14 februarie 2009

CAUZA Nicolescu vs. ROMANIA, cererea nr. 31153/03, hotărâre din 20 ianuarie 2009

La originea cauzei se află cererea nr. 31153/03 înaintată împotriva României în baza art.34 din Convenţie de dl. Alexandru Nicolescu, în data de 19 august 2003.

În fapt

În 21 noiembrie 1990, reclamantul a introdus o acţiune în retrocedare împotriva Cooperativei Agricole Bîra pentru un teren de 5000 de mp.

Printr-o hotărâre din data de 16 iulie 1991, Judecătoria i-a dat câştig de cauză reclamantului şi la repus în posesia terenului de 52,600 de mp.

În 9 august 1991 comisia judeţeană Neamţ pentru aplicarea Legii nr.18/1991 aprobă retrocedarea pământului către reclamant. Pe data de 5 octombrie 1992 reclamantul contesta decizia administrativă în faţa instanţei pe motiv că ar fi avut dreptul şi la retrocedarea unei suprafeţe de 11,200 mp. Judecătoria admite acţiunea reclamantului, deoarece recunoaşte dreptul reclamantului de ai fi retrocedată suprafaţa de 63,800 mp, şi impune autorităţilor administrative sa-i elibereze un titlu de proprietate reclamantului asupra terenului respectiv. Pe 17 ianuarie 1994 comisia locală din Bîra pentru aplicarea Legii nr.18/1991 atestă intr-un registru oficial faptul că reclamantul intră în posesia unei suprafeţe de 6,152 mp de pământ.

Prima acţiune administrativă

Reclamantul introduce o acţiune administrativă împotriva comisiei locale pe 18 septembrie 1997, urmărind să o determine să-l repună în posesia suprafeţei recunoscută prin titlul de proprietate. În 26 ianuarie Tribunalul Neamţ admite acţiunea reclamantului şi impune comisiei să demareze procedurile pentru punerea în posesia reclamantului a suprafeţei de 63,800 mp în satul Bîra şi să-i elibereze un titlu de proprietate, conform hotărârii din 15 decembrie 1992.

A doua acţiune administrativă

Pe 3 aprilie 2000 reclamantul a introdus o acţiune împotriva comisiei locale urmărind să obţină despăgubiri pentru fiecare zi de întârziere, ca urmare a refuzului de al pune în posesia suprafeţei de 63,800 mp de pământ în satul Bîra, conform hotărârii din 26 ianuarie 1998. În 27 noiembrie 2000, Tribunalul, a admis acţiunea reclamantului şi a impus comisiei locale să plătească o despăgubire de 100,000 lei.

Demersurile autorităţilor

În 28 decembrie 2000, Consiliul Local i-a oferit reclamantului posesia asupra unei suprafeţe de 5,000 de mp, intr-una din cele 3 locaţii propuse de autorităţi. Comisia locală, pe 10 ianuarie 2001, certifică într-un registru oficial faptul că reclamantul poate intra în posesia unei suprafeţe de 5,000 mp, dar într-o locaţie care nu se află printre cele 3 propuse de autorităţi. Reclamantul a refuzat să semneze, deoarece locaţia suprafeţei de pământ nu era cea iniţială.

Obiecţiile autorităţilor

Pe 3 decembrie 2002 Judecătoria respinge obiecţiile autorităţilor ca nefondate, acestea susţinând că refuzul reclamantului este cel care stă la baza eşecului de a intra în posesia suprafeţei de 5,000 de mp, considerând că solicitarea reclamantului de a intra în posesia suprafeţei de 5,000 de mp în locaţia iniţială este întemeiată. În 6 martie 2003, Tribunalul, printr-o decizie definitivă, admite apelul făcut de comisia locală. Instanţa a statuat că este dreptul comisiei locale de a stabili locaţia suprafeţei de pământ, iar autorităţile au făcut mai multe propuneri în acest sens. De asemenea, consideră că evidenţele dovedesc faptul ă reclamantul era deja în posesia unei suprafeţe de 5,400 mp, conform hotărârii din 16 iulie 1991.

În drept

1.Presupusa încălcare a art.6 parag.1 din Convenţie şi a art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie:

“Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială…”

“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”

Reclamantul susţine ce neexecutarea hotărârii judecătoreşti în favoare sa, a dus la încălcarea art.6 parag.1 din Convenţie şi a art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie.

Guvernul a contestat acest argument.

A. Admisibilitate

Guvernul a susţinut că instanţa Europeană nu are jurisdicţie ratione temporis să examineze presupusa neexecutare a hotărârii judecătoreşti înainte de 20 iunie 1994. Reclamantul nu a formulat un punct de vedere cu privire la această problemă.

Jurisdicţia ratione temporis a Curţii acoperă doar evenimentele care au avut loc după ratificarea Conveţiei de către stat. Cu toate acestea, Curtea poate lua în considerare şi faptele ce au avut loc înainte de ratificare, dacă se consideră că acestea au creat o situaţie care se extinde după acea dată sau dacă sunt relevante pentru a înţelege faptele ce au avut loc după acea dată (Broniowski vs Polonia). În prezentul caz, imposibilitatea de a beneficia de dreptul de proprietate dobândit printr-o hotărâre definitivă, implică o situaţie continuă.

Curtea a precizat că această acţiune nu este clar nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. În continuare precizează şi că nu este inadmisibilă sub orice alte motive. Astfel trebuie declarată admisibilă .

B. Fondul

Guvernul susţine că la baza dreptului de proprietate se află hotărârea din 15 decembrie 1992. Deoarece Instanţa nu a stabilit locaţia pământului ce urmează să fie retrocedat, aceasta revine în sarcina comisiei locale. Consideră că neexecutarea parţială a hotărârii judecătoreşti rezultă din motive obiective, deoarece reclamantul a refuzat să semneze într-un registru oficial pentru punerea în posesie.

Ca urmare a hotărârii din 27 noiembrie 2000 şi a faptului că în 2005, Prefectul de Neamţ a luat la cunoştinţă de refuzul autorităţilor de a pune în aplicare hotărârea din 16 iulie 1991, Curtea îşi exprimă îngrijorarea atât asupra faptului că autorităţile locale au refuzat să se conformeze unei hotărâri judecătoreşti, dar mai mult decât atât, au concesionat terenul.

Curtea a statuat că în acest caz, autorităţile nu l-au informat pe reclamant cu privire la etapele care trebuie urmate pentru executarea hotărârii judecătoreşti. De asemenea, Curtea a statuat că autorităţile au refuzat să execute hotărârea.

Curtea a găsit încălcări frecvente ale Art.6 parag.1 din Convenţie şi a Art.1 din Protocolul nr.1. Examinând materialul pus la dispoziţie, Curtea a stabilit că Guvernul nu a adus nici un argument capabil care să determine o altă concluzie în prezentul caz.

Aplicarea Art.41 din Convenţie

Curtea a statuat că în situaţiile în care a stabilit încălcări ale Convenţiei, statul are obligaţia de a opri încălcările Convenţiei şi să repare consecinţele în aşa fel încât să restabilească situaţia anterioară încălcărilor.

Curtea acordă reclamantului un prejudiciu moral de 5000 de EURO, ca urmare a interferenţei statul în dreptul de acces la o instanţă şi asupra exercitării dreptului de proprietate. De asemenea, tot intr-un termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, statul trebuie să execute hotărârea din 16 iulie 1991.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu