Hotărârea pronunţată la 4 mai 2000 de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Rotaru împotriva României
Dreptul la respectarea vieţii private; Dreptul de acces la instanţă; Dreptul la un recurs efectiv.
Succesiunea evenimentelor:
I. Pretinsa victimă, în sensul Convenţiei, domnul Aurel Rotaru s-a născut în anul 1921 şi a fost jurist de profesie. In anul 1946, după instaurarea regimului comunist, reclamantului, pe atunci student, i s-a refuzat de către prefectul judeţului Vaslui publicarea a doua broşuri, "Suflet de student" si "Proteste", cu motivarea că aveau un caracter antiguvernamental. În acelaşi context, este condamnat în anul 1948 la 1 an închisoare.
II. După 1990 cererea victimei Rotaru adresată CEDO este generată de rezultatele interdependente a 3 cauze:
1. După 1990, în noul cadru constituţional, victima solicită instituţiilor statului măsuri reparatorii, incidente în principal în domeniul dreptului muncii. Prima instanţă admite cererea, ţinând cont că reclamantul fusese victimă politică. Totuşi, în demersul procesual, unii dintre pârâţi (Ministerul de Interne, Ministerul Apărării şi Direcţia Muncii) au fost în opoziţie, arătând că legea interzice acordarea unor asemenea drepturi acelor persoane care au desfăşurat activităţi interzise general de dreptul contemporan, cum a fost cazul lui Rotaru. În acest sens, la dosar a fost ataşată o comunicare a SRI din care rezultă că reclamantul a desfăşurat activităţi legionare în perioada studenţiei.
2. De aceea, victima a chemat în judecată S.R.I., solicitând despăgubiri morale pe motiv că informaţiile din scrisoarea SRI sunt neadevărate şi defăimătoare, precum şi distrugerea fişierelor S.R.I. care conţineau informaţii despre trecutul său legionar. Prima instanţă şi instanţa de recurs au respins cererea lui Rotaru, invocând dispoziţiile legale în materia răspunderii civile delictuale, în sensul că deşi informaţia privind trecutul reclamantului este falsă, S.R.I. fiind doar depozitarul arhivelor fostei Securităţi care s-a desfiinţat. Următorul recurs declarat de victimă a fost respins la data de 15 decembrie 1994 de Curtea de Apel Bucureşti cu următoarea motivare: „(...) Curtea constată că recursul nu este fondat. În virtutea competenţei legale pe care o are Serviciul Român de Informaţii de depozitare a arhivelor fostelor organe de siguranţă, prin adresa nr. 705.567/1990 a comunicat Ministerului de Interne împrejurări ce vizează activitatea personală a recurentului în timpul efectuării studiilor universitare, aşa cum sunt reflectate în documentele relatate în acea perioada de către organele de siguranţa. Rezultă deci că instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze sau să modifice conţinutul adresei redactate de S.R.I., care este numai depozitar al fondului arhivistic al fostelor organe de siguranţă ale statului. Respingându-i acţiunea, instanţele judecătoreşti nu au încălcat dispoziţiile art. 21 din Constituţie şi nici dispoziţiile art. 3 din Codul civil, ci au judecat pricina potrivit competentei prevăzute de Codul de procedură civilă.”
3. La data de 13 iunie 1995 reclamantul a introdus o cerere prin care solicită obligarea la despăgubiri a tuturor judecătorilor care i-au respins cererea prin care solicită anularea sau distrugerea fişierului. A invocat dispoziţiile art. 3 din Codul civil cu privire la denegarea de dreptate şi dispoziţiile art. 6 din convenţia europeană.
III. În anul 1995 reclamantul s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului.
IV. Printr-o hotărâre definitivă din 25 noiembrie 1997 Curtea de Apel Bucureşti a anulat hotărârea din 15 decembrie 1994 şi a admis cererea reclamantului, cu următoarea motivare: „Din adresa nr. 4.173 din 5 iulie 1997, eliberată de Serviciul Român de Informaţii (...), rezultă că în fondul de arhivă nr. 53.172, volum 796 la fila 243, se găseşte un tabel cu membrii legionari care nu îşi au domiciliul stabil în Iaşi, unde la poziţia 165 apare Rotaru Aurel - Student ştiinţe, membru al Asociaţiei Studenţilor Creştini, legionar, element de masă. Întrucât la data întocmirii tabelului respectiv - 15.02.1937 revizuentul avea vârsta de aproape 16 ani, nu a urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe din Iaşi, iar din verificările efectuate ulterior în evidentele cu membrii legionari nu apar numele şi prenumele revizuentului ca fiind cu domiciliul la Bârlad şi cu datele personale ale acestuia, Serviciul Român de Informaţii consideră că se află în faţa unei regretabile confuzii de nume, iar persoana inclusă în tabel nu este revizuentul-reclamant.
Văzând conţinutul ultimei adrese, în baza art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă, se constată că acest înscris îndeplineşte condiţiunile legale de act nou, determinant în cauză prin caracterul său hotărâtor în a schimba total situaţia de fapt reţinuta anterior, înscris care cuprinde date ce nu au putut fi înfăţişate în fazele procesuale precedente dintr-o împrejurare mai presus de voinţa reclamantului-revizuent.
Sub aspectul analizat, sunt fără de relevanţă în cauză datele la care s-au înfiinţat organele de securitate ale statului, ori din ce structura făceau parte fostele organe de siguranţă, după cum în speţă nu are relevanţă aspectul - de altfel real că Serviciul Român de Informaţii este doar un depozitar al fondului arhivistic al fostelor organe de siguranţă. Important în cauză este numai că adresa nr. 705.567 din 19 decembrie 1990 S.R.I. - U.M. nr. 05007 Bucureşti cuprinde menţiuni ce nu se referă la persoana reclamantului-revizuent, datele din aceasta adresa devenind astfel neadevărate cu privire la persoana acestuia şi care, dacă ar fi menţinute, i-ar aduce grave prejudicii demnităţii şi onoarei sale.
Faţă de cele ce precedă şi în temeiul textului de lege citat, cererea de revizuire promovată de reclamant se apreciază ca fondată şi va fi admisă, urmând a fi retractate hotărârile pronunţate anterior în cauză, si, pe cale de consecinţă, acţiunea reclamantului-revizuent va fi admisă aşa cum a fost formulată.” Curtea nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind obligarea la despăgubiri şi nici cu privire la cheltuielile de judecată.
III. Reclamantul s-a adresat între anii 1990-1995 cu mai multe cereri instanţelor de judecată, solicitând măsuri reparatorii ca efect al unor drepturi din domeniile muncii şi cel civil, în special distrugerea unor fişiere cu privire la trecutul său conţinând informaţii culese de fostele organe ale Securităţii, din care reieşea în mod fals că ar fi fost membru legionar şi ar fi desfăşurat activităţi legionare în perioada anilor 1937. Cererile sale au fost respinse definitiv până în anul 1995 când reclamantul Rotaru s-a adresat Curţii Europene. În timp ce cererea sa se afla pe rolul Curţii, după ce în prealabil Comisia Europeană a găsit cererea admisibilă, în anul 1997 Curtea de Apel Bucureşti a soluţionat în cale extraordinară de atac cererea principală a reclamantului şi a admis-o, fără însă a se pronunţa asupra cheltuielilor.
Hotărârea Curţii.
IV. Curtea Europeană s-a pronunţat asupra excepţiilor ridicate de Guvern, privind calitatea de victimă şi cea a epuizării căilor interne de recurs. Astfel, deşi în final s-a admis cererea reclamantului, ea a acoperit în parte pretenţiile acestuia, iar considerentele au fost incomplete şi, în plus, existau date conexe la dispoziţia Curţii care grevau asupra calităţii de victimă:
A. Curtea a reamintit că o persoană poate, în anumite condiţii, să pretindă că este victimă a unei încălcări, generată de simpla existenţă a unor măsuri secrete sau a unei legislaţii ce permite astfel de măsuri chiar dacă acestea nu i-au fost efectiv aplicate (Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, pag. 18, alin. 34); În plus, Curtea de Apel Bucureşti nu s-a pronunţat, şi nici nu avea competenţa să o facă, asupra faptului că S.R.I. este autorizat de legislaţia română să deţină şi să folosească fişiere create de fostele servicii de informaţii, care conţin informaţii cu privire la reclamant. Or, capătul principal de cerere se referă la faptul că legea internă nu reglementează suficient de precis condiţiile în care S.R.I. îşi exercită atribuţiile şi nu pune la dispoziţie persoanei o cale de a obţine repararea eventualelor prejudicii în faţa unei autorităţi naţionale. De asemenea, Curtea de Apel nu se pronunţase asupra prejudiciului moral suferit de reclamant şi nici asupra cheltuielilor de judecată. Ca urmare, reclamantul avea calitate de victimă, în sensul articolului 34 din Convenţie.
B. Excepţia neepuizării căilor de recurs interne a fost reunită cu fondul datorită interdependenţei cu articolul 13 din Convenţia europeană, referitor la un recurs efectiv.
V. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie, privind dreptul la viaţă privată
Curtea a constatat că informaţiile cu privire la viaţa reclamantului, la studiile sale, activităţile politice ale sale şi cazierului său judiciar, fiind sistematic culese şi introduse într-un fişier ţinut de agenţi ai statului, pot fi analizate din punctul de vedere al noţiunii de „viaţă privată”, în sensul art. 8 alin. 1 din convenţie. În plus, deoarece unele informaţii au fost declarate nereale, există riscul atingerii reputaţiei reclamantului.
Înregistrarea acestor date, cât şi folosirea lor (spre ex. comunicarea SRI către Ministerul de Interne), însoţite de refuzul de a-i acorda reclamantului posibilitatea să le conteste, constituie o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private, garantat de art. 8 alin. 1 din Convenţie.
Principala problemă care se pune este aceea de a şti dacă încălcarea astfel constatată se poate justifica din punct de vedere al art. 8 alin. 2 din convenţie. Pentru a răspunde exigenţelor art. 8 din convenţie, o astfel de ingerinţă trebuie să fie "prevăzută de lege", să urmărească unul dintre scopurile legitime menţionate la alin. 2 şi, în plus, să fie necesară într-o societate democratică pentru atingerea scopului respectiv.
Pentru a se pronunţa asupra cerinţei de a fi prevăzută de lege măsura arhivării datelor, Curtea a constatat într-o primă etapă existenţa unui temei legal, anume că arhivarea unor date cu privire la viaţa privată a reclamantului are temei legal în dreptul intern, respectiv Legea nr. 14/1992 cu privire la organizarea şi funcţionarea S.R.I. care autorizează S.R.I. să culeagă, să arhiveze şi să folosească informaţii care vizează securitatea naţională. În a doua etapă, Curtea a apreciat că şi exigenţa accesibilităţii legii a fost îndeplinită, din moment ce Legea nr. 14/1992 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 3 martie 1992. În a treia etapă, Curtea a examinat calitatea legii, prin această expresie înţelegându-se compatibilitatea legii cu principiul preeminenţei dreptului, menţionat explicit în preambulul convenţiei. Prin urmare, legea trebuie să definească suficient de clar limitele marjei de apreciere acordate executivului, dar şi modalităţile de exercitare, având în vedere scopul legitim al măsurii în discuţie, pentru a oferi persoanei protecţie adecvată împotriva arbitrarului. Pentru a se determina „calitatea” dispoziţiilor legale invocate în cauză, trebuie analizat în ce măsură dreptul intern stabileşte cu suficientă precizie condiţiile în care S.R.I. poate să arhiveze şi să folosească informaţii referitoare la viaţa privată a reclamantului. Curtea constată că Legea nr. 14/1992 prevede că pot fi culese, înregistrate şi arhivate în dosare secrete informaţii vizând siguranţa naţională. Totuşi nici o reglementare internă nu prevede limite ce urmează să fie respectate în exercitarea acestei competenţe. Astfel, dreptul intern nu defineşte genul de informaţie ce poate fi înregistrată, categoriile de persoane susceptibile să facă obiectul măsurilor de supraveghere, precum strângerea şi arhivarea datelor, nici împrejurările în care pot fi luate aceste măsuri şi nici procedura care trebuie urmată. De asemenea, legea nu stabileşte limite cu privire la vechimea informaţiilor deţinute şi la durata păstrării lor. Curtea trebuie, de asemenea, să verifice dacă există garanţii adecvate şi suficiente împotriva abuzurilor, deoarece un sistem de supraveghere secretă destinat să protejeze siguranţa naţională, motivat de ideea apărării democraţiei, creează riscul de a o submina sau chiar de a o distruge (Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei mai sus citată, alin. 49 - 50). În cauza de faţă Curtea reţine că sistemul românesc de strângere şi de arhivare a informaţiilor nu furnizează astfel de garanţii, deoarece Legea nr. 14/1992 nu prevede nici o procedură de control în timpul aplicării măsurii sau după ce aceasta a încetat. În cauza de faţă Curtea reţine că sistemul românesc de strângere şi de arhivare a informaţiilor nu furnizează astfel de garanţii, deoarece Legea nr. 14/1992 nu prevede nici o procedură de control în timpul aplicării măsurii sau după ce aceasta a încetat.
Prin urmare, deţinerea şi folosirea de către S.R.I. a unor informaţii privind viaţa privată a reclamantului nu erau măsuri „prevăzute de lege”, ceea ce este suficient pentru a se constata o încălcare a art. 8. Această încălcare dispensează Curtea de sarcina de a examina legitimitatea scopului urmărit prin măsurile dispuse şi dacă acestea erau "necesare într-o societate democratică".
În consecinţă, a existat o încălcare a art. 8.
VI. Cu privire la încălcarea articolului 13 din Convenţie referitor la existenţa unui remediu efectiv
Curtea a constatat că şi acest articol a fost încălcat, deoarece reglementările invocate de Guvern în apărarea sa nu oferea nici o cale de atac exactă, iar cele de ordin general nu se sprijineau pe nici un fel de jurisprudenţă menită să asigure un grad de efectivitate.
VII. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din convenţie
De asemenea s-a constatat încălcarea acestui articol, deoarece Curtea a apreciat că omisiunea Curţii de Apel Bucureşti de a examina şi pronunţa asupra despăgubirilor solicitate de reclamant şi asupra cheltuielilor de judecată a adus atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 (Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-A, pag. 12, alin. 30).
VIII. Pentru aceste motive, Curtea a constatat încălcarea articolelor mai sus amintite şi a stabilit în favoarea reclamantului despăgubiri şi cheltuieli de judecată.
Succesiunea evenimentelor:
I. Pretinsa victimă, în sensul Convenţiei, domnul Aurel Rotaru s-a născut în anul 1921 şi a fost jurist de profesie. In anul 1946, după instaurarea regimului comunist, reclamantului, pe atunci student, i s-a refuzat de către prefectul judeţului Vaslui publicarea a doua broşuri, "Suflet de student" si "Proteste", cu motivarea că aveau un caracter antiguvernamental. În acelaşi context, este condamnat în anul 1948 la 1 an închisoare.
II. După 1990 cererea victimei Rotaru adresată CEDO este generată de rezultatele interdependente a 3 cauze:
1. După 1990, în noul cadru constituţional, victima solicită instituţiilor statului măsuri reparatorii, incidente în principal în domeniul dreptului muncii. Prima instanţă admite cererea, ţinând cont că reclamantul fusese victimă politică. Totuşi, în demersul procesual, unii dintre pârâţi (Ministerul de Interne, Ministerul Apărării şi Direcţia Muncii) au fost în opoziţie, arătând că legea interzice acordarea unor asemenea drepturi acelor persoane care au desfăşurat activităţi interzise general de dreptul contemporan, cum a fost cazul lui Rotaru. În acest sens, la dosar a fost ataşată o comunicare a SRI din care rezultă că reclamantul a desfăşurat activităţi legionare în perioada studenţiei.
2. De aceea, victima a chemat în judecată S.R.I., solicitând despăgubiri morale pe motiv că informaţiile din scrisoarea SRI sunt neadevărate şi defăimătoare, precum şi distrugerea fişierelor S.R.I. care conţineau informaţii despre trecutul său legionar. Prima instanţă şi instanţa de recurs au respins cererea lui Rotaru, invocând dispoziţiile legale în materia răspunderii civile delictuale, în sensul că deşi informaţia privind trecutul reclamantului este falsă, S.R.I. fiind doar depozitarul arhivelor fostei Securităţi care s-a desfiinţat. Următorul recurs declarat de victimă a fost respins la data de 15 decembrie 1994 de Curtea de Apel Bucureşti cu următoarea motivare: „(...) Curtea constată că recursul nu este fondat. În virtutea competenţei legale pe care o are Serviciul Român de Informaţii de depozitare a arhivelor fostelor organe de siguranţă, prin adresa nr. 705.567/1990 a comunicat Ministerului de Interne împrejurări ce vizează activitatea personală a recurentului în timpul efectuării studiilor universitare, aşa cum sunt reflectate în documentele relatate în acea perioada de către organele de siguranţa. Rezultă deci că instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze sau să modifice conţinutul adresei redactate de S.R.I., care este numai depozitar al fondului arhivistic al fostelor organe de siguranţă ale statului. Respingându-i acţiunea, instanţele judecătoreşti nu au încălcat dispoziţiile art. 21 din Constituţie şi nici dispoziţiile art. 3 din Codul civil, ci au judecat pricina potrivit competentei prevăzute de Codul de procedură civilă.”
3. La data de 13 iunie 1995 reclamantul a introdus o cerere prin care solicită obligarea la despăgubiri a tuturor judecătorilor care i-au respins cererea prin care solicită anularea sau distrugerea fişierului. A invocat dispoziţiile art. 3 din Codul civil cu privire la denegarea de dreptate şi dispoziţiile art. 6 din convenţia europeană.
III. În anul 1995 reclamantul s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului.
IV. Printr-o hotărâre definitivă din 25 noiembrie 1997 Curtea de Apel Bucureşti a anulat hotărârea din 15 decembrie 1994 şi a admis cererea reclamantului, cu următoarea motivare: „Din adresa nr. 4.173 din 5 iulie 1997, eliberată de Serviciul Român de Informaţii (...), rezultă că în fondul de arhivă nr. 53.172, volum 796 la fila 243, se găseşte un tabel cu membrii legionari care nu îşi au domiciliul stabil în Iaşi, unde la poziţia 165 apare Rotaru Aurel - Student ştiinţe, membru al Asociaţiei Studenţilor Creştini, legionar, element de masă. Întrucât la data întocmirii tabelului respectiv - 15.02.1937 revizuentul avea vârsta de aproape 16 ani, nu a urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe din Iaşi, iar din verificările efectuate ulterior în evidentele cu membrii legionari nu apar numele şi prenumele revizuentului ca fiind cu domiciliul la Bârlad şi cu datele personale ale acestuia, Serviciul Român de Informaţii consideră că se află în faţa unei regretabile confuzii de nume, iar persoana inclusă în tabel nu este revizuentul-reclamant.
Văzând conţinutul ultimei adrese, în baza art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă, se constată că acest înscris îndeplineşte condiţiunile legale de act nou, determinant în cauză prin caracterul său hotărâtor în a schimba total situaţia de fapt reţinuta anterior, înscris care cuprinde date ce nu au putut fi înfăţişate în fazele procesuale precedente dintr-o împrejurare mai presus de voinţa reclamantului-revizuent.
Sub aspectul analizat, sunt fără de relevanţă în cauză datele la care s-au înfiinţat organele de securitate ale statului, ori din ce structura făceau parte fostele organe de siguranţă, după cum în speţă nu are relevanţă aspectul - de altfel real că Serviciul Român de Informaţii este doar un depozitar al fondului arhivistic al fostelor organe de siguranţă. Important în cauză este numai că adresa nr. 705.567 din 19 decembrie 1990 S.R.I. - U.M. nr. 05007 Bucureşti cuprinde menţiuni ce nu se referă la persoana reclamantului-revizuent, datele din aceasta adresa devenind astfel neadevărate cu privire la persoana acestuia şi care, dacă ar fi menţinute, i-ar aduce grave prejudicii demnităţii şi onoarei sale.
Faţă de cele ce precedă şi în temeiul textului de lege citat, cererea de revizuire promovată de reclamant se apreciază ca fondată şi va fi admisă, urmând a fi retractate hotărârile pronunţate anterior în cauză, si, pe cale de consecinţă, acţiunea reclamantului-revizuent va fi admisă aşa cum a fost formulată.” Curtea nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind obligarea la despăgubiri şi nici cu privire la cheltuielile de judecată.
III. Reclamantul s-a adresat între anii 1990-1995 cu mai multe cereri instanţelor de judecată, solicitând măsuri reparatorii ca efect al unor drepturi din domeniile muncii şi cel civil, în special distrugerea unor fişiere cu privire la trecutul său conţinând informaţii culese de fostele organe ale Securităţii, din care reieşea în mod fals că ar fi fost membru legionar şi ar fi desfăşurat activităţi legionare în perioada anilor 1937. Cererile sale au fost respinse definitiv până în anul 1995 când reclamantul Rotaru s-a adresat Curţii Europene. În timp ce cererea sa se afla pe rolul Curţii, după ce în prealabil Comisia Europeană a găsit cererea admisibilă, în anul 1997 Curtea de Apel Bucureşti a soluţionat în cale extraordinară de atac cererea principală a reclamantului şi a admis-o, fără însă a se pronunţa asupra cheltuielilor.
Hotărârea Curţii.
IV. Curtea Europeană s-a pronunţat asupra excepţiilor ridicate de Guvern, privind calitatea de victimă şi cea a epuizării căilor interne de recurs. Astfel, deşi în final s-a admis cererea reclamantului, ea a acoperit în parte pretenţiile acestuia, iar considerentele au fost incomplete şi, în plus, existau date conexe la dispoziţia Curţii care grevau asupra calităţii de victimă:
A. Curtea a reamintit că o persoană poate, în anumite condiţii, să pretindă că este victimă a unei încălcări, generată de simpla existenţă a unor măsuri secrete sau a unei legislaţii ce permite astfel de măsuri chiar dacă acestea nu i-au fost efectiv aplicate (Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, pag. 18, alin. 34); În plus, Curtea de Apel Bucureşti nu s-a pronunţat, şi nici nu avea competenţa să o facă, asupra faptului că S.R.I. este autorizat de legislaţia română să deţină şi să folosească fişiere create de fostele servicii de informaţii, care conţin informaţii cu privire la reclamant. Or, capătul principal de cerere se referă la faptul că legea internă nu reglementează suficient de precis condiţiile în care S.R.I. îşi exercită atribuţiile şi nu pune la dispoziţie persoanei o cale de a obţine repararea eventualelor prejudicii în faţa unei autorităţi naţionale. De asemenea, Curtea de Apel nu se pronunţase asupra prejudiciului moral suferit de reclamant şi nici asupra cheltuielilor de judecată. Ca urmare, reclamantul avea calitate de victimă, în sensul articolului 34 din Convenţie.
B. Excepţia neepuizării căilor de recurs interne a fost reunită cu fondul datorită interdependenţei cu articolul 13 din Convenţia europeană, referitor la un recurs efectiv.
V. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie, privind dreptul la viaţă privată
Curtea a constatat că informaţiile cu privire la viaţa reclamantului, la studiile sale, activităţile politice ale sale şi cazierului său judiciar, fiind sistematic culese şi introduse într-un fişier ţinut de agenţi ai statului, pot fi analizate din punctul de vedere al noţiunii de „viaţă privată”, în sensul art. 8 alin. 1 din convenţie. În plus, deoarece unele informaţii au fost declarate nereale, există riscul atingerii reputaţiei reclamantului.
Înregistrarea acestor date, cât şi folosirea lor (spre ex. comunicarea SRI către Ministerul de Interne), însoţite de refuzul de a-i acorda reclamantului posibilitatea să le conteste, constituie o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private, garantat de art. 8 alin. 1 din Convenţie.
Principala problemă care se pune este aceea de a şti dacă încălcarea astfel constatată se poate justifica din punct de vedere al art. 8 alin. 2 din convenţie. Pentru a răspunde exigenţelor art. 8 din convenţie, o astfel de ingerinţă trebuie să fie "prevăzută de lege", să urmărească unul dintre scopurile legitime menţionate la alin. 2 şi, în plus, să fie necesară într-o societate democratică pentru atingerea scopului respectiv.
Pentru a se pronunţa asupra cerinţei de a fi prevăzută de lege măsura arhivării datelor, Curtea a constatat într-o primă etapă existenţa unui temei legal, anume că arhivarea unor date cu privire la viaţa privată a reclamantului are temei legal în dreptul intern, respectiv Legea nr. 14/1992 cu privire la organizarea şi funcţionarea S.R.I. care autorizează S.R.I. să culeagă, să arhiveze şi să folosească informaţii care vizează securitatea naţională. În a doua etapă, Curtea a apreciat că şi exigenţa accesibilităţii legii a fost îndeplinită, din moment ce Legea nr. 14/1992 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 3 martie 1992. În a treia etapă, Curtea a examinat calitatea legii, prin această expresie înţelegându-se compatibilitatea legii cu principiul preeminenţei dreptului, menţionat explicit în preambulul convenţiei. Prin urmare, legea trebuie să definească suficient de clar limitele marjei de apreciere acordate executivului, dar şi modalităţile de exercitare, având în vedere scopul legitim al măsurii în discuţie, pentru a oferi persoanei protecţie adecvată împotriva arbitrarului. Pentru a se determina „calitatea” dispoziţiilor legale invocate în cauză, trebuie analizat în ce măsură dreptul intern stabileşte cu suficientă precizie condiţiile în care S.R.I. poate să arhiveze şi să folosească informaţii referitoare la viaţa privată a reclamantului. Curtea constată că Legea nr. 14/1992 prevede că pot fi culese, înregistrate şi arhivate în dosare secrete informaţii vizând siguranţa naţională. Totuşi nici o reglementare internă nu prevede limite ce urmează să fie respectate în exercitarea acestei competenţe. Astfel, dreptul intern nu defineşte genul de informaţie ce poate fi înregistrată, categoriile de persoane susceptibile să facă obiectul măsurilor de supraveghere, precum strângerea şi arhivarea datelor, nici împrejurările în care pot fi luate aceste măsuri şi nici procedura care trebuie urmată. De asemenea, legea nu stabileşte limite cu privire la vechimea informaţiilor deţinute şi la durata păstrării lor. Curtea trebuie, de asemenea, să verifice dacă există garanţii adecvate şi suficiente împotriva abuzurilor, deoarece un sistem de supraveghere secretă destinat să protejeze siguranţa naţională, motivat de ideea apărării democraţiei, creează riscul de a o submina sau chiar de a o distruge (Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei mai sus citată, alin. 49 - 50). În cauza de faţă Curtea reţine că sistemul românesc de strângere şi de arhivare a informaţiilor nu furnizează astfel de garanţii, deoarece Legea nr. 14/1992 nu prevede nici o procedură de control în timpul aplicării măsurii sau după ce aceasta a încetat. În cauza de faţă Curtea reţine că sistemul românesc de strângere şi de arhivare a informaţiilor nu furnizează astfel de garanţii, deoarece Legea nr. 14/1992 nu prevede nici o procedură de control în timpul aplicării măsurii sau după ce aceasta a încetat.
Prin urmare, deţinerea şi folosirea de către S.R.I. a unor informaţii privind viaţa privată a reclamantului nu erau măsuri „prevăzute de lege”, ceea ce este suficient pentru a se constata o încălcare a art. 8. Această încălcare dispensează Curtea de sarcina de a examina legitimitatea scopului urmărit prin măsurile dispuse şi dacă acestea erau "necesare într-o societate democratică".
În consecinţă, a existat o încălcare a art. 8.
VI. Cu privire la încălcarea articolului 13 din Convenţie referitor la existenţa unui remediu efectiv
Curtea a constatat că şi acest articol a fost încălcat, deoarece reglementările invocate de Guvern în apărarea sa nu oferea nici o cale de atac exactă, iar cele de ordin general nu se sprijineau pe nici un fel de jurisprudenţă menită să asigure un grad de efectivitate.
VII. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din convenţie
De asemenea s-a constatat încălcarea acestui articol, deoarece Curtea a apreciat că omisiunea Curţii de Apel Bucureşti de a examina şi pronunţa asupra despăgubirilor solicitate de reclamant şi asupra cheltuielilor de judecată a adus atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 (Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-A, pag. 12, alin. 30).
VIII. Pentru aceste motive, Curtea a constatat încălcarea articolelor mai sus amintite şi a stabilit în favoarea reclamantului despăgubiri şi cheltuieli de judecată.
Comentarii
Trimiteți un comentariu