Hotărârea Curţii (Prima Cameră) din 16 martie 2006 în cauza C-234/04

Competenţa în materie civilă; regulamentul CE nr. 44/2001; interpretarea articolului 15; competenţa în materia contractelor consumatorilor; notificarea premiului; publicitate înşelătoare; hotărâre asupra competenţei; res judicata; reanalizarea în apel; securitate juridică; primordialitatea dreptului comunitar – articolul 10 CE

Împrejurările cauzei

1. Cauza priveşte o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, formulate pe baza articolului 234 CE de către o instanţă din Austria, învestită cu soluţionarea unei cauze între reclamanta Rosmarie Kapferer, domiciliată în Austria, şi pârâta Schlank & Schick GmbHm, cu sediul în Germania.
2. Cererea înaintată Curţii de Justiţie priveşte interpretarea articolului 10 CE şi a articolului 15 din Regulamentul 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială. Următoarele articole din Regulament sunt relevante:
Articolul 15(1)(c) : „(1) În ceea ce priveşte un contract încheiat de o persoană, consumatorul, într-un scop care se poate considera că se situează în afara domeniului său profesional, competenţa se determină în conformitate cu dispoziţiile din prezenta secţiune, fără a se aduce atingere articolului 4 şi articolului 5 punctul 5, în cazul în care:
(c) în toate celelalte cazuri, contractul a fost încheiat cu o persoană care desfăşoară activităţi comerciale sau profesionale în statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat consumatorul sau, prin orice mijloace, îşi direcţionează activităţile spre acel stat membru sau spre mai multe state, inclusiv statul membru respectiv, iar contractul intră în sfera de acţiune a acestor activităţi.”
Articolul 16(1) prevede: „Un consumator poate introduce o acţiune împotriva celeilalte părţi la contract fie înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia partea în cauză îşi are domiciliul, fie înaintea instanţelor din locul unde consumatorul îşi are domiciliul.”
Articolul 24 prevede: „Cu excepţia cazurilor în care competenţa este determinată de alte dispoziţii ale prezentului regulament, instanţa din statul membru în faţa căreia se înfăţişează pârâtul este competentă. Această regulă nu se aplică în cazul în care înfăţişarea are ca obiect contestarea competenţei sau o altă instanţă are competenţă exclusivă în temeiul articolului 22.”
3. Potrivit legii austriece privind protecţia consumatorilor, în vigoare la data faptelor, societăţile care notifică consumatorii că au câştigat un premiu, dându-le impresia că sunt câştigători, trebuie să acorde acel premiu, cei vizaţi putând să-l pretindă pe calea justiţiei.
4. În calitate de consumator, reclamanta a primit de mai multe ori notificări de la pârâtă, prin care se anunţa un premiu. În final, i s-a comunicat printr-o scrisoare că este câştigătoarea unui premiu de peste 3000 Euro, la care era ataşat un formular de virament bancar cu nr. de cont, precum şi un bon de comandă, pe verso-ul căruia se menţiona despre luarea la cunoştinţă a condiţiilor de atribuire a premiului. Aceasta a semnat bon şi a returnat pârâtei actele, însă nu i-a fost efectuat nici un virament pentru premiul pe care credea că l-a câştigat. În consecinţă, reclamanta s-a adresat instanţei solicitând să oblige pârâta să-i plătească premiul plus dobânda aferentă. Pârâta a considerat că instanţa sesizată nu are competenţa să judece, precum şi că articolele 15 şi 16 din Regulamentul 44 nu sunt aplicabile, deoarece acestea presupun existenţa unui contract cu titlu oneros. Ori, participarea la jocul de premii era condiţionată de efectuarea unei comenzi pe care pârâta nu a efectuat-o niciodată. Totodată, pârâta a argumentat că dreptul conferit de legea austriacă nu are o natură contractuală.
5. Instanţa sesizată de reclamantă, s-a declarat competentă rationae materiae să judece cauza, pe motiv că în viziunea sa, raportul dintre părţi are o natură contractuală; totuşi, pe fond, instanţa a respins toate capetele de cerere.
Reclamanta a formulat apel în faţa instanţei de trimitere, în timp ce pârâta nu a formulat apel deoarece deşi susţinerea sa privind necompetenţa instanţei a fost respinsă totuşi pe fond hotărârea instanţei îi era favorabilă. Totuşi, instanţa de trimitere a considerat că pârâta ar fi putut recura decizia de admisibilitate cu privire la competenţa materială, deoarece prin ea însăşi o asemenea decizie ar fi putut influenţa negativ pârâta.
6. Problema instanţei de trimitere priveşte competenţa internaţională a primei instanţe care a soluţionat litigiul, deoarece o asemenea competenţă este dependentă de răspunsul la următoarea întrebare: o promisiune înşelătoare cu privire la un beneficiu patrimonial efectuată cu scopul de a se ajunge la încheierea unui contract şi, în consecinţă, reprezentând cauza încheierii acelui contract, are o legătură cu contractul de consum respectiv atât de strânsă încât să conducă la atribuirea competenţei în materia contractelor de consum?
De asemenea, instanţa de trimitere îşi pune problema dacă, din moment ce pârâta nu a contestat decizia cu privire la lipsa de competenţă, totuşi nu are instanţa obligaţia potrivit articolului 10 din TCE să reanalizeze şi să anuleze o hotărâre definitivă şi irevocabilă asupra competenţei internaţionale în situaţia în care o astfel de hotărâre s-ar dovedi contrară dreptului comunitar. Instanţa de trimitere apreciază că are o asemenea obligaţie, întemeindu-şi consideraţia îndeosebi pe principiile statuate de Curte în cauza C-453/00 Kühne&Heitz (2004) ECR I-837, privind obligaţia impusă unei instituţii administrative de a revizui o decizie administrativă finală care era contrară dreptului comunitar.
Ce urmare, instanţa de trimitere a suspendat soluţionarea cauzei şi a adresat CJCE cererea pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, urmărind să se răspundă următoarea întrebare:
Dacă, şi, dacă este cazul, în ce condiţii, principiul cooperării prevăzut de articolul 10 TCE impune unei instanţe naţionale obligaţia de a examina şi a anula o hotărâre judecătorească definitivă în cazul în care o astfel de decizie ar încălca legislaţia comunitară;
Totodată, instanţa de trimitere a formulat mai multe întrebări privind interpretarea articolului 15 din Regulament şi aplicarea sa în raport cu circumstanţele materiale ale cauzei.

Aprecierea Curţii de Justiţie

7. Curtea de la început a arătat că pentru a răspunde la întrebare trebuie să fie observată importanţa pentru ordinea juridică a Comunităţii şi pentru sistemele juridice naţionale a principiului res iudicata. Pentru a se asigura atât stabilitatea legii şi a raporturilor juridice precum şi încrederea în administrarea justiţiei, este foarte important ca deciziile judiciare care au devenit definitive şi irevocabile, după ce toate căile de recurs au fost epuizate sau după expirarea termenelor de recurs prevăzute pentru formularea acestora, să nu mai poată fi repuse în discuţie.
De asemenea, Curtea aminteşte că dreptul comunitar nu pretinde unei instanţe naţionale să ignore regulile sale de procedură potrivit cărora o decizie devine definitivă, chiar dacă procedând astfel ar reuşi să remedieze o încălcare a dreptului comunitar produsă prin respective decizie.
Prin stabilirea unor reguli de procedură pentru acţiunile destinate să asigure protecţia drepturilor persoanelor fizice dobândite prin efectul direct al dreptului comunitar, statele membre trebuie să se asigure că asemenea reguli nu sunt mai puţin favorabile decât acelea care se aplică acţiunilor naţionale similare (principiul echivalenţei) şi că nu sunt astfel organizate încât să facă imposibilă în practică apărarea drepturilor conferite de dreptul comunitar (principiul eficienţei). Cu toate acestea, conformitatea cu limitele competenţelor statelor membre în materie de procedură nu a fost pusă în discuţie în cauza naţională.
De asemenea, în ce priveşte hotărârea din cauza Kühne&Heitz, Curtea precizează că şi dacă s-ar transpune acele principii contextului cauzei, deşi există o diferenţă (acolo este un context administrativ, pe când în prezenta cauză este un context judiciar), totuşi în cauza citată autoritatea administrativă avea competenţa potrivit propriilor sale reguli de a revizui decizia, pe când în prezenta cauză această condiţie a competenţei potrivit regulilor de procedură interne pare să nu fie îndeplinită.
8. În lumina consideraţiilor de mai sus, Curtea consideră că răspunsul la întrebarea instanţei de trimitere este în sensul că principiul cooperării prevăzut de articolul 10 TCE nu impune instanţei naţionale să ignore regulile sale interne de procedură în scopul de a revizui şi anula o decizie judiciară definitivă şi irevocabilă pe motiv că această decizie este contrară dreptului comunitar. Apreciind astfel, Curtea consideră că nu este necesar să se răspundă la celelalte întrebări ale instanţei de trimitere.
9. Problematica cauzei este interesantă, aşa cum observăm, pentru statele membre, în ce priveşte modul în care îşi organizează regulile de procedură. Astfel, ţinând cont că este vorba de o chestiune de competenţă, o legislaţie naţională în materie de procedură utilă în raport cu dreptul comunitar ar putea să cuprindă printre motivele sau excepţiile pe care instanţa din oficiu le poate pune în discuţie şi să se pronunţe asupra lor, situaţia încălcării dreptului comunitar. Credem că îndeosebi pentru statele de curând intrate în Uniunea Europeană o asemenea regulă ar stimula şi cunoaşterea mai bună de către justiţiabil, avocaţi şi judecători a regulilor dreptului comunitar, precum şi ar oferi o mai bună protecţie a drepturilor substanţiale ale persoanelor conferite prin efectul direct al dreptului comunitar. Pe de altă parte, este important de ştiut în ce măsură o astfel de regulă nu ar conduce la o tergiversare a procesului.