20 februarie 2009

BELGIA DEMAREAZĂ O PROCEDURĂ CONTENCIOASĂ ÎMPOTRIVA SENEGALULUI ÎN FAŢA CURŢII INTERNAŢIONALE DE JUSTIŢIE


În cursul zilei de ieri, 19 februarie 2009, Belgia a demarat o procedură contencioasă în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie (CIJ) împotriva Senegalului, motivând acest demers prin „existenţa unei dispute între Regatul Belgiei şi Republica Senegal cu privire la modalitatea de respectare de către Senegal a obligaţiei de a-l judeca „pe fostul Preşedinte al Ciadului, Hissène Habré” pentru fapte incluzând acte de tortură, respectiv crime împotriva umanităţii „sau de a-l extrăda Belgiei cu scopul demarării acţiunii penale împotriva acestuia”. De asemenea, Statul reclamant a înaintat o cerere prin care solicită Curţii ca aceasta să indice măsurile provizorii care trebuie luate în vederea protejării drepturilor sale până în momentul în care Curtea va pronunţa o Hotărâre asupra fondului.

În cererea sa, Belgia susţine că Senegalul, Stat în care Dl Habré se află în exil începând cu anul 1990, nu a luat nici o măsură adecvată în pofida repetatelor solicitări pe care Belgia le-a făcut privind judecarea acestuia în Senegal, în cazul în care extrădarea sa către Belgia nu ar fi acceptată. Aplicantul aminteşte faptul că ulterior unei plângeri făcute la data de 20 ianuarie 2000 de către şapte persoane fizice şi un ONG (Asociaţia Victimelor Crimelor şi Represiunii Politice), Dl Habré a fost acuzat la 3 februarie 2000, în Dakar, de complicitate privind „crime împotriva umanităţii, acte de tortură şi barbarie” fiind supus arestului la domiciliu. Belgia adaugă că această acuzare a fost respinsă de Oficiul de Acuzare al Curţii de Apel Dakar la 4 iulie 2000, pe motiv că „infracţiunea de „crimă împotriva umanităţii” nu era cuprinsă în dreptul penal senegalez.”

Statul reclamant indică în continuare că între 30 noiembrie 2000 şi 11 decembrie 2001 un cetăţean belgian de origine ciadeză respectiv alţi cetăţeni ciadezi au depus plângeri similare în faţa instanţelor belgiene. Belgia aminteşte că începând cu anul 2001 autorităţile sale competente au adresat Senegalului numeroase solicitări privind necesitatea unor investigaţii judiciare, iar în septembrie 2005 au emis un mandat internaţional de arestare împotriva Dlui Habré, referitor la care instanţele senegaleze nu au considerat că ar fi oportun să demareze proceduri adecvate. La sfârşitul anului 2005, potrivit Statului reclamant, Senegalul a înaintat cauza Uniunii Africane. Belgia mai adaugă că în februarie 2007 Senegalul a decis să îşi modifice Codul penal şi Codul de procedură penală, astfel încât acestea să includă „infracţiunile de genocid, crime de război şi crime împotriva umanităţii”. În pofida acestor demersuri formale, Senegalul a susţinut că a întâmpinat dificultăţi financiare care au împiedicat aducerea Dlui Habré în faţa instanţelor competente.

Belgia susţine că potrivit dreptului internaţional convenţional „eşecul Senegalului de a-l judeca pe Dl Habré, în afara cazului în care acesta ar fi extrădat către Belgia pentru a putea răspunde pentru actele de tortură care îi sunt imputate, încalcă prevederile Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva Torturii din 10 decembrie 1984, şi anume Articolul 5, paragraful 2, Articolul 7, paragraful 1, Articolul 8, paragraful 2, Articolul 9, paragraful 1”. Aceasta adaugă faptul că prin raportare la cutuma internaţională „eşecul Senegalului de a-l judeca pe Dl Habré sau de a-l extrăda către Belgia pentru a putea răspunde pentru crimele împotriva umanităţii de care este acuzat, încalcă obligaţia generală de a pedepsi crimele împotriva dreptului internaţional umanitar care poate fi regăsită în numeroase texte legale de drept derivat (documente instituţionale ale organizaţiilor internaţionale) şi dreptul tratatelor”.

