La originea cauzei « De Hohenzollern impotriva Romaniei » se afla cererea nr. 18811/02 indreptata impotriva Romaniei de catre doi cetateni de origine romana respectiv britanica, Carol Mircea Grigore de Hohenzollern si Paul Philip de Hohenzollern, care au sesizat Curtea la data de 22 aprilie 2002 in virtuea art. 34 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Reclamantii sunt Carol Mircea Grigore de Hohenzollern, nascut in 1920 si decedat in 2006 si fiul acestuia, Paul Philip de Hohenzollern, cetatean roman si britanic, nascut in 1948.
In baza Articolului 6 alineatul 1 din Conventie, care garanteaza dreptul la un proces echitabil, aplicantii reclama durata lunga a procedurilor judiciare referitoare la aplicarea unei hotarari, data inca din 1955 de o curte din Lisabona, prin care era recunoscut faptul ca, Carol Mircea Grigore de Hohenzollern, nascut in afara casatoriei, este fiul legitim al Regelui Carol al II lea al Romaniei.
La data de 31 august 1918 printul mostenitor Carol II al Romaniei se casatoreste in secret, la Odessa, cu Ioana Maria Valentina Lambrino (cunoscuta sub numele Zizi Lambrino), fara a avea consimtamantul parintilor sai sau al Guvernului din acea perioada. Casatoria este anulata la data de 8 ianuarie 1919, de catre tribunalul Ilfov. Inainte insa de a se recasatori cu printesa Elena a Greciei, printul Carol II are un copil cu Zizi Lambrino care se naste in 1920. Este vorba de primul reclamant Carol Mircea Grigore de Hohenzollern.
În urma a două procese de paternitate în Portugalia şi Franţa instantele il recunosc pe reclamant ca fiind fiul lui Carol II.
La data de 7 august 1991, primul reclamant, reprezentat de cel de-al doilea, sesizeaza tribunalul Bucuresti, solicitand executarea hotararii tribunalului de la Lisabona. La data de 15 iulie 1993, cererea este trimisa tribunalului Teleorman. Printr-o hotarare din 13 octombrie 1995, tribunalul Teleorman recunoaste faptul ca hotararea tribunalului de la Lisabona se bucura de autoritate de lucru judecat pe teritoriul Romaniei. Printr-o hotarare din 1 aprilie 1999, Curtea de Apel Bucuresti respinge apelul formulat de regele Mihai. Regele Mihai ataca hotararea cu recurs. Intre decembrie 2001 si februarie 2002, regele Mihai este vazut in public, de mai multe ori, alaturi de presedintele Romaniei. La data de 9 februarie 2002, procurorul general al Romaniei intervine si solicita Curtii De Casatie Si Justitie sa claseze deciziile Curtii de Apel Bucuresti si ale Tribunalului Teleorman.
Printr-o hotarare din 19 februarie 2002, Curtea de Casatie si Justitie, anuleaza hotararea Curtii de Apel si retrimite dosarul tribunalului Teleorman pentru o noua judecata pe fond. In data de 1 iulie 2002, Tribunalul Teleorman, recunoaste din nou, ca hotararea Tribunalului de la Lisabona beneficia de autoritate de lucru judecat in Romania.Hotararea e atacata in apel, de regele Mihai si Anna de Bourbon-Parme, dar Curtea de appel Bucuresti respinge apelul. In data de 14 aprilie 2005, printr-o hotarare definitiva, Inalta Curte de Casatie si Justitie retrimite dosarul Curtii de Apel Bucuresti. La data de 29 septembrie 2005, Curtea de Appel. La data de 29 septembrie 2005, Curtea de Appel anuleaza hotararea din 1 iulie 2002 si retrimite dosarul Tribunalului Teleorman. Acesta suspenda judecata, in 26 iunie 2006, ca urmare a decesului primului reclamant. In 4 iunie 2007 cel de-al doilea reclamant solicita reluarea procedurii. Printr-o hotarare din decembrie 2008, tribunalul accepta actiunea. La data de 14 ianuarie 2009, Mihai de Hohenzollern ataca hotararea. In martie 2009, Curtea de Apel Bucuresti, retrimite dosarul Tribunalului Teleorman.
Invocand art. 6 din CEDO, reclamantii se plang de durata procedurii de punere in executare a hotararii tribunalului de la Lisabona in teritoriul Romaniei. Guvernul Romaniei sustine pe de alta parte ca Paul Philip de Hohenzollern nu poate fi considerat victima a incalcarii art. 6 alineatul 1 din Conventie decat incepand din 6 august 2007 data la care a devenit parte in proces, in nume propriu, inainte actionand doar in calitate de reprezentant al tatalui sau. Asadar, cererea celui de-al doilea reclamant trebuie respinsa. In ceea ce il priveste pe primul reclamant, Guvernul indica faptul ca durata procedurilor este justificata, atat datorita complexitatii cauzei cat si datorita atitudinii reclamantilor, care ar fi contribuit la prelungirea procedurilor. Guvernul indica faptul ca instantele au fost diligente si ca eventualele intarzieri au fost justificate de motive obiective. Reclamantii se opun acestei teze.
Curtea evidentiaza intr-adevar faptul ca cel de-al doilea reclamant nu poate invoca incalcarea articolului 6 parag. 1 decat incepand cu data de 6 august 2007. Curtea noteaza ca durata rezonabila se apreciaza in functie de criteriile fiecarei cauze. Curtea considera ca procedura de punere in executare a hotararii tribunalului de la Lisabona a durat mai mult de 15 ani, perioada ce nu respecta prevederile art. 6 alineatul 1 din Conventie. Curtea constata ca instantele nationale nu au exercitat suficienta diligenta pentru a rezolva cauza cu celeritate.
Ca urmare, art. 6 parag. 1 din Conventie a fost incalcat.
De asemenea, reclamantii sustin ca instantele judecatoresti nu au pastrat impartialitatea, iar principiul egalitatii armelor nu a fost respectat. Aceste doua capete de cerere sunt insa respinse, pe motiv ca nu ar fi justificate.
Curtea a decis ca art. 6 din Conventie, cu privire la primul reclamant a fost incalcat si a dispus, in baza Art. 41 din Conventie, despagubirea reclamantului cu 9.500 euro, suma cu titlu de daune morale.
In baza Articolului 6 alineatul 1 din Conventie, care garanteaza dreptul la un proces echitabil, aplicantii reclama durata lunga a procedurilor judiciare referitoare la aplicarea unei hotarari, data inca din 1955 de o curte din Lisabona, prin care era recunoscut faptul ca, Carol Mircea Grigore de Hohenzollern, nascut in afara casatoriei, este fiul legitim al Regelui Carol al II lea al Romaniei.
La data de 31 august 1918 printul mostenitor Carol II al Romaniei se casatoreste in secret, la Odessa, cu Ioana Maria Valentina Lambrino (cunoscuta sub numele Zizi Lambrino), fara a avea consimtamantul parintilor sai sau al Guvernului din acea perioada. Casatoria este anulata la data de 8 ianuarie 1919, de catre tribunalul Ilfov. Inainte insa de a se recasatori cu printesa Elena a Greciei, printul Carol II are un copil cu Zizi Lambrino care se naste in 1920. Este vorba de primul reclamant Carol Mircea Grigore de Hohenzollern.
În urma a două procese de paternitate în Portugalia şi Franţa instantele il recunosc pe reclamant ca fiind fiul lui Carol II.
La data de 7 august 1991, primul reclamant, reprezentat de cel de-al doilea, sesizeaza tribunalul Bucuresti, solicitand executarea hotararii tribunalului de la Lisabona. La data de 15 iulie 1993, cererea este trimisa tribunalului Teleorman. Printr-o hotarare din 13 octombrie 1995, tribunalul Teleorman recunoaste faptul ca hotararea tribunalului de la Lisabona se bucura de autoritate de lucru judecat pe teritoriul Romaniei. Printr-o hotarare din 1 aprilie 1999, Curtea de Apel Bucuresti respinge apelul formulat de regele Mihai. Regele Mihai ataca hotararea cu recurs. Intre decembrie 2001 si februarie 2002, regele Mihai este vazut in public, de mai multe ori, alaturi de presedintele Romaniei. La data de 9 februarie 2002, procurorul general al Romaniei intervine si solicita Curtii De Casatie Si Justitie sa claseze deciziile Curtii de Apel Bucuresti si ale Tribunalului Teleorman.
Printr-o hotarare din 19 februarie 2002, Curtea de Casatie si Justitie, anuleaza hotararea Curtii de Apel si retrimite dosarul tribunalului Teleorman pentru o noua judecata pe fond. In data de 1 iulie 2002, Tribunalul Teleorman, recunoaste din nou, ca hotararea Tribunalului de la Lisabona beneficia de autoritate de lucru judecat in Romania.Hotararea e atacata in apel, de regele Mihai si Anna de Bourbon-Parme, dar Curtea de appel Bucuresti respinge apelul. In data de 14 aprilie 2005, printr-o hotarare definitiva, Inalta Curte de Casatie si Justitie retrimite dosarul Curtii de Apel Bucuresti. La data de 29 septembrie 2005, Curtea de Appel. La data de 29 septembrie 2005, Curtea de Appel anuleaza hotararea din 1 iulie 2002 si retrimite dosarul Tribunalului Teleorman. Acesta suspenda judecata, in 26 iunie 2006, ca urmare a decesului primului reclamant. In 4 iunie 2007 cel de-al doilea reclamant solicita reluarea procedurii. Printr-o hotarare din decembrie 2008, tribunalul accepta actiunea. La data de 14 ianuarie 2009, Mihai de Hohenzollern ataca hotararea. In martie 2009, Curtea de Apel Bucuresti, retrimite dosarul Tribunalului Teleorman.
Invocand art. 6 din CEDO, reclamantii se plang de durata procedurii de punere in executare a hotararii tribunalului de la Lisabona in teritoriul Romaniei. Guvernul Romaniei sustine pe de alta parte ca Paul Philip de Hohenzollern nu poate fi considerat victima a incalcarii art. 6 alineatul 1 din Conventie decat incepand din 6 august 2007 data la care a devenit parte in proces, in nume propriu, inainte actionand doar in calitate de reprezentant al tatalui sau. Asadar, cererea celui de-al doilea reclamant trebuie respinsa. In ceea ce il priveste pe primul reclamant, Guvernul indica faptul ca durata procedurilor este justificata, atat datorita complexitatii cauzei cat si datorita atitudinii reclamantilor, care ar fi contribuit la prelungirea procedurilor. Guvernul indica faptul ca instantele au fost diligente si ca eventualele intarzieri au fost justificate de motive obiective. Reclamantii se opun acestei teze.
Curtea evidentiaza intr-adevar faptul ca cel de-al doilea reclamant nu poate invoca incalcarea articolului 6 parag. 1 decat incepand cu data de 6 august 2007. Curtea noteaza ca durata rezonabila se apreciaza in functie de criteriile fiecarei cauze. Curtea considera ca procedura de punere in executare a hotararii tribunalului de la Lisabona a durat mai mult de 15 ani, perioada ce nu respecta prevederile art. 6 alineatul 1 din Conventie. Curtea constata ca instantele nationale nu au exercitat suficienta diligenta pentru a rezolva cauza cu celeritate.
Ca urmare, art. 6 parag. 1 din Conventie a fost incalcat.
De asemenea, reclamantii sustin ca instantele judecatoresti nu au pastrat impartialitatea, iar principiul egalitatii armelor nu a fost respectat. Aceste doua capete de cerere sunt insa respinse, pe motiv ca nu ar fi justificate.
Curtea a decis ca art. 6 din Conventie, cu privire la primul reclamant a fost incalcat si a dispus, in baza Art. 41 din Conventie, despagubirea reclamantului cu 9.500 euro, suma cu titlu de daune morale.
Impresionant termenul de derulare a procedurii. Exista un final definitiv, ori inca actiunea se afla pe rolul instantelor nationale? Ce ar presupune recunoasterea hotararii pe teritoriul Romaniei?
RăspundețiȘtergere