Tribunalul Satului, era o formă de manifestare a justiţiei, iar judecata oamenilor simpli făcea mai mult decât judecata funcţionarilor chemati să realizeze dreptatea.
" De cu ziua, veniseră flăcăii din deal, urmati de o droaie de copii, fiecare ducând cîte o sarcină de paie, câte o despicătură două de lemn... şi hrăneau necontenit focul de pe culmea dealului.
Ne-am aşezat eu şi preotul satului, pe două scaune în dosul casei din grădină, ca să auzim mai bine strigătul celor din deal...
- E o judecată aspră strigarea peste sat -îmi zise preotul- dar ajută! Nu-i în stare nici o lege, nici o frică de pedeapsă, nici o autoritate să moralizeze aşa de mult satul, ca strigarea aceasta.
De acolo din deal strigă unul -om priceput la asta- numele unui flăcău, al unei fete, al unei neveste şi apoi începe să înşire toate păcatele celui numit. Mai mare ruşinea!
- Şi ce păcate anume i le înşiră? Şi de unde le ştie pe toate aşa cu de-amănuntul?
- Ce lucru mare să cunoşti cu de-amănuntul toate bunătăţile şi toate relele din sat! Sîntem o mână de oameni şi ne cunoaştem unul pe altul.
Ion, cel ce strigă, nu e lăsat numai cu propriile-i cunoştinţe; vin oamenii şi-i dau informaţiuni despre lucruri pe care el n-are de unde să le ştie.
Vin înşişi părinţii şi-i informează despre obiceiurile rele ale fiilor lor, cari n-ascultă de dojana părintească. Strigarea peste sat este o binefacere pentru părinţi.
O sută de bătăi să dea un tată copilului său şi de-o sută de ori să sară mama în cozile fetii, nu fac atita cât o strigare peste sat. Fata care a rămas nestrigată se mîndreşte anul întreg şi e privită ca fruntea fetelor. Vai de ruşinea însă a aceleia care a fost strigată de două ori pe an!
- Toate bune, am zis eu, dar eu am o banuială, care-ţi răstoarnă toată lauda ce-o aduci acestor strigări.
- Că se face nedreptate şi abuz. Informaţiile pot să fie neadevărate; pot să vie de la oameni pistmătăreţi, de la duşmani. Ce te faci atunci?"
George Coşbuc "Tribunalul satului" în "Dintr-ale neamului nostru", Bucureşti 1903, text publicat în lucrarea Etnologie Juridică -Romulus Vulcănescu 1970.
" De cu ziua, veniseră flăcăii din deal, urmati de o droaie de copii, fiecare ducând cîte o sarcină de paie, câte o despicătură două de lemn... şi hrăneau necontenit focul de pe culmea dealului.
Ne-am aşezat eu şi preotul satului, pe două scaune în dosul casei din grădină, ca să auzim mai bine strigătul celor din deal...
- E o judecată aspră strigarea peste sat -îmi zise preotul- dar ajută! Nu-i în stare nici o lege, nici o frică de pedeapsă, nici o autoritate să moralizeze aşa de mult satul, ca strigarea aceasta.
De acolo din deal strigă unul -om priceput la asta- numele unui flăcău, al unei fete, al unei neveste şi apoi începe să înşire toate păcatele celui numit. Mai mare ruşinea!
- Şi ce păcate anume i le înşiră? Şi de unde le ştie pe toate aşa cu de-amănuntul?
- Ce lucru mare să cunoşti cu de-amănuntul toate bunătăţile şi toate relele din sat! Sîntem o mână de oameni şi ne cunoaştem unul pe altul.
Ion, cel ce strigă, nu e lăsat numai cu propriile-i cunoştinţe; vin oamenii şi-i dau informaţiuni despre lucruri pe care el n-are de unde să le ştie.
Vin înşişi părinţii şi-i informează despre obiceiurile rele ale fiilor lor, cari n-ascultă de dojana părintească. Strigarea peste sat este o binefacere pentru părinţi.
O sută de bătăi să dea un tată copilului său şi de-o sută de ori să sară mama în cozile fetii, nu fac atita cât o strigare peste sat. Fata care a rămas nestrigată se mîndreşte anul întreg şi e privită ca fruntea fetelor. Vai de ruşinea însă a aceleia care a fost strigată de două ori pe an!
- Toate bune, am zis eu, dar eu am o banuială, care-ţi răstoarnă toată lauda ce-o aduci acestor strigări.
- Că se face nedreptate şi abuz. Informaţiile pot să fie neadevărate; pot să vie de la oameni pistmătăreţi, de la duşmani. Ce te faci atunci?"
George Coşbuc "Tribunalul satului" în "Dintr-ale neamului nostru", Bucureşti 1903, text publicat în lucrarea Etnologie Juridică -Romulus Vulcănescu 1970.
Comentarii
Trimiteți un comentariu