Pentru a stabili jurisdicţia Curţii Belgia invocă declaraţiile unilaterale care recunosc jurisdicţia obligatorie a Curţii făcute de către Părţi în conformitate cu Articolul 36, paragraful 2 al Statutului Curţii, la 17 iunie 1958 (Belgia) şi 2 decembrie 1985 (Senegal).

Mai mult decât atât, Statul reclamant a indicat faptul că „ambele State sunt Părţi la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva Torturii din 10 decembrie 1984, începând cu 21 august 1986 (Senegal) respectiv 25 iunie 1999 (Belgia). Articolul 30 al Convenţiei prevede că orice dispută apărută între două State Părţi privind interpretarea sau aplicarea acesteia şi care nu a fost stinsă pe calea negocierii sau a arbitrajului poate fi înaintată către CIJ de către unul dintre State. Belgia consideră că negocierile dintre cele două Părţi au avut loc fără succes începând cu anul 2005, acestea eşuând complet la 20 iunie 2006. Mai mult, Belgia susţine că la această dată a sugerat Senegalului apelarea la procedura arbitrajului, însă Senegalul nu a răspuns acestei solicitări, în pofida faptului că Belgia a continuat prin intermediul unor Note Verbale semnalarea continuării existenţei unei dispute privind acest subiect.”

La finalul Cererii sale Belgia solicită ca CIJ să hotărască şi să declare următoarele:

- „Curtea beneficiază de jurisdicţie pentru a judeca disputa [dintre Belgia şi Senegal], privind respectarea de către Senegal a obligaţiei sale de a-l judeca pe Dl H. Habré sau de a-l extrăda Belgiei cu scopul cercetării penale a acestuia;

- Admiterea Cererii înaintate de către Belgia;

- Republica Senegal este obligată să îl cerceteze în regim penal pe Dl H. Habré pentru acte de tortură şi crime împotriva umanităţii, de care este acuzat atât în calitate de autor cât şi coautor şi complice;

- În cazul în care nu reuşeşte să îl cerceteze pe Dl H. Habré, Republica Senegal va fi obligată să îl extrădeze pe acesta către Regatul Belgiei, pentru ca acesta să fie făcut răspunzător pentru crimele comise în faţa instanţelor belgiene.”

Măsuri provizorii

Tot în cursul zilei de ieri, Belgia a înaintat o cerere prin care solicită indicarea unor măsuri provizorii. În textul acesteia se arată că deşi „Dl H. Habré este [în prezent] arestat la domiciliu în Dakar ... prin intermediul unui interviu acordat Radio France International de către Preşedintele senegalez, A. Wade, s-a aflat că Senegalul ar putea să întrerupă arestul la domiciliu în cazul în care nu va găsi fonduri necesare pentru a organiza un proces împotriva Dlui H. Habré”. Statul reclamant accentuează că „într-o astfel de situaţie, Dl H. Habré ar putea părăsi cu uşurinţă Senegalul pentru a evita judecarea sa” fapt ce ar cauza „un prejudiciu ireparabil în ceea ce priveşte drepturile conferite Belgiei în virtutea dreptului internaţional, respectiv ar constitui o încălcare a obligaţiilor pe care Senegalul trebuie să le respecte”.

În consecinţă, Belgia cere Curţii ca aceasta să indice, până la pronunţarea unei Hotărâri finale asupra fondului, măsurile provizorii care ar obliga Senegalul să „facă toţi paşii necesari cu scopul de a-l menţine pe Dl H. Habré sub controlul şi supravegherea autorităţilor judiciare senegaleze, astfel încât regulile de drept internaţional pe care Belgia le invocă să fie corect aplicate.”

În ceea ce priveşte admisibilitatea, un semn de întrebare îl reprezintă legitimitatea procesuală a Belgiei în această situaţie. Practic, s-ar putea susţine că Senegalul nu a cauzat nici un prejudiciu direct Belgiei prin nejudecarea, respectiv refuzul de a acorda extrădarea fostului dictator ciadez. Astfel, interesul legitim constituie o cerinţă esenţială în vederea admisibilităţii unei cereri, iar dreptul internaţional insistă asupra faptului că numai acei reclamanţi care pot demonstra existenţa acestui interes, au posibilitatea de a demara proceduri vizând producerea unui prejudiciu (Okowa P. Admissibility and the Law on International Responsibility, în Evans M., International Law, Ed. Oxford University Press, 2003, pg. 474).

Pe de altă parte, raţionamentul după care se ghidează dreptul internaţional contemporan în ceea ce priveşte conceptul de locus standi confirmă existenţa prezumţiei potrivit căreia toate Statele beneficiază de un interes legitim general privind acţiuni care afectează valori ale întregii comunităţi. Articolul 19 al Proiectului Comisiei de Drept Internaţional privind Răspunderea Statelor prevede că un act internaţional care provoacă un prejudiciu şi care rezultă din încălcarea de către un Stat a unei obligaţii internaţionale atât de esenţiale pentru protecţia intereselor fundamentale ale comunităţii internaţionale încât este considerată ca fiind o crimă de către întreaga comunitate poartă numele de crimă internaţională. Încălcările grave şi persistente ale drepturilor fundamentale ale omului se înscriu în această categorie, mai ales datorită faptului că victimele nu beneficiază de o voce care să poată fi auzită la nivel internaţional (Saab G. A. The Concept of „International Crime” and its Place in Contemporary International Law, în Weiler, Cassese, Spinedi, International Crimes of States, Ed. Gruyter Publishers, pg. 144).

Acest principiu nu este însă unul nou. El se regăseşte în scrierile lui Hugo Grotius, care în secolul al XVII-lea atrăgea atenţia asupra faptului că regii (şi în consecinţă, Statele) au dreptul să ceară nu doar pedepsirea faptelor care le-au cauzat prejudicii în mod direct lor şi supuşilor acestora ci şi a acelor fapte care deşi nu îi afectează în mod direct, încalcă totuşi în mod flagrant dreptul natural sau dreptul naţiunilor cu privire la orice persoană vizată (Grotius H., On the Laws of War and Peace, Book II, 1625/2005, capitolele 20 § 40, pg. 48). De asemenea, în jurisprudenţa sa recentă (Avizul Consultativ din 9 iulie 2004 în cauza privind construirea unui zid pe teritoriile palestiniene ocupate, paragrafele 155-157) Curtea a observat că un concept atât de larg recunoscut cum ar fi cel al consideraţiei faţă de aspectele umanitare beneficiază un caracter erga omnes.

Belgia nu se află însă la primul caz în care alege să exercite o jurisdicţie universală cu privire la situaţii care implică comiterea de crime internaţionale. În 1998 acest Stat şi-a creat o unitate specială de poliţie care gestionează în mod exclusiv situaţii ce implică existenţa unor crime internaţionale, şi care până în prezent a intervenit în Rwanda, Ciad, Guatemala şi Burma (Interviu cu oficiali belgieni, 24 octombrie 2005, în Human Rights Watch – Universal Jurisdiction in Europe. The State of the Art, Volumul 18, nr. 5, iunie 2006, pg. 40 ). De asemenea, Parchetul Federal are, începând cu anul 2003, o competenţă exclusivă privind crimele internaţionale. Acesta decide asupra demarării unor investigaţii, respectiv poate ordona ca acest lucru să fie făcut de către un judecător investigator. Diferenţa constă în faptul că judecătorul este complet independent, în timp ce Parchetul Federal se află sub autoritatea Ministerului de Justiţie belgian care poate ordona acuzării să instrumenteze un caz, însă nu îl poate obliga să se abţină de la o astfel de decizie (Interviu cu un procuror belgian, 22 aprilie 2004 în Human Rights Watch – Universal Jurisdiction in Europe. The State of the Art, Volumul 18, nr. 5, iunie 2006, pg. 40).

De asemenea, s-ar putea argumenta că Senegalul avea o obligaţie pozitivă faţă de comunitatea internaţională, în sensul gestionării cât mai adecvate a situaţiei unui fost dictator, acuzat de crime împotriva umanităţii. În ce măsură acest Stat poate invoca lipsa mijloacelor financiare ca motivaţie rezonabilă pentru neînceperea unui proces penal împotriva acestuia constituie una dintre problemele pe care Curtea le va avea în vedere. Astfel, complexitatea acestei cauze a determinat doctrina internaţională (Macendo S., Universal Jurisdiction, Ed. University of Pennsylvania Press, 2006, pg. 131) să compare situaţia lui Hissène Habré cu aceea a unui alt dictator. Va fi acesta, deci, primul caz bazat pe precedentul cauzei Pinochet?

(L.)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu