C 557/07

C 557/07

Ordonanța Curții de Justiție a Uniunii Europene

din 19.02.2009

Cuvinte cheie: Directiva 2001/29/CE; Directiva 2002/58/CE; Directiva 2004/48/CE; drepturi de autor; societate informațională; intermediar - furnizor de acces.

I. Obiectul cauzei

Cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 TCE pentru interpretarea Directivei 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională, a Directivei 2002/58/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 iulie 2002 privind prelucrarea datelor personale și protejarea confidențialității în sectorul comunicațiilor publice (Directiva asupra confidențialității și comunicațiilor electronice) și a Directivei 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală.


II. Starea de fapt

Societatea LSG‑Gesellschaft zur Wahrnehmung von Leistung sschutzrechten GmbH (denumită în continuare „LSG”), a inițiat un litigiu împotriva Tele2 Telecommunication GmbH (denumită în continuare „Tele2”), ca urmare a refuzului acesteia din urmă de a‑i comunica numele și adresele persoanelor cărora le furnizează accesul la internet.

LSG este un organism care are rolul de a proteja drepturile producătorilor de fonograme asupra înregistrărilor realizate la scară mondială, precum și drepturile artiștilor interpreți asupra executărilor în Austria.

Tele 2 este un furnizor de acces la internet care atribuie clienților săi o adresă IP („Internet Protocol”), cel mai adesea dinamică.

Pentru a proteja drepturile producătorilor, LSG a solicitat ca Tele2 să-i comunice numele și adresele persoanelor cărora le furnizează servicii de acces la internet, deoarece aceste persoane au încălcat drepturile producătorilor, prin schimbul de copii ale datelor stocate.

Tele2 susține, pe de o parte, că nu este intermediar în sensul articolului 81 alineatul (1 a) din UrhG și al articolului 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29, întrucât, în calitate de furnizor de acces la internet, este necontestat că permite utilizatorului accesul la rețea, dar nu exercită niciun control, de drept sau de fapt, asupra serviciilor utilizate de acesta.


III. Întrebările preliminare

Instanța de trimitere a hotărât să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

1. Noțiunea «intermediar» menționată[1] la articolul 5 alineatul (1) litera (a) și la articolul 8 alineatul (3) din Directiva [2001/29] trebuie interpretată în sensul că se aplică și unui furnizor de servicii de accesare care permite utilizatorului numai accesul la rețea prin atribuirea unei adrese IP dinamice, căruia însă nu îi oferă servicii precum servicii e‑mail, FTP sau de schimb de fișiere, dar care nu exercită niciun control de drept sau de fapt asupra serviciului folosit de utilizator?

2. În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, luând în considerare articolele 6 și 15 din Directiva [2002/58], trebuie interpretat articolul 8 alineatul (3) din Directiva [2004/48] (în mod restrictiv) în sensul că nu permite comunicarea către terțe persoane fizice a datelor referitoare la transferul personal în scopul inițierii procedurii judiciare civile împotriva încălcărilor drepturilor exclusive conferite de drepturile de autor (drepturi de exploatare și de utilizare a operei)?


IV. Considerentele Curții

Curtea a reținut încă de la început că articolul 5 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2001/29 obligă statele membre să prevadă excepții de la dreptul de reproducere. În plus, situația este identică cu cea analizată de Curte în cauza Promusicae, hotărâre în care Curtea a statuat la punctul 70 că Directivele 2000/31, 2001/29, 2002/58 și 2004/48 nu impun statelor membre să prevadă, într-o situație precum cea din cauza în care a fost pronunțată hotărârea menționată, obligația de a comunica date cu caracter personal în vederea asigurării protecției efective a dreptului de autor în cadrul unei proceduri civile. Curtea nu a exclus ab initio posibilitatea ca statele membre să prevadă, în conformitate cu articolul 8 alineatul (1) din Directiva 2004/48, o obligație de informare în sarcina furnizorului de acces la internet.

Pe cale de consecință trebuie să se răspundă la prima întrebare că un furnizor de acces care se limitează să le furnizeze utilizatorilor accesul la internet, fără a oferi alte servicii precum, în special, servicii de e-mail, de FTP sau de schimb de fișiere, precum și fără a exercita un control de fapt sau de drept asupra serviciului utilizat, trebuie considerat „intermediar” în sensul articolului 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29.

Având în vedere jurisprudența Curții[2], s-a arătat că în ceea ce privește cea de a doua întrebare, trebuie să se răspundă că dreptul comunitar, în special articolul 8 alineatul (3) din Directiva 2004/48 coroborat cu articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2002/58, nu se opune stabilirii de către statele membre a unei obligații de transmitere către terțe persoane fizice a unor date de transfer cu caracter personal pentru a se permite inițierea unor proceduri judiciare civile împotriva încălcărilor dreptului de autor. Cu toate acestea, la transpunerea Directivelor 2000/31, 2001/29, 2002/58 și 2004/48, dreptul comunitar impune statelor membre să se asigure că se întemeiază pe o interpretare a acestora care să permită asigurarea unui just echilibru între diferitele drepturi fundamentale existente. Pe de altă parte, la punerea în aplicare a măsurilor de transpunere a acestor directive, incumbă autorităților și instanțelor din statele membre nu numai să interpreteze dreptul lor național într-un mod conform directivelor menționate, ci și să nu se întemeieze pe o interpretare a acestora care ar intra în conflict cu drepturile fundamentale respective sau cu alte principii generale ale dreptului comunitar, precum principiul proporționalității.

V. Hotărârea Curții

1) Dreptul comunitar, în special articolul 8 alineatul (3) din Directiva 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală coroborat cu articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2002/58/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 iulie 2002 privind prelucrarea datelor personale și protejarea confidențialității în sectorul comunicațiilor publice (Directiva asupra confidențialității și comunicațiilor electronice), nu se opune stabilirii de către statele membre a unei obligații de transmitere către terțe persoane fizice a unor date de transfer cu caracter personal pentru a se permite inițierea unor proceduri judiciare civile împotriva încălcărilor dreptului de autor. Cu toate acestea, la transpunerea Directivei 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă (Directiva privind comerțul electronic), a Directivei 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională, precum și a Directivelor 2002/58 și 2004/48, dreptul comunitar impune statelor membre să se asigure că se întemeiază pe o interpretare a acestora care să permită asigurarea unui just echilibru între diferitele drepturi fundamentale existente. Pe de altă parte, la punerea în aplicare a măsurilor de transpunere a acestor directive, incumbă autorităților și instanțelor din statele membre nu numai să interpreteze dreptul lor național într‑un mod conform directivelor menționate, ci și să nu se întemeieze pe o interpretare a acestora care ar intra în conflict cu drepturile fundamentale respective sau cu alte principii generale ale dreptului comunitar, precum principiul proporționalității.

2) Un furnizor de acces care se limitează să le furnizeze utilizatorilor accesul la internet, fără a oferi alte servicii precum, în special, servicii de e‑mail, de FTP sau de schimb de fișiere, precum și fără a exercita un control de fapt sau de drept asupra serviciului utilizat, trebuie considerat „intermediar” în sensul articolului 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29.


VI. Aprecieri

Una dintre chestiunile care conferă complexitate cauzei este aceea de a ști în ce mod se interpretează anumite noțiuni, instituții sau norme juridice europene, ori de câte ori sunt incidente asupra stării de fapt dintr-o cauză mai multe acte normative europene, cum este situația de față, unde se punea problema interpretării Directivei 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională, precum și a Directivelor 2002/58 a Parlamentului European și a Consiliului din 12 iulie 2002 privind prelucrarea datelor personale și protejarea confidențialității în sectorul comunicațiilor publice (Directiva asupra confidențialității și comunicațiilor electronice) și 2004/48 a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală. Raționamentul ce stă la baza interpretării nu este nou, ci mai degrabă un tipar logic ce străbate jurisprudența Curții Europene de Justiție, anume că dreptul comunitar impune statelor membre să se asigure că se întemeiază pe o interpretare a unor astfel de acte legislative europene de așa manieră încât să permită asigurarea unui just echilibru între diferitele drepturi fundamentale existente.

O a doua chestiune de referință este că în temeiul Directivei 2001/29/CE statele pot, dar nu sunt obligate, să impună măsuri de reglementare naționale prin care să oblige transmiterea de informații către terțe persoane interesate să deshidă proceduri judiciare, atâta timp cât cel căruia i se solicită respectivele date are calitatea de „intermediar” în sensul directive.






[1] Articolul 5 (1) din DIrectiva 2001/29 stabilește: „ (1) Actele provizorii de reproducere menționate la articolul 2, care sunt tranzitorii sau accesorii și constituie o parte integrantă și esențială a unui proces tehnic și al căror scop unic este să permită:

(a) transmiterea, în cadrul unei rețele între terți, de către un intermediar sau
(b) utilizarea licită a unei opere ori a unui alt obiect protejat și care nu au semnificație economică de sine stătătoare, sunt exceptate de la dreptul de reproducere prevăzut la articolul 2.”


[2] În Hotărârea Promusicae, punctele 54 și 55 Curtea a concluzionat că Directiva 2002/58 și în special articolul 15 alineatul (1) nu exclud posibilitatea statelor membre de a prevedea obligația de a divulga date cu caracter personal în cadrul unei proceduri civile, dar nu impune respectivelor state membre să prevadă o astfel de obligație.