 1994, §§ 31-32), Curtea consideră că cererile introduse de reclamanţii care au decedat, nu necesită a fi analizate (art. 31 § 1 (c) al Convenţiei). Celelalte cereri sunt declarate a fi admisibile.
Probleme asupra jurisdicţiei în baza art. 1 al Convenţiei
Guvernul recunoaşte că  evenimentele în cauză au avut loc la bordul unei nave militare italiene, însă, cu toate acestea, ei neagă faptul că autorităţile italiene au extercitat un control  ,,absolut şi exclusiv” asupra reclamanţilor, argumentând că navele au fost interceptate ca o obligaţie impusă de Convenţia Naţiunilor Unite asupra Dreptului mării, iar această obligaţie nu crează o legătură între stat şi persoanele în cauză în ceea ce priveşte jurisdicţia (situaţie diferită de cea din cauza Medvedyev şi alţii împotriva Franţei, nr. 3394/03, 29 martie 2010)
            Aprecierile Curţii:
În baza art. 1 al Convenţiei, statele contractante sunt obligate să  garanteze drepturile şi libertăţile tuturor persoanelor aflate sub jurisdicţia lor. Exercitarea jurisdicţiei este o condiţie necesară pentru a angaja răspunderea statelor pentru faptele sau omisiunile care dau naştere unor pretinse încălcări ale unor drepturi şi libertăţi prevăzute de Convenţie (Ilaşcu şi alţii împotriva. Moldovei şi Rusiei, nr. 48787/99, § 311).
Nu se contestă în faţa Curţii că evenimentele în cauză au avut loc în largul mării, la bordul unor nave aflate sub pavilionul Italiei. Guvernul aprobă că navele Poliţiei Fiscale şi ale Gărzii de Coastă, pe care reclamanţii au fost îmbarcaţi, se aflau sub jurisdicţie Italiană. Curtea apreciază că în baza prevederilor dreptului mării, un vas care navighează în largul mării, se află în totalitate sub jurisdicţia statului sub a cărui pavilion se află. Italia nu poate susţine că reclamanţii nu se aflau sub jurisdicţia sa, invocând faptul că evenimentele au fost o operaţiune de interceptare în largul mării. În opinia Curţii, în intervalul dintre îmbarcarea reclamanţilor pe navele militare italiene şi predarea lor autorităţilor libiene, aceştia s-au aflat de iure şi de facto sub controlul autorităţilor italiene.
În concluzie, evenimentele care au pricinuit presupusele încălcări ale unor drepturi, cad sub jurisdicţia Italiei.

B.        PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ART. 3 AL CONVENŢIEI
Reclamanţii s-au plâns că au fost expuşi la riscul de a fi torturaţi sau supuşi unor tratamente inumane sau degradante în Libia, respectiv în ţările lor de origine, Somalia şi Eritreea, ca urmare a returnării de către autorităţile italiene. Ei îşi susţin afirmaţia invocând art. 3 al Convenţiei :
”Nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor, nici tratamentelor inumane sau degradante.”
Curtea remarcă două aspecte diferite ale art. 3 al Convenţiei, care trebuie examinate separat: în primul rând, riscul de a suferi tratamente inumane sau degradante la care ar fi fost supuşi reclamanţii în Libia, iar în al doilea rând, pericolul cauzat de returnarea lor în ţările de origine.

1.         Pretinsa încălcare a art. 3 al Convenţiei pe seama faptului că reclamanţii au fost supuşi riscului de a suferi tratamente inumane sau degradante în Libia
Reclamanţii susţin faptul că au fost victime ale unei returnări arbitrare, neavând şansa de a contesta returnarea lor în Libia sau de a cere protecţie internaţională autorităţilor italiene. Reclamanţii susţin că au fost înapoiaţi într-o ţară unde existau motive reale să creadă că vor fi supuşi unor tratamente care ar fi încălcat drepturile prevăzute de Convenţie, mai ales în condiţiile în care este un fapt notoriu că cetăţenii somalezi şi eritreeni sunt adesea victime ale autorităţilor libiene.
