În fapt
Reclamantul, Gabriel Andreescu este un cunoscut activist pentru drepturile omului, membru fondator al Comitetului Helsinki din România şi profesor de ştiinţe politice. Înainte de 1989 el a fost arestat la domiciliu, datorită criticilor la adresa regimului.
Reclamantul s-a aflat printre cei care au militat pentru adoptarea Legii nr. 187/1999, care dădea dreptul tuturor persoanelor interesate să aibă acces la dosarele ţinute despre ei de către fosta Securitate. De asemenea, legea permitea accesul la informaţii de interes public despre persoanele care deţin funcţii publice şi care au fost agenţi sau colaboratori ai Securităţii.
În anul 2000 reclamantul s-a adresat cu două cereri Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, solititând accesul la dosarul ţinut de securitate despre el precum şi a solicitat să i se comunice dacă membrii Sinodului Bisericii Ortodoxe Române au colaborat sau nu cu Securitatea. El nu a primit nici un răspuns la aceste cereri.
În anul 2001 reclamantul a organizat o conferinţă de presă în cadrul căruia şi-a exprimat scepticismul faţă de efectivitatea procedurii stabilite de Legea 187. În cadrul conferinţei, reclamantul a mai susţinut că un membru al CNSAS, a fost un colaborator al fostei Securităţi.
Persoana vizată de către reclamant a depus o plângere penală la adresa reclamantului pentru insultă şi calomnie, dar o judecătorie din Bucureşti a ajuns la concluzia că nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale unei infracţiuni în cauză. Instanţa a susţinut că vorbele reclamantului reprezentau o judecată de valoare şi nu erau exagerate în contextul în care vizau o persoană publică şi se refereau la o temă care se bucură de o dezbatere foarte intensă. În recurs, Tribunalul Bucureşti a ascultat susţinerile avocatului părţii vătămate şi a avocatului reclamantului, însă nu l-a ascultat pe reclamant, care era prezent în sală. Tribunalul l-a condamnat pe reclamant la o amendă penală de 5 milioane lei vechi şi la plata de despăgubiri în valoare de 50 de milioane de lei vechi. Tribunalul a susţinut că reclamantul nu a demonstat că persoana vizată de el ar fi fost colaborator al Securităţii, în condiţiile în care CNSAS a emis un certificat care atesta că persoana respectivă nu a fost colaborator. Tribunalul nu a făcut nici o referire cu privire la concluziile instanţei inferioare care au condus la achitarea acestuia în primă instanţă.
În drept,
Reclamantul a invocat încălcarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la liberă exprimare.
În ce priveşte dreptul la un proces echitabil, Curtea europeană a ajuns la concluzia că Tribunalul a făcut mai mult decât o interpretare a dispoziţiilor legale aplicabile, prin reexaminarea faptelor cauzei. După ce a întors hotărârea primei instanţe, Tribunalul l-a găsit vinovat pe reclamant, fără a-l asculta în persoană pe acesta. În aceste condiţii, Curtea consideră că Tribunalul Bucureşti trebuia să-l asculte pe reclamant, chiar dacă el nu a cerut acest lucru în mod expres. Astfel, condamnarea reclamantului în condiţiile în care a fost achitat de către prima instanţă, fără ascultarea lui, constituie o încălcare a art. 6(1).
În ce priveşte dreptul la liberă exprimare, Curtea consideră că inreginţa autorităţilor statului a fost prevăzută de lege (de Codul penal) şi a urmărit un scop legitim (protejarea reputaţiei altora).
Discursul reclamantului a intervenit într-un context specific al unei dezbateri naţionale privind aplicarea Legii 187. Scopul legii a fost demascarea naturii de poliţie politică a Securităţii. În context, reclamantul în mod legitim a pus întrebarea dacă membrii CNSAS respectă condiţiile de integritate pentru a ocupa o poziţie în Consiliu.
Susţinerile reclamantului au fost considerate de către Curte o mixtură de judecăţi de valoare şi de elemente de fapt. Reclamantul a alertat auditoriul cu privire la suspiciuni că unii membrii CNSAS ar putea să fi fost colaboratori ai Securităţii. Curtea observă că tribunalul nu a furnizat motive relevante şi suficiente pentru a dovedi că afirmaţiile reclamantului ar fi prejudiciat reputaţia părţii vătămate. De asemenea, valoarea foarte ridicată a despăgubirilor (aprox. 15 salarii medii în acel moment) poate fi considerată ca fiind o măsură de a deteriora rolul liderilor de opinie în informarea publicului despre probleme de interes general.
În consecinţă, ingerinţa în dreptul reclamantului la liberă exprimare nu poate fi justificată de motive relevante şi suficiente, încălcându-se astfel art. 10.
În aplicarea art. 41, Curtea acordă reclamantului 3.500 Euro pentru daune materiale, 5.000 Euro pentru daunele morale şi 1.180 Euro pentru costuri şi cheltuieli.
Reclamantul, Gabriel Andreescu este un cunoscut activist pentru drepturile omului, membru fondator al Comitetului Helsinki din România şi profesor de ştiinţe politice. Înainte de 1989 el a fost arestat la domiciliu, datorită criticilor la adresa regimului.
Reclamantul s-a aflat printre cei care au militat pentru adoptarea Legii nr. 187/1999, care dădea dreptul tuturor persoanelor interesate să aibă acces la dosarele ţinute despre ei de către fosta Securitate. De asemenea, legea permitea accesul la informaţii de interes public despre persoanele care deţin funcţii publice şi care au fost agenţi sau colaboratori ai Securităţii.
În anul 2000 reclamantul s-a adresat cu două cereri Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, solititând accesul la dosarul ţinut de securitate despre el precum şi a solicitat să i se comunice dacă membrii Sinodului Bisericii Ortodoxe Române au colaborat sau nu cu Securitatea. El nu a primit nici un răspuns la aceste cereri.
În anul 2001 reclamantul a organizat o conferinţă de presă în cadrul căruia şi-a exprimat scepticismul faţă de efectivitatea procedurii stabilite de Legea 187. În cadrul conferinţei, reclamantul a mai susţinut că un membru al CNSAS, a fost un colaborator al fostei Securităţi.
Persoana vizată de către reclamant a depus o plângere penală la adresa reclamantului pentru insultă şi calomnie, dar o judecătorie din Bucureşti a ajuns la concluzia că nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale unei infracţiuni în cauză. Instanţa a susţinut că vorbele reclamantului reprezentau o judecată de valoare şi nu erau exagerate în contextul în care vizau o persoană publică şi se refereau la o temă care se bucură de o dezbatere foarte intensă. În recurs, Tribunalul Bucureşti a ascultat susţinerile avocatului părţii vătămate şi a avocatului reclamantului, însă nu l-a ascultat pe reclamant, care era prezent în sală. Tribunalul l-a condamnat pe reclamant la o amendă penală de 5 milioane lei vechi şi la plata de despăgubiri în valoare de 50 de milioane de lei vechi. Tribunalul a susţinut că reclamantul nu a demonstat că persoana vizată de el ar fi fost colaborator al Securităţii, în condiţiile în care CNSAS a emis un certificat care atesta că persoana respectivă nu a fost colaborator. Tribunalul nu a făcut nici o referire cu privire la concluziile instanţei inferioare care au condus la achitarea acestuia în primă instanţă.
În drept,
Reclamantul a invocat încălcarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la liberă exprimare.
În ce priveşte dreptul la un proces echitabil, Curtea europeană a ajuns la concluzia că Tribunalul a făcut mai mult decât o interpretare a dispoziţiilor legale aplicabile, prin reexaminarea faptelor cauzei. După ce a întors hotărârea primei instanţe, Tribunalul l-a găsit vinovat pe reclamant, fără a-l asculta în persoană pe acesta. În aceste condiţii, Curtea consideră că Tribunalul Bucureşti trebuia să-l asculte pe reclamant, chiar dacă el nu a cerut acest lucru în mod expres. Astfel, condamnarea reclamantului în condiţiile în care a fost achitat de către prima instanţă, fără ascultarea lui, constituie o încălcare a art. 6(1).
În ce priveşte dreptul la liberă exprimare, Curtea consideră că inreginţa autorităţilor statului a fost prevăzută de lege (de Codul penal) şi a urmărit un scop legitim (protejarea reputaţiei altora).
Discursul reclamantului a intervenit într-un context specific al unei dezbateri naţionale privind aplicarea Legii 187. Scopul legii a fost demascarea naturii de poliţie politică a Securităţii. În context, reclamantul în mod legitim a pus întrebarea dacă membrii CNSAS respectă condiţiile de integritate pentru a ocupa o poziţie în Consiliu.
Susţinerile reclamantului au fost considerate de către Curte o mixtură de judecăţi de valoare şi de elemente de fapt. Reclamantul a alertat auditoriul cu privire la suspiciuni că unii membrii CNSAS ar putea să fi fost colaboratori ai Securităţii. Curtea observă că tribunalul nu a furnizat motive relevante şi suficiente pentru a dovedi că afirmaţiile reclamantului ar fi prejudiciat reputaţia părţii vătămate. De asemenea, valoarea foarte ridicată a despăgubirilor (aprox. 15 salarii medii în acel moment) poate fi considerată ca fiind o măsură de a deteriora rolul liderilor de opinie în informarea publicului despre probleme de interes general.
În consecinţă, ingerinţa în dreptul reclamantului la liberă exprimare nu poate fi justificată de motive relevante şi suficiente, încălcându-se astfel art. 10.
În aplicarea art. 41, Curtea acordă reclamantului 3.500 Euro pentru daune materiale, 5.000 Euro pentru daunele morale şi 1.180 Euro pentru costuri şi cheltuieli.
Interesant! Doua observatii merita puse in discutie: In primul rand acea analiza a Curtii, care confiirma judecata sa din cauze anterioare, anume ca atunci cand intr-un domeniu foarte sensibil (al condamnarilor) atunci cand o instanta schimba hotararea primei instante, intr-un sens negativ pentru individ, este obligatorie ascultarea 'condamnatului'. In al doilea rand, este important sa se sublineze, cred eu, o legatura de cauzalitate intre afirmatiile individului si contextul in care au fost facute: individul a afirmat ca X este colaborator al fostei securitati, in contextul in care nu primise raspuns de la CNSAS. Ca urmare, atitudinea sa a fost generata in parte de autoritatea in care lucra cel 'defaimat', astfel ca nu ar trebui sa i se retina vreo culpa in domeniul liberei exprimari.
RăspundețiȘtergere