1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 72439/01) împotriva României formulată de un resortisant al acestui stat, domnul Ion Soare (reclamantul) care s-a adresat Curţii la data de 28 februarie 2001 în conformitate cu art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ( "Convenţia").
[…]
ÎN FAPT
CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
4. Reclamantul s-a născut în 1952 şi locuieşte în Bucureşti. Fost ofiţer al Serviciului de Informaţii Externe, trecut în rezervă în 1992, el a fondat în acelaşi an propria companie şi a cumpărat o fermă. Pentru a renova ferma, el a contractat mai multe credite de la banca CB.
5. În 1995, vânzătorul a formulat o acţiune în anulare a contractului de vânzare-cumpărare a fermei, pe motiv că aceasta nu făcea parte din patrimonial său în momentul vânzării. Această acţiune a fost respinsă, la 21 aprilie 1999, de Judecătoria Giurgiu.
6. La 10 ianuarie 1997, banca CB a depus o plângere împotriva reclamantului şi a lui CT pentru înşelăciune şi fals. Banca a acuzat reclamatul că ar fi folosit documente false pentru a obţine împrumutul necesar pentru renovările de la ferma sa.
7. La 4 februarie 1997, reclamantul a fost audiat de către poliţia din Giurgiu cu privire la acuzaţiile de înşelăciune şi a fost arestat pentru douăzeci şi patru de ore. Reclamantul a solicitat în zadar prezenţa avocatul său.
8. La 5 februarie 1997 a început urmărirea penală. În aceeaşi seară, la ora 22, reclamantul a fost eliberat.
9. La 27 februarie 1997, un reprezentant al poliţiei Giurgiu l-a chemat pe reclamant, prin telefon, la sediul poliţiei. Reclamantul s-a prezentat voluntar în jurul prânzului şi a fost condus în faţa procurorului de la parchetul de pe lângă Judecătoria Giurgiu care a emis un mandat de arestare pentru treizeci de zile, pentru că a fost pus sub urmărire penală pentru instigare la comiterea infracţiunii de fals intelectual.
10. La 18 martie 1997, dosarul a fost transferat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, având în vedere că reclamantul era fost ofiţer.
11. La 21 martie 1997, Inspectoratul General al Poliţiei, care se ocupă cazierul judiciar, a înregistrat în mod provizoriu în cazierul reclamantului menţiuni cu privire la arestările acestuia din 4 - 5 februarie 1997 şi din 27 februarie 1997, precum şi punerea sa sub urmărire penală.
12. Reclamantul fost eliberat la data de 28 martie 1997; şeful serviciului judiciar al Parchetului de pe lângă Judecătoria Giurgiu şi procurorul militar i-au cerut să nu "facă valuri" după eliberarea sa.
13. La 4 septembrie 1997, reclamantul a fost audiat de către un procuror de la parchetul militar. A fost audiat din nou de către procurorul militar la data de 7 octombrie 1998, când i s-a prezentat, de asemenea, şi materialul de urmărire penală.
14. La 9 februarie 1999, reclamantul a fost din nou audiat de către procurorii militari. Cu această ocazie, procurorul l-a informat verbal că dosarul penal existent cu privire la el era de fapt un dosar de natură civilă cu privire la validitatea contractului de cumpărare a fermei.
15. Între 1997 şi 2000 procurorul a audiat în mai multe rânduri martorii şi alţi inculpaţi.
16. La 27 aprilie 2001, la cererea reclamantului, Inspectoratul General de Poliţie i-a eliberat un extras de cazier judiciar. În acest extras figurau menţiunile provizorii referitoare la arestările din 4 până la 5 februarie 1997, din 27 februarie la 28 martie 1997 şi începerea urmăririi penale pentru înşelăciune şi instigare la comiterea infracţiunii de fals intelectual.
17. La 17 mai 2001, reclamantul a cerut Parchetului militar din Bucureşti informaţii cu privire la soluţia adoptată în procesul penal desfăşurat împotriva sa, invocând lipsa oricărui progres în ultimii trei ani. El a fost informat verbal că numele său nu figura în arhivele parchetului.
18. La 12 iunie 2001, reclamantul a cerut din nou parchetului, prin scrisoare recomandată, să-l informeze cu privire la decizia adoptată în cazul său. Nu a primit nici un răspuns.
19. La 9 mai 2003, parchetul militar a constat că a intervenit prescripţia răspunderii penale a reclamantului, precum şi a celorlalţi inculpaţi şi, prin urmare, s-a pus capăt urmăririi penale împotriva lor. Decizia parchetului a fost comunicată Inspectoratului General de Poliţie, care a radiat toate menţiunile din cazierul judiciar al reclamantului.
20. La 29 octombrie 2003, parchetul militar l-a informat pe reclamant cu privire la decizia de încetare a urmăririi penale din data de 9 mai 2003. Reclamantul nu a primit o copie.
21. La 13 noiembrie 2003, reclamantul a atacat la parchetul militar decizia de încetare a urmării penale de la 9 mai 2003. Cu toate acestea el a retras recursul la data de 29 ianuarie 2004.
ÎN DREPT
I. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE
22. Reclamantul susţine că durata procedurilor penale intentate împotriva sa a încălcat principiul "termenului rezonabil", astfel cum este prevăzut de articolul 6 § 1 al Convenţiei, de asemenea, luând în considerare şi faptul că instanţele de judecată nu au avut posibilitatea de a se pronunţa pe fond cu privire la acuzaţiile împotriva lui. Articolului 6 § 1 prevede după cum urmează:
"Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil de către o instanţă (...) care va decide (...) cu privire la temeinicia oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa".
A. Cu privire la admisibilitate
23. Curtea constată că această plângere nu este în mod evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. Se observă, de asemenea, că plângerea nu e afectată de niciun alt motiv de inadmisibilitate.
B. În fond
24. Guvernul consideră că procedura a început pe 4 februarie 1997, cu arestarea reclamantului, şi s-a terminat la 9 mai 2003 cu decizia de încetare a urmăririi penale. În opinia Guvernului, cauza este una foarte complexă, având în vedere faptele imputate, procedura de urmat, precum şi numărul mare de persoane acuzate şi martori audiaţi de parchet, ceea ce justifică durata procedurii. S-a susţinut că, datorită transferului dosarului la procurorul militar, învinuiţii şi martorii au fost audiaţi a doua oară de către organele de urmărire penală.
25. Reclamantul a subliniat faptul că ancheta s-a "lungit" şi că nici un act relevant nu a fost efectuat din 1999 până la 9 mai 2003. Reclamantul susţine că întârzierea nu se justifică prin complexitatea cazului.
26. Curtea constată că perioada vizată a început la 4 februarie 1997 şi s-a încheiat la 29 octombrie 2003, când reclamantul a fost informat oficial cu privire la decizia luată cu privire la persoana sa. Procedura a durat astfel mai mult de şase ani şi opt luni în faţa organelor de anchetă.
27. Curtea reaminteşte că durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile stabilite de jurisprudenţa Curţii, în special de complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului, precum şi al autorităţilor competente (a se vedea, printre multe altele, Pélissier şi Sassi v. Franţa [GC], nr 25444/94, § 67, CEDO 1999-II)
28. Curtea a judecat în mod repetat cauze cu probleme similare cu cele din cauza de faţă, şi a constatat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenţiei (a se vedea Pélissier şi Sassi, supra, şi Stoianov şi Nedelcu v. România, nr 77517/01 şi 77722/01, § 26, CEDO 2005-VIII).
29. După ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în acest caz. În lumina jurisprudenţei sale, Curtea consideră că, în acest caz, durata procedurii a fost excesivă şi nu îndeplineşte condiţia de "termen rezonabil".
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1.
II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENŢIE
30. Reclamantul s-a plâns, de asemenea, că în România nu există nicio jurisdicţie la care s-ar fi putut adresa pentru a se plânge de durata excesivă a procedurilor. El îşi întemeiază susţinerile pe articolul 13 al Convenţiei, care prevede după cum urmează:
“Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
A. Cu privire la admisibilitate
31. Curtea constată că această plângere nu este în mod evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. Se observă, de asemenea, că nu este afectată de niciun alt motiv de inadmisibilitate.
B. În fond
32. Guvernul consideră că reclamantul ar fi putut folosi calea de atac prevăzută de art. 278 din Codul de procedură penală, pentru a se plânge de actele de urmărire penală. Guvernul susţine că acest remediu este eficient în acest caz şi că în primele şase luni ale anului 2006, patru acţiuni similare au fost rezolvate de către procuror.
33. Cu toate acestea, reclamantul a subliniat faptul că procurorul nu este un magistrat independent şi că, în orice caz, plângerea introdusă de el la parchet, la data de 12 iunie 2001, a rămas fără răspuns.
34. Curtea reaminteşte faptul că articolul 13 garantează un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale pentru a se plânge de o încălcare a obligaţiilor prevăzute la articolul 6 § 1 de judecare a cauzelor într-un termen rezonabil ( a se vedea Kudla v. Polonia [GC], nr 30210/96, § 156, CEDO 2000-XI).
35. Curtea a apreciat deja, înainte de 1 ianuarie 2004, că înainte de data intrării în vigoare a Legii nr 281/2003 de modificare a Codului de procedură penală, persoanele interesate nu aveau niciun remediu eficient împotriva actelor procurorului (pentru descrierea căilor de atac disponibile şi a modificărilor legislative în această materie a se vedea, Dumitru Popescu v. România (No. 1), No. 49234/99, § 43-45 şi 75-76, 26 aprilie 2007 şi Georgescu v. România, nr. 25230/03, § 83, 13 mai 2008). Dar în acel moment, procedura penală împotriva reclamantului a fost deja epuizată. Chiar presupunând că o astfel de cale de atac ar fi fost admisă de către instanţele de judecată, exercitarea ei nu ar fi putut influenţa durata procedurii.
36. În plus, Guvernul nu a indicat nicio cale de atac, de care reclamantul ar fi putut uzita la data faptelor din acest caz. Exemple din jurisprudenţă oferite de Guvern datează din 2006, şi prin urmare nu sunt incidente în cauza de faţă.
37. Prin urmare, Curtea constată o încălcare a articolului 13 din Convenţie din cauza lipsei la acea dată în dreptul intern a unei căi de atac care i-ar fi asigurat reclamantului respectarea dreptului său de a-i fi judecată cauza într-un termen rezonabil, în sensul articolului 6 § 1 al Convenţiei.
38. Această concluzie nu prejudecă evoluţiile pozitive, de după 2004, şi care pot surveni în viitor, în legislaţia şi jurisprudenţa cu privire la acest aspect.
III. CU PRIVIRE LA ALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI
39. Invocând articolul 5 § 1 a) din Convenţie, reclamantul s-a plâns că arestarea sa a fost dispusă de către o persoană care nu are statutul de judecător şi nu a fost efectuată în conformitate cu procedura stabilită prin lege. Pe baza articolului 5 § 5, el invocă imposibilitatea de a obţine despăgubiri pentru arestarea şi detenţia ilegală la fost supus. Reclamantul pretinde de asemenea, o încălcare a articolului 6 § 3 din cauza refuzului procurorului, în timpul celor două arestări, de a-i respecta dreptul de a fi asistat de avocat şi de-ai prezenta acestuia dovezile strânse.
40. Cu toate acestea, aceste obiecţii au fost introduse la 28 februarie 2001, la mai mult de şase luni de la data la care a fost eliberat reclamantul - 28 martie 1997 (Mujea v. România (dec), nr. 44696/98, 10 septembrie 2002).
Rezultă că aceste capete de cerere, sunt tardive şi trebuie să fie respinse în conformitate cu articolul 35 § 1 şi 4 din convenţie.
41. În privinţa articolelor 6 § 1 şi 13 din Convenţie, reclamantul s-a plâns că nu instanţa a hotărât definitiv cu privire la temeinicia acuzaţiilor penale împotriva lui.
Cu privire la acest aspect, Curtea constată că articolul 13 din Codul de procedură penală, deschide posibilitatea ca o persoană cu privire la care s-a pronunţat soluţia încetării urmăririi penale, din cauza intervenirii prescripţie, să ceară continuarea procesului astfel încât să îşi poată dovedi nevinovăţia. Cu toate acestea, reclamantul a retras, la 29 ianuarie 2004, plângerea făcută împotriva deciziei de încetare a urmării penale dispusă în acest caz.
Rezultă că acest capăt de cerere trebuie să fie respins pentru neepuizarea căilor de recurs interne, în conformitate cu articolul 35 § 1 şi 4 din Convenţie.
42. Bazându-se pe articolele 6 § 2 şi 8 din Convenţie, reclamantul s-a plâns şi de inserarea în extrasul de cazier judiciar a menţiunilor provizorii cu privire la arestarea sa şi la începerea urmăririi penale împotriva sa.
Având în vedere toate elementele cauzei aflate în posesia sa, şi în măsura în care este competentă să se pronunţe asupra plângerilor formulate, Curtea nu a constatat nicio aparenţă de încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de aceste articole din Convenţie. În plus, o plângere similară a fost deja declarată inadmisibilă în cazul Petre v. România (nr. 71649/01, § 43-45, 27 iunie 2006) şi Curtea nu vede niciun motiv pentru a se îndepărta de soluţia din acest caz.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod evident nefondat şi trebuie să fie respins în conformitate cu articolul 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
[…]
Din aceste motive, în unanimitate, CURTEA,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte pretinsa durata excesivă a procedurilor şi a lipsei unei căi de atac eficiente şi inadmisibilă pentru restul;
2. Hotărăşte că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenţiei;
3. Hotărăşte că a existat o încălcare a articolului 13 al Convenţiei;
4. Hotărăşte
a) că Statul român trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni începând din ziua când hotărârea va deveni definitivă, în conformitate cu articolul 44. parag.2 din Convenţie, 4 000 EUR daune morale, sumă ce trebuie convertită în lei româneşti plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
b) că începând cu expirarea aşa-numitului termen şi până la vărsarea acestor sume, acestea vor fi majorate cu o dobândă simplă în valoare egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal al Băncii centrale europene aplicabile în timpul acestei perioade, mărită cu trei puncte procentuale;
5. Respinge cererea de satisfacţie pentru restul.
[…]
ÎN FAPT
CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
4. Reclamantul s-a născut în 1952 şi locuieşte în Bucureşti. Fost ofiţer al Serviciului de Informaţii Externe, trecut în rezervă în 1992, el a fondat în acelaşi an propria companie şi a cumpărat o fermă. Pentru a renova ferma, el a contractat mai multe credite de la banca CB.
5. În 1995, vânzătorul a formulat o acţiune în anulare a contractului de vânzare-cumpărare a fermei, pe motiv că aceasta nu făcea parte din patrimonial său în momentul vânzării. Această acţiune a fost respinsă, la 21 aprilie 1999, de Judecătoria Giurgiu.
6. La 10 ianuarie 1997, banca CB a depus o plângere împotriva reclamantului şi a lui CT pentru înşelăciune şi fals. Banca a acuzat reclamatul că ar fi folosit documente false pentru a obţine împrumutul necesar pentru renovările de la ferma sa.
7. La 4 februarie 1997, reclamantul a fost audiat de către poliţia din Giurgiu cu privire la acuzaţiile de înşelăciune şi a fost arestat pentru douăzeci şi patru de ore. Reclamantul a solicitat în zadar prezenţa avocatul său.
8. La 5 februarie 1997 a început urmărirea penală. În aceeaşi seară, la ora 22, reclamantul a fost eliberat.
9. La 27 februarie 1997, un reprezentant al poliţiei Giurgiu l-a chemat pe reclamant, prin telefon, la sediul poliţiei. Reclamantul s-a prezentat voluntar în jurul prânzului şi a fost condus în faţa procurorului de la parchetul de pe lângă Judecătoria Giurgiu care a emis un mandat de arestare pentru treizeci de zile, pentru că a fost pus sub urmărire penală pentru instigare la comiterea infracţiunii de fals intelectual.
10. La 18 martie 1997, dosarul a fost transferat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, având în vedere că reclamantul era fost ofiţer.
11. La 21 martie 1997, Inspectoratul General al Poliţiei, care se ocupă cazierul judiciar, a înregistrat în mod provizoriu în cazierul reclamantului menţiuni cu privire la arestările acestuia din 4 - 5 februarie 1997 şi din 27 februarie 1997, precum şi punerea sa sub urmărire penală.
12. Reclamantul fost eliberat la data de 28 martie 1997; şeful serviciului judiciar al Parchetului de pe lângă Judecătoria Giurgiu şi procurorul militar i-au cerut să nu "facă valuri" după eliberarea sa.
13. La 4 septembrie 1997, reclamantul a fost audiat de către un procuror de la parchetul militar. A fost audiat din nou de către procurorul militar la data de 7 octombrie 1998, când i s-a prezentat, de asemenea, şi materialul de urmărire penală.
14. La 9 februarie 1999, reclamantul a fost din nou audiat de către procurorii militari. Cu această ocazie, procurorul l-a informat verbal că dosarul penal existent cu privire la el era de fapt un dosar de natură civilă cu privire la validitatea contractului de cumpărare a fermei.
15. Între 1997 şi 2000 procurorul a audiat în mai multe rânduri martorii şi alţi inculpaţi.
16. La 27 aprilie 2001, la cererea reclamantului, Inspectoratul General de Poliţie i-a eliberat un extras de cazier judiciar. În acest extras figurau menţiunile provizorii referitoare la arestările din 4 până la 5 februarie 1997, din 27 februarie la 28 martie 1997 şi începerea urmăririi penale pentru înşelăciune şi instigare la comiterea infracţiunii de fals intelectual.
17. La 17 mai 2001, reclamantul a cerut Parchetului militar din Bucureşti informaţii cu privire la soluţia adoptată în procesul penal desfăşurat împotriva sa, invocând lipsa oricărui progres în ultimii trei ani. El a fost informat verbal că numele său nu figura în arhivele parchetului.
18. La 12 iunie 2001, reclamantul a cerut din nou parchetului, prin scrisoare recomandată, să-l informeze cu privire la decizia adoptată în cazul său. Nu a primit nici un răspuns.
19. La 9 mai 2003, parchetul militar a constat că a intervenit prescripţia răspunderii penale a reclamantului, precum şi a celorlalţi inculpaţi şi, prin urmare, s-a pus capăt urmăririi penale împotriva lor. Decizia parchetului a fost comunicată Inspectoratului General de Poliţie, care a radiat toate menţiunile din cazierul judiciar al reclamantului.
20. La 29 octombrie 2003, parchetul militar l-a informat pe reclamant cu privire la decizia de încetare a urmăririi penale din data de 9 mai 2003. Reclamantul nu a primit o copie.
21. La 13 noiembrie 2003, reclamantul a atacat la parchetul militar decizia de încetare a urmării penale de la 9 mai 2003. Cu toate acestea el a retras recursul la data de 29 ianuarie 2004.
ÎN DREPT
I. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE
22. Reclamantul susţine că durata procedurilor penale intentate împotriva sa a încălcat principiul "termenului rezonabil", astfel cum este prevăzut de articolul 6 § 1 al Convenţiei, de asemenea, luând în considerare şi faptul că instanţele de judecată nu au avut posibilitatea de a se pronunţa pe fond cu privire la acuzaţiile împotriva lui. Articolului 6 § 1 prevede după cum urmează:
"Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil de către o instanţă (...) care va decide (...) cu privire la temeinicia oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa".
A. Cu privire la admisibilitate
23. Curtea constată că această plângere nu este în mod evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. Se observă, de asemenea, că plângerea nu e afectată de niciun alt motiv de inadmisibilitate.
B. În fond
24. Guvernul consideră că procedura a început pe 4 februarie 1997, cu arestarea reclamantului, şi s-a terminat la 9 mai 2003 cu decizia de încetare a urmăririi penale. În opinia Guvernului, cauza este una foarte complexă, având în vedere faptele imputate, procedura de urmat, precum şi numărul mare de persoane acuzate şi martori audiaţi de parchet, ceea ce justifică durata procedurii. S-a susţinut că, datorită transferului dosarului la procurorul militar, învinuiţii şi martorii au fost audiaţi a doua oară de către organele de urmărire penală.
25. Reclamantul a subliniat faptul că ancheta s-a "lungit" şi că nici un act relevant nu a fost efectuat din 1999 până la 9 mai 2003. Reclamantul susţine că întârzierea nu se justifică prin complexitatea cazului.
26. Curtea constată că perioada vizată a început la 4 februarie 1997 şi s-a încheiat la 29 octombrie 2003, când reclamantul a fost informat oficial cu privire la decizia luată cu privire la persoana sa. Procedura a durat astfel mai mult de şase ani şi opt luni în faţa organelor de anchetă.
27. Curtea reaminteşte că durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile stabilite de jurisprudenţa Curţii, în special de complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului, precum şi al autorităţilor competente (a se vedea, printre multe altele, Pélissier şi Sassi v. Franţa [GC], nr 25444/94, § 67, CEDO 1999-II)
28. Curtea a judecat în mod repetat cauze cu probleme similare cu cele din cauza de faţă, şi a constatat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenţiei (a se vedea Pélissier şi Sassi, supra, şi Stoianov şi Nedelcu v. România, nr 77517/01 şi 77722/01, § 26, CEDO 2005-VIII).
29. După ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în acest caz. În lumina jurisprudenţei sale, Curtea consideră că, în acest caz, durata procedurii a fost excesivă şi nu îndeplineşte condiţia de "termen rezonabil".
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1.
II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENŢIE
30. Reclamantul s-a plâns, de asemenea, că în România nu există nicio jurisdicţie la care s-ar fi putut adresa pentru a se plânge de durata excesivă a procedurilor. El îşi întemeiază susţinerile pe articolul 13 al Convenţiei, care prevede după cum urmează:
“Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
A. Cu privire la admisibilitate
31. Curtea constată că această plângere nu este în mod evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. Se observă, de asemenea, că nu este afectată de niciun alt motiv de inadmisibilitate.
B. În fond
32. Guvernul consideră că reclamantul ar fi putut folosi calea de atac prevăzută de art. 278 din Codul de procedură penală, pentru a se plânge de actele de urmărire penală. Guvernul susţine că acest remediu este eficient în acest caz şi că în primele şase luni ale anului 2006, patru acţiuni similare au fost rezolvate de către procuror.
33. Cu toate acestea, reclamantul a subliniat faptul că procurorul nu este un magistrat independent şi că, în orice caz, plângerea introdusă de el la parchet, la data de 12 iunie 2001, a rămas fără răspuns.
34. Curtea reaminteşte faptul că articolul 13 garantează un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale pentru a se plânge de o încălcare a obligaţiilor prevăzute la articolul 6 § 1 de judecare a cauzelor într-un termen rezonabil ( a se vedea Kudla v. Polonia [GC], nr 30210/96, § 156, CEDO 2000-XI).
35. Curtea a apreciat deja, înainte de 1 ianuarie 2004, că înainte de data intrării în vigoare a Legii nr 281/2003 de modificare a Codului de procedură penală, persoanele interesate nu aveau niciun remediu eficient împotriva actelor procurorului (pentru descrierea căilor de atac disponibile şi a modificărilor legislative în această materie a se vedea, Dumitru Popescu v. România (No. 1), No. 49234/99, § 43-45 şi 75-76, 26 aprilie 2007 şi Georgescu v. România, nr. 25230/03, § 83, 13 mai 2008). Dar în acel moment, procedura penală împotriva reclamantului a fost deja epuizată. Chiar presupunând că o astfel de cale de atac ar fi fost admisă de către instanţele de judecată, exercitarea ei nu ar fi putut influenţa durata procedurii.
36. În plus, Guvernul nu a indicat nicio cale de atac, de care reclamantul ar fi putut uzita la data faptelor din acest caz. Exemple din jurisprudenţă oferite de Guvern datează din 2006, şi prin urmare nu sunt incidente în cauza de faţă.
37. Prin urmare, Curtea constată o încălcare a articolului 13 din Convenţie din cauza lipsei la acea dată în dreptul intern a unei căi de atac care i-ar fi asigurat reclamantului respectarea dreptului său de a-i fi judecată cauza într-un termen rezonabil, în sensul articolului 6 § 1 al Convenţiei.
38. Această concluzie nu prejudecă evoluţiile pozitive, de după 2004, şi care pot surveni în viitor, în legislaţia şi jurisprudenţa cu privire la acest aspect.
III. CU PRIVIRE LA ALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI
39. Invocând articolul 5 § 1 a) din Convenţie, reclamantul s-a plâns că arestarea sa a fost dispusă de către o persoană care nu are statutul de judecător şi nu a fost efectuată în conformitate cu procedura stabilită prin lege. Pe baza articolului 5 § 5, el invocă imposibilitatea de a obţine despăgubiri pentru arestarea şi detenţia ilegală la fost supus. Reclamantul pretinde de asemenea, o încălcare a articolului 6 § 3 din cauza refuzului procurorului, în timpul celor două arestări, de a-i respecta dreptul de a fi asistat de avocat şi de-ai prezenta acestuia dovezile strânse.
40. Cu toate acestea, aceste obiecţii au fost introduse la 28 februarie 2001, la mai mult de şase luni de la data la care a fost eliberat reclamantul - 28 martie 1997 (Mujea v. România (dec), nr. 44696/98, 10 septembrie 2002).
Rezultă că aceste capete de cerere, sunt tardive şi trebuie să fie respinse în conformitate cu articolul 35 § 1 şi 4 din convenţie.
41. În privinţa articolelor 6 § 1 şi 13 din Convenţie, reclamantul s-a plâns că nu instanţa a hotărât definitiv cu privire la temeinicia acuzaţiilor penale împotriva lui.
Cu privire la acest aspect, Curtea constată că articolul 13 din Codul de procedură penală, deschide posibilitatea ca o persoană cu privire la care s-a pronunţat soluţia încetării urmăririi penale, din cauza intervenirii prescripţie, să ceară continuarea procesului astfel încât să îşi poată dovedi nevinovăţia. Cu toate acestea, reclamantul a retras, la 29 ianuarie 2004, plângerea făcută împotriva deciziei de încetare a urmării penale dispusă în acest caz.
Rezultă că acest capăt de cerere trebuie să fie respins pentru neepuizarea căilor de recurs interne, în conformitate cu articolul 35 § 1 şi 4 din Convenţie.
42. Bazându-se pe articolele 6 § 2 şi 8 din Convenţie, reclamantul s-a plâns şi de inserarea în extrasul de cazier judiciar a menţiunilor provizorii cu privire la arestarea sa şi la începerea urmăririi penale împotriva sa.
Având în vedere toate elementele cauzei aflate în posesia sa, şi în măsura în care este competentă să se pronunţe asupra plângerilor formulate, Curtea nu a constatat nicio aparenţă de încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de aceste articole din Convenţie. În plus, o plângere similară a fost deja declarată inadmisibilă în cazul Petre v. România (nr. 71649/01, § 43-45, 27 iunie 2006) şi Curtea nu vede niciun motiv pentru a se îndepărta de soluţia din acest caz.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod evident nefondat şi trebuie să fie respins în conformitate cu articolul 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
[…]
Din aceste motive, în unanimitate, CURTEA,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte pretinsa durata excesivă a procedurilor şi a lipsei unei căi de atac eficiente şi inadmisibilă pentru restul;
2. Hotărăşte că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenţiei;
3. Hotărăşte că a existat o încălcare a articolului 13 al Convenţiei;
4. Hotărăşte
a) că Statul român trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni începând din ziua când hotărârea va deveni definitivă, în conformitate cu articolul 44. parag.2 din Convenţie, 4 000 EUR daune morale, sumă ce trebuie convertită în lei româneşti plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
b) că începând cu expirarea aşa-numitului termen şi până la vărsarea acestor sume, acestea vor fi majorate cu o dobândă simplă în valoare egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal al Băncii centrale europene aplicabile în timpul acestei perioade, mărită cu trei puncte procentuale;
5. Respinge cererea de satisfacţie pentru restul.
Comentarii
Trimiteți un comentariu