Guvernul contestă calitatea de victime ale reclamanţilor în baza art. 34 al Convenţiei, susţinând că nu a existat un pericol real şi iminent ca acestora să le fie încălcate drepturile protejate de Convenţie.
Aprecierile Curţii
Conform jurisprudenţei Curţii, în baza regulilor binestabilite de dreptul internaţional, statele contractante au dreptul de a controla intrarea, şederea şi expulzarea străinilor pe teritoriul lor (Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit, 28 mai 1985, § 67).  Extrădarea, expulzarea sau orice alte măsuri de îndepărtare a unui străin, pot produce o încălcare a art. 3 al Convenţiei, angajând responsabilitatea statului care a întreprins acţiunile, atunci când există şanse reale ca cei returnaţi să fie supuşi unui tratament contrar art. 3, în ţările de destinaţie. În aceste circumstanţe, art. 3 naşte obligaţia statului de a nu expulza o persoană într-o asemenea ţară (Jabari împotriva Turciei, nr. 40035/98, § 38; Salah Sheekh împotriva Olandei, nr. 1948/04, § 135, 11 ianuarie 2007).
Pentru a constata dacă a existat sau nu un risc real de a fi supuşi la rele tratamente, Curtea examinează toate consecinţele care ar fi putut rezulta din returnarea reclamanţilor în Libia, atât prin raportare la contextul general din acea ţară, cât şi la cel personal al reclamanţilor (Said împotriva Olandei, nr. 2345/02, § 54). De asemenea, existenţa unui risc trebuie analizată şi raportat la cunoaşterea de către statele contractante a situaţiei de pericol, la momentul returnării.
În cauza supusă analizei, Curtea a recunoscut existenţa unor dificultăţi cu care se confruntă statele Uniunii Europene în ceea ce priveşte fluxul mare de migranţi pe mare şi de cereri de azil, mai ales în contextul crizei economice. Totuşi, având în vedere caracterul absolut al drepturilor prevăzute de art. 3, Curtea nu poate absolvi statul de obligaţiile ce îi revin din aceste prevederi.
Curtea reiterează că protecţia împotriva unor tratamente interzise de art. 3 le impune statelor obligaţia de a nu returna nicio persoană care, în ţara de destinaţie ar fi supusă unui risc real de a suporta un astfel de tratament. Curtea apreciază că numeroasele rapoarte realizate de organismele internaţionale şi de organizaţiile non-guvernamentale, au redat o imagine dezolantă a tratamentului la care sunt supuşi imigranţii ilegali în Libia.  Situaţia din Libia s-a înrăutăţit mai ales după închiderea Înaltului Comisariat ONU pentru Refugiaţi din Tripoli şi după izbucnirea revoluţiei în 2011.
Curtea reţine că la momentul evenimentelor, nu exista nicio lege de protecţie a refugiaţilor în Libia. Nu exista nicio deosebire de tratament între migranţii ilegali şi solicitanţii de azil. Delegaţiile ONU, Human Rights Watch şi Amnesty International au descris situaţia din Libia ca fiind inumană (reţineri, cazuri de tortură, condiţii de igienă precare şi lipsa tratamentului medical). Migranţii ilegali puteau fi trimişi în orice moment în ţările lor de origine. Aceleaşi rapoarte au demonstat că migranţii predaţi de autorităţile italiene în Libia, erau supuşi acestor riscuri.
Curtea apreciază că Italia nu se poate sustrage de la răspundere invocând Tratatul de Prietenie Italiano-Libian de combatere a migranţilor clandestini, chiar dacă este învederat ca migranţii interceptaţi în largul mării să fie returnaţi în Libia.
Guvernul susţine că reclamanţii nu au solicitat azil autorităţilor italiene, totuşi Curtea reţine din declaraţiile reclamanţilor, precum şi din rapoartele unor organizaţii umanitare, că aceştia au solicitat protecţie intrnaţională. Curtea consideră că statul Italian nu este scutit de obligaţiile ce îi revin din art. 3, chiar dacă reclamanţii nu ar fi solicitat azil.
Curtea observă că niciuna dintre prevederile dreptului internaţional invocate de Guvern, care ar justifica returnarea reclamanţilor în Libia (regulile de salvare a persoanelor pe mare şi cele care guvernează lupta împotriva traficului de persoane), nu exonerează statele de datoria de a îndeplini obligaţiile izvorâte din dreptul internaţional al refugiaţilor, inclusiv principiul “nereturnării”. Principiul “nereturnării” este consacrat şi în art. 19 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene. Curtea acordă o importanţă deosebită scrisorii lui Jaques Barrot, vice-preşedintele Comisiei Europene, în care a accentuat importanţa conformităţii cu principiul “nereturnării” în contextul operaţiunilor întreprinse de statele membre ale UE în largul mării.
  Curtea consideră că în prezentul caz există motive serioase să se creadă că ar fi existat un risc real ca reclamanţii să fie supuşi unor tratamente contrare art. 3 al Convenţiei (numeroşi alţi migranţi ilegali suferind tratamente degradante în Libia). Transferul reclamanţilor în Libia s-a făcut în deplină cunoştinţă de cauză, autorităţile italiene fiind conştiente de riscul la care îi supun pe cei interceptaţi.
În concluzie, Curtea respinge obiecţia Guvernului cu privire la calitatea de victimă a reclamanţilor şi consideră că a existat o încălcare a art. 3 al Convenţiei.

2.         Pretinsa încălcare a art. 3 al Convenţiei pe seama faptului că reclamanţii au fost expuşi la riscul unei repatrieri arbitrare în Eritreea şi Somalia.
Reclamanţii susţin că transferul lor în Libia, unde refugiaţii şi solicitanţii de azil nu beneficiază de nicio formă de protecţie, i-a expus riscului de a fi trimişi în ţările lor de origine, Somalia şi Eritreea (ţări în care sunt încălcate în mod frecvent drepturile omului ).
Guvernul a afirmat că Libia este stat semnatar a numeroase instrumente internaţionale de protecţie a drepturilor omului, iar prin ratificarea Tratatului de Prietenie din 2008, şi-a asumat expres că va respecta principiile prevăzute în Carta Naţiunilor Unite şi în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
 Curtea reiterează principiul conform căruia îndepărtarea indirectă a străinilor, nu atrage responsabilitatea statului contractant, iar statul trebuie, în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii, să se asigure că în eventualitatea repatrierii, persoana în cauză nu va înfrunta niciun risc real de a fi supusă unor tratamente contrare art. 3 (I. împotriva. Regatului Unit (dec.), nr. 43844/98).
Este de responsabilitatea statului care realizează o returnare să se asigure că ţara intermediară oferă suficiente garanţii de prevenire a repatrierii persoanei în ţara de origine. Curtea consideră că o astfel de obligaţie este de o importanţă deosebită în cazul de faţă, când statul intermediar nu este parte la Convenţie.
Curtea observă că Libia nu a ratificat Convenţia de la Geneva privind Statutul Refugiaţilor. Mai mult, este notată absenţa oricărei forme de azil sau protecţie acordată refugiaţilor. În lumina celor expuse, Curtea consideră că autorităţile italiene ştiau sau ar fi trebuit să ştie că Libia nu garanta protecţia reclamanţilor împotriva repatrierii arbitrare în ţările de origine. Autorităţile italiene trebuiau să se asigure că Libia îşi îndeplineşte obligaţiile internaţionale în materia protecţiei refugiaţilor.
În concluzie, transferul în Libia a încălcat de asemenea art. 3 al Convenţiei, pentru că a expus reclamanţii la riscul unei repatrieri arbitrare.

C. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART.4 DIN PROTOCOLUL NR.4
Invocând art.4 al Protocolului Nr. 4, reclamanţii susţin că au fost victimele expulzării colective, nu au fost identificaţi şi nu s-au luat în considerare circumstanţele personale ale fiecăruia, în concluzie, măsura de îndepărtare a fost “colectivă”.
Guvernul susţine că articolul invocat nu este aplicabil în cazul de faţă, motivând faptul că măsurile autorităţilor au reprezentat un refuz de a permite intrarea pe un teritoriul naţional, şi nu a reprezentat o “expulzare”. Guvernul argumentează că reclamanţii nu se aflau pe teritoriul italian la momentul transferului lor în Libia, deci acţiunea nu poate fi considerată o “extrădare” în sensul comun al termenului.
Admisibilitate
În cauza Henning Becker împotriva Danemarcei (nr. 7011/75, decizie din 3 Octombrie 1975) , Comisia a definit, pentru prima dată, “expulzarea colectivă a unui grup de străini” ca fiind “orice măsură a autorităţilor competente care obligă un grup de străini să părăsească ţara, cu excepţia cazului în care măsurile sunt luate pe baza unei examinări echitabile şi obiective a situaţiei particulare a fiecărei persoane din grupul de străini”. Definiţia a fost invocată şi în alte cauze, majoritatea implicând persoane care se aflau pe teritoriul în cauză. Totuşi, în cauza Xhavara şi alţii împotriva Italiei şi Albaniei (nr. 39473/98, 11 ianuarie 2001), Curtea s-a confruntat cu persoane interceptate pe mare.
Curtea face referire la Raportul Explicativ al Protocolului Nr.4, unde este învederat că străinii la care se referă art.4, nu sunt doar cei care locuiesc legal pe acel teritoriu, ci şi “toţi cei care nu au dreptul de a obţine naţionalitatea unui stat, indiferent dacă traversează doar acea ţară, sau dacă locuiesc ori au domiciliul în acea ţară, indiferent dacă sunt refugiaţi sau au intrat în ţară din propria iniţiativă, dacă au altă naţionalitate sau dacă sunt apatrizi”. 
Confom jurisprudenţei Curţii, scopul art.4 al Protocolului Nr.4 este de a preîntâmpina statele să îndepărteze anumiţi străini fără o examinare prealabilă a circumstanţelor personale şi, în consecinţă, fără a le da posibilitatea de a se opune măsurilor luate de autorităţi. Cu referire la jurisdicţia exercitată de un stat în largul mării, Curtea a afirmat că statutul special al mediului maritim nu poate fi justificat ca un spaţiu înafara legii, unde niciun sistem legislativ nu garantează drepturile ocrotite de Convenţie, pe care statele s-au angajat să le asigure prin jurisdicţia lor.  Îndepărtarea străinilor ca urmare a acţiunilor de intercepţie pe mare, intreprinse de autorităţile unui stat cu scopul de a preîntâmpina migranţii să traverseze graniţele statului respectiv, sunt considerate a fi o exercitare a jurisdicţiei în sensul art.1 al Convenţiei.
În cazul de faţă, Curtea consideră că art. 4 din Protocolul Nr.4 este aplicabil.
Aprecierile Curţii
Curtea a observat că, până în prezent, cazul Čonka este singurul în care art.4 al Protocolului Nr.4 a fost încălcat. Când a examinat cazul, pentru a stabili dacă a fost sau nu vorba despre o “expulzare colectivă”, s-au examinat circumstanţele de fapt cu scopul de a stabili dacă o decizie de deportare a fost sau nu luată în concordanţă cu circumstanţele particulare ale fiecărui reclamant în parte:
“Curtea observă că ordinele de reţinere şi deportare au fost date pentru aplicarea ordinului de părăsire a teritoriului în 19 septembrie 1999; acel ordin a fost emis numai pe baza Secţiunii 7, primul paragraf, al Legii privind străinii, iar singura referire la circumstanţele personale ale reclamanţilor a fost faptul că au depăşit cu 3 luni perioada legală de şedere în Belgia. Ordinul nu a făcut referire la cererea lor pentru azil. Indiscutabil, acele decizii au fost însoţite de un ordin de părăsire a teritoriului, ordinul prin natura sa nepermiţând arestarea reclamanţilor. Arestarea acestora a avut loc în 26 septembrie, pe baze legale insuficiente, care nu au avut legătură cu cererea lor de azil. În aceste circumstanţe, având în vedere numărul mare de persoane de aceeaşi origine care au suferit acelaşi tratament ca reclamanţii, Curtea consideră ca procedura urmată nu elimină opinia cum că nu a fost vorba despre o expulzare colectivă.
Incertitudinea este dată de o serie de factori: în primul rând, anterior deportării reclamanţilor, autorităţile politice vizate au anunţat că aveau loc operaţiuni de acel gen şi au fost livrate instrucţiuni pentru implementarea lor. În al doilea rând, străinii au fost duşi la staţia de poliţie în acelaşi timp. În al treilea rând, ordinele de părăsire a teritoriului au fost formulate în aceeaşi manieră. În ultimul rând, a fost foarte dificil pentru reclamanţi să contacteze un avocat, procedura de azil nefiind îndeplinită.
În concluzie, niciun moment din perioada dintre înştiinţarea străinilor despre măsurile de arest şi expulzare, procedurile nu au oferit garanţii care să demonstreze că au fost luate în considerare circumstanţele personale ale fiecărui reclamant.”
În cauza supusă analizei, Curtea a putut constata doar că transferul reclamanţilor în Libia a fost executat fără nicio măsură luată pentru a stabili situaţia personală a fiecărui reclamant. Nu a fost contestat faptul că reclamanţii nu au fost supuşi niciunei proceduri de identificare de către autorităţile italiene, care s-au rezumat doar la îmbarcarea migranţilor interceptaţi pe navele militare şi debarcarea lor pe teritoriul libian. Mai mult, Curtea consideră că personalul de la bordul navei militare nu a fost pregătit să ţină interviuri personale, nefiind asistaţi de interpreți sau consilieri juridici.
În baza celor mai sus expuse, Curtea concluzionează că îndepărtarea reclamanţilor a fost de natură colectivă, fiind încălcat art.4 al Protocolului Nr.4.

D. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART.13 COROBORAT CU ART.3 AL CONVENŢIEI ŞI ART.4 AL PROTOCOLULUI NR.4
Reclamanţii susţin că interceptarea persoanelor în largul mării nu este în concordanţă cu legislaţia italiană, neputând astfel apela la dreptul la un recurs efectiv din partea instanţelor naţionale sub a căror jurisdicţie se aflau.
Guvernul susţine că din cauză că evenimentele s-au desfăşurat la bordul navelor, ar fi fost imposibil ca reclamanţilor să le fie garantat dreptul de a se adresa instanţelor naţionale. Mai mult, la prima audiere în faţa Marii Camere, Guvernul a susţinut că reclamanţii trebuiau să se adreseze instanţelor naţionale pentru a obţine recunoaşterea şi despăgubirea pentru încălcarea drepturilor prevăzute de Convenţie. Instanţele jurisdicţionale italiene ar fi angajat răspunderea personalului militar atât sub incidenţa dreptului naţional, cât şi a dreptului internaţional. Guvernul pretinde că reclamanţii cărora Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi le-a garantat statut de refugiati, puteau intra pe teritoriul Italiei oricând, pentru a-şi exercita drepturile prevăzute de Convenţie, inclusiv dreptul de a se adresa instanţelor de judecată.
Aprecierile Curţii
Din jurisprudenţa Curţii reiese că plângerea unui reclamant având în vedere presupusa trimitere într-un stat terţ, îl poate expune la un tratament interzis de art.3 al Convenţiei şi că acesta “trebuie în mod obligatoriu să fie supus examinării de către instanţele naţionale”(Shamayev şi Alţii împotriva Georgiei şi Rusiei, nr. 36378/02, § 448, ECHR 2005-III). În baza acestui principiu, Curtea s-a pronunţat că “recursul efectiv” la care se referă art.13 coroborat cu art.3 necesită, în primul rând, “o investigare independentă şi riguroasă” a oricărei plângeri introdusă de o persoană aflată într-o situaţie în care există motive reale ale unui risc de tratament contrar art.3, şi, în al doilea rând, “posibilitatea suspendării măsurii contestate” ( hot. Čonka§§ 79) .
Curtea constată că personalul militar italian nu le-a oferit reclamanţilor informaţii despre reîntoarcerea lor în Libia, fapt ce a cauzat obstacole majore în accesul la procedurile de azil; Curtea consideră că reclamanţii au fost lipsiţi de orice recurs care le-ar fi asigurat dreptul de a introduce plângeri asupra încălcării drepturilor prevăzute de art.3 al Convenţiei şi art.4 al Protocolului nr.4. anterior luării măsurilor de îndepărtare.
Curtea concluzionează că a existat o încălcare a art.13 coroborat cu art.3 al Convenţiei şi art.4 al Protocolului Nr.4.

       E. ART. 46 ŞI 41 ALE CONVENŢIEI
    1. ARTICOLUL 46 AL CONVENŢIEI
În baza art. 46, când Curtea constată o încălcare, statul răspunzător este obligat în mod legal nu numai să plătească părţilor interesate sumele acordate pentru compensaţia prevăzută de art.41, ci şi să aplice măsurile necesare generale sau, unde este cazul, măsurile individuale.
Curtea a constatat că transferul reclamanţilor în Libia i-a expus la riscul de a fi supuşi unor tratamente degradante dar şi riscului de a fi repatriaţi în mod arbitrar în Somalia şi Eritreea. Curtea impune Guvernului Italian să ia toate măsurile necesare pentru a obţine de la autorităţile libaneze garanţii că reclamanţii nu vor fi supuşi unor tratamente incompatibile cu art.3 al Convenţiei şi nici nu vor fi repatriaţi în mod arbitrar.

     2. ARTICOLUL 41 AL CONVENŢIEI
Fiecare reclamant a cerut 15,000 (EUR) satisfacţie echitabilă pentru prejudiciile suferite.
Guvernul a respins cererile, argumentând că vieţile reclamanţilor au fost salvate în urma intervenţiei autorităţilor italiene.
Curtea consideră că reclamanţii trebuie să fi suferit de pe urma încălcării acestor drepturi, şi aprobă suma de 15,000 (EUR) pentru fiecare reclamant reprezentând satisfacţie echitabilă.

3.         COSTURI ŞI CHELTUIELI
Reclamanţii cer 1,575.74 EUR pentru cheltuieli de judecată.
Guvernul a constestat cererea.
Curtea admite cererea şi consideră că suma solicitată este rezonabilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA:

1.         Decide să scoată de pe lista de judecată cererile care îi privesc pe Dl Mohamed Abukar Mohamed şi Dl Hasan Shariff Abbirahman;
2.         Decide să examineze cererile care îi privesc pe ceilalţi reclamanţi;
3.         Consideră că reclamanţii se aflau sub jurisdicţia Italiei, în sensul art.1 al Convenţiei;
4.         Declară admisibilă plângerea în sensul art. 3.
5.         Apreciază că a existat o încălcare a art. 3 al Convenţiei, pe baza faptului că reclamanţii au fost expuşi riscului de a fi supuşi la tratamente degradante în Libia.
6.         Apreciază că a existat o încălcare a art. 3 al Convenţiei, pe baza faptului că reclamanţii au fost expuşi riscului de a fi repatriaţi în Somalia şi Eritrea.
7.         Declară admisibilă plângerea în sensul art.4 al Protocolului Nr. 4.
8.         Apreciază că a existat o încălcare a art. 4 al Protocolului Nr.4.
9.         Declară admisibilă plângerea în baza art.13 coroborat cu art. 3 al Convenţiei şi art.4 al Protocolului Nr.4.
10.       Apreciază că a existat o încălcare a art. 13 coroborat cu art. 3 al Convenţiei şi art.4 al Protocolului Nr.4 şi respinge obiecţiile preliminare de neepuizare a căilor de atac.
