14 februarie 2009

Cauza Iordachi şi alţii v. Moldova (Cererea nr. 25198/02, hotărârea din 10 februarie 2009)

ÎN FAPT

Reclamanţii, Vitalie Iordachi, Vitalie Nagacevschi, Snejana Chitic, Victor Constantinov şi Vlad Gribincea sunt născuţi în anii 1972, 1965, 1980, 1961 si 1980 şi trăiesc în Chişinău. Aceştia sunt membrii ai organizaţiei non-guvernamentale “Avocaţi pentru Drepturile Omului” specializaţi în reprezentarea reclamanţilor în faţa Curţii.

Organizaţia a fost creată în contextul în care odată cu venirea la putere a Partidului Comunist numărul încălcărilor drepturilor omului a crescut considerabil. Singurul scop al acestei organizaţii este de a asista persoanele care formulează cereri către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Reclamanţii arată că ei sunt supuşi riscului de a le fi ascultate telefoanele ca urmare a legislaţiei în vigoare. Aceştia nu se pretind victime a unei anumite interceptări, prin intermediul telefonului sau a poştei, şi nu au introdus nici o acţiune pe plan intern în acest sens.

La data de 17 ianuarie 2008 reclamanţii au adresat o cerere Preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie solicitând informaţii statistice în ceea ce priveşte inter alia numărul cererilor înaintate de organele de anchetă pentru interceptarea conversaţiilor telefonice, precum şi numărul cererilor aprobate şi a celor respinse. Răspunsul a fost dat la data de 6 februarie 2008, în care se arăta că : în 2005 din totalul de 2609 cereri pentru interceptări, 98,81% au fost aprobate; în 2006 din 1931 de cereri 97,93% au fost abrobate, iar în 2007, 99, 24 % din cele 2372 de cereri au fost aprobate.

Dreptul intern relevant

În prezenta cauza sunt relevante : Codul de Procedură Penală şi Actul de Activităţi Operaţionale de Investigare

Din Actul de Activităţi Operaţionale de Investigare din 12 aprilie 1994 sunt relevante: secţiunea 2 privind scopurile activităţilor operaţionale , secţiunea 4 referitoare la baza legală a activităţilor operaţionale de investigare, secţiunea 5 care stabileşte regulile privind respectul pentru drepturile şi libertăţile omului în efectuarea activităţilor operaţionale de investigare, secţiunea 6 privind măsurile operaţionale de investigare, secţiunea 7 care prezintă motivele pentru efectuarea activităţilor operaţionale de investigare, secţiunea 8 care stabileşte condiţiile şi modul de efectuare a activităţilor operaţionale de investigare, secţiunea 9 referitoare la conduita controlului operaţional, secţiunea 10 privind modul de utilizare a rezultatelor activităţilor operaţionale de investigare, secţiunea 11 care stabileşte autorităţile care pot efectua activităţi operaţionale de investigare, secţiunea 18 privind controlul Parlamentului şi secţiunea 19 referitoare la supravegherea realizată de către procuror.

În ceea ce priveşte Codul de Procedură Penală pot fi amintite: articolul 156 § 1 privind motivele interceptării conversaţiilor telefonice şi a alte altor conversaţii, articolul 156 § 2 care stabileşte modul de interceptare şi înregistrare, articolul 156 § 3 care face referire la raportul interceptărilor şi înregistrărilor, articolul 41 privind competenţa judecătorului, articolul 135 referitor la interceptarea comunicaţiilor, articolul 136 privind interceptarea şi înregistrarea şi autorizarea lor, precum şi articolul 138 care face referire la verificarea raportului de interceptare.

ÎN DREPT

I. Pretinsa încălcare a Articolului 8 al Convenţiei

Reclamanţii s-au plâns în baza articolului 8 că dreptul la libertatea corespondenţei nu le-a fost respectat de vreme ce dreptul intern nu conţinea suficiente garanţii împotriva abuzurilor autorităţilor. Aceştia nu s-au pretins a fi victimele vreunei interceptări telefonice.

Susţinerile părţilor

Reclamanţii susţin că au statutul de victimă şi că a existat o ingerinţă în exercitatarea drepturilor garantate de art. 8 al Convenţiei. Chiar dacă nu toţi aveau licenţă de practicare dată de Ministerul Justiţiei, toţi au reprezentat alţi reclamanţi în fata CEDO. De asemenea, aceştia erau şi membri ai organizaţiei „Avocaţi pentru Drepturile Omului”, organizaţie privită de Guvern ca fiind o organizaţie subversivă care acţiona împotriva intereselor statului. Ei au reprezentat mulţi reclamanţi precum P. Popovici condamnat la închisoare pe viaţă; P. Stici şi M. Ursu, care au fost acuzaţi de uciderea fiului Preşedintelui Parlamanetului şi, C. Becciev şi E. Duca, ambii acuzaţi de delicte foarte grave, atât în instanţele locale cât şi în faţa Curţii. Au reprezentat şi persoane care au avut dispute cu membrii Partidului Comunist, precum şi 2 persoane care au intrdous acţiuni împotriva serviciilor secrete ale Republicii Moldova. Deşi nu toţi membrii erau implicaţi în cauze seriose toţi foloseau telefoane şi prin urmare riscau să fie interceptaţi.

Reclamanţii susţin că legislaţia în vigoare la momentul introducerii cererii cât şi în prezent le-a încălcat dreptul la respectarea corespondenţei. Sistemul legislativ nici nu îndeplineşte condiţia de previzibilitate şi nici nu oferă suficiente garanţii împotriva interceptărilor arbitrare şi abuzive.

În argumentarea lor reclamanţii s-au bazat pe statisticile realizate în legătură cu interceptările telefonice din care rezultă că judecătorii de anchetă nu au examinat motivele prezentate în favoarea măsurii de interceptare. Astfel 60% din infracţiunile prevăzute de Codul Penal erau susceptibile să primească mandate de interceptare. Limitarea în timp a mandatelor de interceptare este una teoretică deoarece în practică dupa trecerea perioadei de 6 luni o nouă autorizaţie putea fi dată de către un judecător de anchetă. Obligaţia judecătorului, prevăzută de art . 135 al Codului de Procedură Penală, de a informa pe cei ale căror telefoane au fost intreceptate privind măsurile luate, nu funcţionează în practică şi mai mult nici un judecător nu a respectat această prevedere.

Guvernul susţine că reclamanţii nu se pot pretinde victime deoarece această cauză se distinge de cauza Klass şi alţii vs Germania (6 septembrie 1978, seria A nr. 28) unde reclamanţii erau avocaţi şi unul era judecător. În cauza de faţă doar 2 dintre reclamanţi au licenţă de practicare dată de Ministerul Justiţiei, în timp ce reclamanţii nu au prezentat nici o dovadă că printre clienţii lor s-ar afla persoane cărora li s-ar aplica legislaţia relevantă şi cărora să le fi fost intreceptate conversaţiile. Toţi clienţii reclamanţilor cărora li s-au ascultat telefoanele au introdus cererile după 2003 şi 2004, singura excepţie fiind E. Duca. Prin urmare reclamanţii cererea reclamanţilor trebuie să fie declarată inadmisibilă.

Reprezentanţii Guvernului mai susţin că nu a existat vreo interceptare a corespondenţei reclamanţilor. Aceştia nu pot fi nici măcar victime potenţiale de vreme ce legislaţia în vigoare stabileşte clar categoriile de persoane susceptibile măsurilor de interceptare. Legislaţia relevantă conţine de asemenea suficiente garanţii. Interceptarea telefoanelor este reglementată de Actul de Activităţi Operaţionale de Investigare şi de Codul de Procedură Penală. Art. 6 al primului act prevede că interceptarea trebuie făcută numai în conformitate cu legea şi că măsurile de interceptare sunt autorizate într-o manieră publică. Totuşi metodele şi tehnicile de supraveghere sunt secrete.

Numai persoanele implicate în infracţiuni grave erau vizate de legislaţia Moldovei, iar pentru interceptarea corespondenţei altor persoane este necesar acordul scris al acestora, iar motivele pentru dispunerea interceptării trebuiau să fie plauzibile.

În opinia Guvernului interceptarea corespondenţei nu se face în mod arbitarar, ci în baza unui mandat emis de judecătorul de anchetă în conformitate cu o decizie motivată a unuia dintre şefii organelor care realizează interceptarea. În cazuri urgente măsurile de interceptare puteau fi luate în baza deciziei procurorului care trebuia să-l informeze pe judecătorul de anchetă în cel mult 24 de ore. În astfel de cazuri judecătorul de anchetă are dreptul de a dispune încetarea măsurilor de interceptare şi distrugerea materielelor obţinute prin interceptare.

În ceea ce priveşte reglementările emise în conformitate cu secţiunea 4 (2) din Actul de Activităţi Operaţionale de Investigare, Guvernul a susţinut că acestea constituie secrete de stat, în conformitate cu Actul Secretelor de Stat.

Aprecierea Curţii

1. Dacă a existat vreo ingerinţă

Curtea reiterează că aceste comunicaţii telefonice se includ în noţiunea de „viaţă privată” şi „corespondenţă” în sensul Art. 8 (a se vedea Weber şi Saravia vs. Germania (dec.), nr. 54934/00, § 77, 29 Iunie 2006). De asemenea, aceasta mai arată că în cauza Klass vs Germania (§ § 34 şi 35) Curtea a fost chemată să decidă dacă un individ ar putea depune o cerere la organele Convenţiei, în ceea ce priveşte măsurile secrete de supraveghere fără să poată să arate că o măsură concretă l-a afectat în mod specific. Astfel, Curtea acceptă că o persoană, în anumite condiţii, poate să fie victima unei încălcări prilejuite de simpla existenţă a unor măsuri secrete sau a legislaţiei care permite măsuri secrete, fără a fi nevoită să arate că astfel de măsuri i-au fost aplicate acesteia.

Curtea mai subliniază că acolo unde un stat membru instituie supraveghere secretă fără ca persoanele supravegheate să cunoască acest lucru, art. 8 poate fi în mare măsura redus la o nulitate. Este posibil ca într-o astfel de situaţie un individ să fie tratat în mod contrar articolului 8, sau chiar de a fi lipsit de dreptul acordat de acest articol, fără a fi conştient de aceasta şi, prin urmare, fără a putea obţine o despăgubire, fie la nivel naţional, sau înaintea instituţiilor Convenţiei. Curtea constată că este inacceptabil ca asigurarea de a beneficia de un drept garantat de Convenţie să fie astfel îndepărtată prin simplul fapt că persoana în cauză este în necunoştinţa încălcării acestuia. Dreptul de a recurge la Comisia pentru persoane potenţial afectate de supravegherea secretă trebuie să se facă în baza art. 25 pentru că altfel art. 8 riscă să devină nulă.

Curtea observă că în baza Actului de Activităţi Operaţionale de Investigare, autorităţile pot intercepta comunicaţiile unei anumite categorii de persoane prevăzute în secţiunea a VI-a a acestui act. În calitate de avocaţi pentru drepturile omului, reclamanţii acestora au legături cu asemenea persoane.

Curtea nu poate să nu i-a în considerare faptul că la momentul când cererea a fost declarată admisibilă, “Avocaţii pentru Drepturile Omului” au reprezentat aproximativ 50 % din cauzele Moldovei comunicate Guvernului. De asemenea, Curtea nu poate ignora faptele din cauza Colibaba vs. Moldova (nr. 29089/06, §§ 67-69, 23 Octombrie 2007) unde procurorul general a ameninţat Asociaţia Baroului Moldovenesc cu introducerea unor acţiuni penale împotriva avocaţilor care au prejudiciat imaginea Republicii Moldovei, la organizaţii internaţionale specializate în protecţia drepturilor omului.

Curtea consideră că nu poate fi exclus faptul că măsurile de supraveghere secretă au fost aplicate reclamanţilor sau că aceştia riscau la momentul respectiv ca aceste măsuri să li se aplice şi lor.

În consecinţă a existat o ingerinţă în exercitarea drepturilor garantate de Art. 8 al Convenţiei şi obiecţia Guvernului privind lipsa statutului de victimă trebuie respinsă.

2.Dacă ingerinţa a fost justificată

O astfel de ingerinţă este justificată în condiţiile de la punctul 2 din art. 8, numai dacă este "în conformitate cu legea", urmăreşte unul sau mai multe dintre scopurile legitime menţionate la punctul 2 şi este "necesară într-o societate democratică" pentru pentru a atinge scopul sau scopurile (Weber şi Saravia § 80).

3.Dacă ingerinţa era “prevăzută de lege”

Expresia "în conformitate cu legea" în temeiul articolului 8 § 2 necesită, în primul rând, ca măsură să aibă corespondent în dreptul intern, şi se referă şi la calitatea legii în cauză. Prin urmare, aceasta ar trebui să fie compatibilă cu statul de drept şi accesibilă pentru persoana în cauză şi care trebuie să fie capabilă să prevadă consecinţele acesteia (Kruslin vs. Franta, 24 Aprilie 1990, § 27, Series A nr. 176-A; Huvig vs. Franţa, 24 Aprilie 1990, § 26, Series A nr. 176 B; Lambert vs. Franţa, 24 August 1998, § 23, Rapoarte a Hotărârilor şi Deciziilor 1998-V; Perry vs. Regatul Unit, nr. 63737/00, § 45, ECHR 2003-IX (extracte); Dumitru Popescu vs. România (nr. 2), nr. 71525/01, § 61, 26 Aprilie 2007; Asociaţia pentru Integrare Europeană şi a Drepturilor Omului şi Ekimdzhiev vs. Bulgaria, nr. 62540/00, § 71, 28 Iunie 2007; Liberty şi alţii vs. Regatul Unit , nr. 58243/00, § 59, 1 Iulie 2008).

Curtea statuează că: „Previzibilitztea, în special, în contextul măsurilor secrete de supraveghere, cum ar fi interceptarea comunicaţiilor, nu presupune că o persoană ar trebui să fie capabilă să prevadă, atunci când autorităţile sunt susceptibile de a intercepta comunicaţiile sale, astfel încât aceasta să poată să îşi adapteze în consecinţă conduita (Leander vs. Suedia, hotărârea din 26 august 1987, seria A, nr. 116, p. 23, § 51). Totuşi, în cazul în care o putere investită de executiv este exercitată în secret, riscurile privind existenţa unei arbitrări sunt evidente (Huvig v. Franţa § 29 şi Rotaru v. România [GC], nr. 28341/95, § 55, CEDO 2000-V). Prin urmare, este esenţial să se prevadă cu claritate, normele cu privire la interceptarea convorbirilor telefonice, în special în cazul când tehnologia utilizată este din ce în ce mai sofisticată ( Kopp vs. Elveţia, hotărârea din 25 martie 1998, Rapoarte 1998-II, pp.. 542 -- 43, § 72, şi Valenzuela Contreras vs. Spania, hotărârea din 30 iulie 1998, Rapoarte 1998-V, pp.. 1924 25, § 46).

Legea internă trebuie să indice scopul oricărei libertăţi de acţiune conferită autorităţilor competente, precum şi modul de exercitare a acesteia în vederea acordării fiecărui individ a unei protecţii împotriva ingerinţei arbitare.

Mai mult, Curtea reaminteşte că, în Dumitru Popescu vs. România (punctele 70-73), Curtea a afirmat faptul că organul care emite autorizaţiile de interceptare ar trebui să fie independente şi că trebuie să fie controlate judiciar sau de către un organism independent de organul emitent .

Curtea constată că legislaţia existentă înainte de 2003 nu este clară şi nici nu îndeplineşte condiţiile minime de siguranţă stabilite în jurisprudenţa Curţii.

Curtea constată că, după 2003, legislaţia Republicii Moldova pare să fie mai clară cu privire la interceptarea comunicaţiilor persoanelor suspectate de săvârşirea unor infracţiuni. Într-adevăr, este menţionat explicit că o persoană suspectată de săvârşirea unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave, riscă în anumite circumstanţe, să-i fie aplicate aceste măsuri privind interceptarea comunicaţiilor. Mai mult decât atât, a fost modificată legislaţia care prevede acum că mandatele de interceptare urmează să fie emise de către un judecător.

Curtea observă, de asemenea, că legislaţia în cauză nu prevede în mod clar o limitare în timp a unei măsuri de autorizare a interceptării comunicaţiilor telefonice. Deşi Codul penal impune o limitare de şase luni nu există prevederi în legislaţie care ar împiedica autorităţile de urmărire penală să încerce şi să obţină un nou mandat de interceptare după expirarea termenului stabilit de şase luni.

S-a mai stabilit că posibilitatea de a controla sistemul de supraveghere secret o are Parlamentul, care îşi exercită această atribuţie printr-o comisie de specialitate (pct. 18 din Legea cu privire la activităţile operaţionale de investigaţie). Cu toate acestea, modul în care Parlamentul exercită controlul nu este prevăzut de lege şi Curţii nu i-a fost prezentată nici o dovadă care să arate că există o procedură care să reglementeze activitatea Parlamentului în legătură cu aceast aspect.

Curtea este de părere că problemele pe care le-a identificat aveau un impact asupra funcţionării efective a sistemului de supraveghere secret care există în Moldova. În acest sens, Curtea i-a act de informaţiile statistice conţinute în scrisoarea şefului Biroului Prezidenţial al Curţii Supreme de Justiţie. Aceste statistici arată că sistemul de supraveghere secretă în Republica Moldova este întrebunţat în mare parte, iar acest lucru se datorează lipsei de protecţie. (Asociaţia pentru Integrare Europeană şi Drepturile Omului şi Ekimdzh).

În concluzie, Curtea consideră că în Republica Moldova, legea nu prevede o protecţie adecvată împotriva abuzului de putere de către stat în domeniul de interceptare a comunicaţiilor telefonice. Ingerinţa în exercitarea drepturilor reclamanţilor nu a fost aşadar prevăzută “de lege”. Având în vedere această concluzie, nu este necesar să considerăm dacă ingerinţa îndeplinea celelalte condiţii ale paragrafului 2 art. 8. Rezultă că a existat o încălcare a articolului 8, în acest caz.

II. Pretinsa încălcare a articolului 13 din Convenţie

Reclamanţii au susţinut că ei nu au dispus de o cale de atac efectivă în faţa unei autorităţi naţionale cu privire la încălcarea articolului 8 al Convenţiei şi a pretins o încălcare a articolului 13 din Convenţie.

Curtea reiterează faptul că articolul 13 nu poate fi interpretat ca necesitând un remediu împotriva dreptului intern, căci altfel Curtea ar cere Statelor Contractente să încorporeze Covenţia în legislaţia internă. În aceste circumstanţe Curtea constată că nu a existat nici o încălcare a art. 13 coroborat cu art. 8.

III. Aplicarea articolului 41

Guvernul a susţinut că, având în vedere că reclamanţii s-au reprezentat pe ei însuşi nu ar trebui să aibă dreptul la nici o plată în conformitate cu prezentul capăt de cerere.

Totuşi, Curtea a stabilit că statul pârât trebuie să plătească, într-un termen de 3 luni de la data la care hotărârea rămâne definitivă, suma de 3 500 EURO pentru cheltuieli şi taxe.

2 comentarii:

  1. Ciudat...eu credeam ca Securitatea e a lor scut.
    http://www.trilulilu.ro/tiberiuflorea/e5d9e9692597a7

    RăspundețiȘtergere
  2. Este a lor scut! Ce!? Nu se vede, dar se aude!

    RăspundețiȘtergere