11.       Hotărăşte că statul răspunzător trebuie să plătească reclamanţilor, în decursul a 3 luni, următoarele sume:
a)         15,000 EUR pentru fiecare reclamant, reprezentând satisfacţia efictabilă.
b)         1,575.74 EUR pentru cheltuieli de judecată.


IMPORTANŢA CAUZEI şi CONCLUZII asupra PRINCIPIULUI NERETURNĂRII

Cazul Hirsi face referire pe de-o parte, la protecţia internaţională pentru refugiaţi, iar pe de altă parte, la compatibilitatea imigrărilor şi a politicilor de control vamal cu dreptul internaţional.
Conform aprecierilor Curţii, precum şi în conformitate cu opinia separată exprimată de judecătorul Pinto de Albuquerque asupra cauzei, în urma analizei hotărârii se pot trage următoarele concluzii:
Interdicţia de returnare a refugiaţilor
Prevederea este enunţată atât în dreptul internaţional al refugiaţilor (art.33 al Convenţiei Naţiunilor Unite din 1951 cu privire la statutul refugiaţilor şi art. 2§3 al Convenţiei Organizaţiei Uniunii Africane cu privire la aspectele specific ale problemelor refugiaţilor din 1969), precum şi la nivelul drepturilor universale ale omului (art.3 al Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva torturii din 1984).
Convenţia Europeană a drepturilor omului nu prevede în mod expres această interdicţie, însă  Curtea recunoaşte principiul ca o extindere a aceleiaşi garanţii prevăzute de Dreptul internaţional al refugiaţilor.
Conform Convenţiei Europene, un refugiat nu poate fi supus returnării în ţara sa de origine sau în orice altă ţară unde riscă a suporta grave prejudicii cauzate de orice persoană identificată sau neidentificată sau de orice organism de drept public sau privat. Acţiunea returnării poate consta în expulzare, extrădare, deportare, îndepărtare, predare, respingere, refuzul de a permite intrarea sau orice măsură care ar constrânge persoana să rămână în ţara de origine. Riscul unui prejudiciu grav poate rezulta din conflicte armate interne, pedeapsa cu moartea, tortură, tratamente inumane sau degradante, muncă silnică, traficul de persoane, persecuţii, judecată bazată pe o lege penală retroactivă sau dovezi obţinute prin tortură, sau orice altă încălcare flagrantă a vre-unui drept prevăzut de Convenţie în statul de destinaţie (returnare directă) sau din livrarea făcută de statul de destinaţie către un alt stat terţ unde există un asemenea risc  returnare indirectă).
Determinarea statutului de refugiat este doar declarativă, principiul nereturnării aplicându-se şi celor cărora nu li s-a declarat statutul de refugiat încă (solicitanţii de azil), precum şi celor care nu şi-au extrimat dorinţa de protecţie internaţinală. În consecinţă, nici lipsa unei cereri explicite de azil, nici lipsa de fundament a cererii de azil, nu ar putea absolvi statul de obligaţia de a respecta principiul nereturnării cu referire la orice persoană străină care are nevoie de protecţie. Statul are obligaţia de a investiga din propria iniţiativă orice situaţie care ar necesita protecţie internaţională, mai ales, cum a statuat Curtea, când motivele care ar constitui un risc pentru refugiat, ar fi cunoscute de către statul în cauză înaintea transferului.
Când există riscul unui prejudiciu grav în statul de primire, obligaţia nereturnării este o obligaţie absolută pentru toate statele.
Aplicabilitatea teritorială a principiului nereturnării
Interzicerea nereturnării nu se limitează la teritoriul unui stat, ci se aplică şi acţiunilor extrateritoriale ale statului, inclusiv acţiunilor care au loc în largul mării. În contrast cu alte prevederi ale Convenţiei Naţiunilor Unite privind protecţia Refugiaţilor, aplicabilitatea art.33§1 nu depinde de prezenţa unui refugiat pe teritoriul unui stat. Singura restricţie geografică prevăzută de art. 33§1 se referă la ţara în care refugiatul trebuie trimis şi nu la locul de unde este trimis. În consecinţă, operaţiunile de returnare a migranţilor interceptaţi în largul mării, fără nicio evaluare prealabilă a nevoii individuale de protecţie internaţională, sunt interzise.
În cauza Hirsi împotriva Italiei, acţiunea de respingere a migranţilor a implicat transferul reclamanţilor la bordul navelor militare italiene. În mod tradiţional, navele din largul mării sunt considerate ca o extensie a teritoriului statului sub a cărui pavilion se află. Aceasta este o afirmaţie incontestabilă a dreptului internaţional, fiind statuată în art. 92(1) al Convenţiei Naţiunilor Unite cu privire la Dreptul mării. Această prevedere este cu atât mai concludentă în cazul navelor militare, cu cât acestea sunt considerate a fi “o armă directă a suveranităţii statului sub a cărui pavilion se află”
Interzicerea expulzării colective
Obligaţia de nereturnare are două consecinţe procedurale: datoria de a sfătui un străin despre drepturile sale de a obţine protecţie internaţională şi datoria de a asigura determinarea individuală, corectă şi eficientă a statutului de refugiat şi procedurii de evaluare.
Pentru a respecta interdicţia de expulzare colectivă, trebuie îndeplinite următoarele aspecte procedurale:
- un termen limită rezonabil pentru înaintarea cererii de azil.
- o examinare personală a solicitantului de azil înainte ca decizia să fie luată.
- dreptul de a introduce dovezi pentru a susţine cererea şi dreptul de a contesta dovezile aduse împotriva solicitării.
- emiterea de către o instanţa independentă a unei decizii scrise şi motivate bazată pe situaţia individuală a solicitantului de azil.
- un termen limită rezonabil pentru a contesta în instanţă decizia.
- consiliere juridică şi reprezentare gratuită şi, dacă este cazul, asistenţă lingvistică gratuită.
Acceptând aplicarea principiului nereturnării  oricărei acţiuni care depăşesc limitele unui stat, o concluzie logică este că şi garanţia procedurală a evaluării individuale a cererii de azil şi a interzicerii expulzării colective, nu se limitează la teritoriile maritime şi de pe uscat ale statului, ci se aplică şi în largul mării. Scopul acestei prevederi este de a garanta dreptul de a înainta o cerere de azil care va fi evaluată în mod individual, fără influenţe asupra modului în care solicitantul a ajuns în ţara vizată, pe uscat, pe apă sau prin aer, fie că a folosit mijloace legale sau ilegale.
Extrateritorialitatea garanţiei procedurale a art.4 din Protocolul Adiţional Nr.4 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este în deplină concordanţă cu extinderea extrateritorială a aceleiaşi garanţii prevăzute de Dreptul internaţional al Refugiaţilor şi cu legislaţia internaţională în material drepturilor omului.
Răspunderea statelor pentru încălcarea drepturilor omului pe durata controlului frontalier şi al imigraţiei.
Controlul frontalier şi al imigraţiei este una dintre funcţiile primare ale statului, iar toate măsurile de control intră sub jurisdicţia statului. Totuşi, toate formele de control al graniţelor şi de prevenire a imigraţiei pe care le exercită un stat parte la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, trebuie să se supună standardelor stabilite de Curte, indiferent de personalul care desfăşoară activităţile şi de spaţiul unde acestea  vor avea loc.
Deasemenea, indiferent dacă aceste forme de control au loc pe uscatul sau pe marea aflate pe teritoriul unui stat, în misiunile diplomatice, la bordul navelor aflate sub pavilionul acelui stat, autorităţile nu se pot prevala de obligaţiile faţă de refugiaţi ce rezultă din tratatele la care sunt parte.
În concluzie, jurisdicţia statului asupra acţiunilor de control vamal şi prevenire a imigraţiei implică angajarea răspunderii acelui stat pentru orice încălcare a drepturilor care intervin pe durata acţiunilor de control.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu