8 februarie 2009

Cauza TĂTAR C. ROMÂNIA (Cererea nr. 6702/01, hot. din 27 ianuarie 2009)

Aspecte introductive privind consacrarea dreptului la un mediu sănătos în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

Oricât am citi şi reciti Convenţia, nu vom regăsi sintagma „mediul înconjurător” în cuprinsul ei, cu atât mai puţin noţiunea „drept la un mediu înconjurător sănătos”. S-ar putea spune, fără ca formal aceasta să reprezinte o inexactitate, că dreptul la un mediu înconjurător sănătos nu face parte din categoria drepturilor şi libertăţilor pe are le generează. O atingere a dreptului la un mediu sănătos nu poate f invocat ca atare în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru că el nu este garantat in terminis de Convenţie. (C. Bârsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, ed. CH Beck, Bucureşti, 2005)

Prin urmare, nu există nici o prevedere în cadrul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi în protocoalele sale adiţionale care să facă referire în mod expres la dreptul la un mediu sănătos. La începutul anului 1970, au fost făcute anumite propuneri pentru elaborarea unui protocol la această Convenţie, prin care să se recunoască dreptul la un mediu sănătos, dar aceste iniţiative nu au avut succes. De asemenea, mai trebuie reţinut faptul că, în timp ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu prevede dreptul la un mediu sănătos, s-a recunoscut atât prin intermediul jurisprudenţei sale cât şi a Comisiei Europene că anumite tipuri de deteriorări a mediului cu consecinţe grave pentru indivizi, sau chiar eşecul autorităţilor publice de a furniza informaţii despre riscurile serioase care ar apărea în legătură cu mediul şi la care indivizii sunt expuşi, pot constitui o încălcare a drepturilor protejate de Convenţie, ca de exemplu, dreptul la respectarea vieţii private şi de familie prevăzut la art. 8, articol invocat şi în cauza Tătar c. România.

TĂTAR C. ROMÂNIA (Cererea nr. 67021/01)

ÎN FAPT

Reclamantul, Vasile Gheorghe Tătar şi Paul Tătar, tată şi fiu, sunt cetăţeni români, născuţi în 1947, respectiv 1979 şi locuiesc la Baia Mare, într-un cartier în apropierea exploatării miniere a societăţii „Aurul” Baia Mare S.A., mai exact la 100 de m distanţă de la uzina de exploatare şi de terenul de decantare Sărar, care se întinde pe o suprafaţă de 25 de ha şi aproximativ la 8,5 km de celelalte decantoare.

Activitatea Societăţii „Aurul” şi contextul de mediu

SC „Aurul” Baia Mare S.A. (în continuare societatea „Aurul”) este o societate pe acţiuni, constituită la data de 4 aprilie 1996, de 5 societăţi: societatea australiană Esmeralda Exploration Limited, Regia Autonomă a Plumbului şi Zincului, Geomin S.A., Institutul de cercetări şi proiectări miniere S.A., Uzina de utilaj minier şi reparaţii S.A.. Activitatea societăţii constă în exploatarea minereurilor neferoase.

Societatea „Aurul” a fost înlocuită în exploatare, printr-o vânzare de acţiuni de Transgold SA, iar ulterior de către Romaltyn Mining SRL.

Potrivit unui studiu de impact, efectuat de Ministerul de resort în 1993, solul şi apa din regiune au fost deja intens poluate încă din 1990. Nivelul concentraţiei de dioxid de sulf industrial în aer era ridicat, iar cea de metale grele din sol a fost mult mai ridicată decât nivelul permis. Un alt studiu din 2001 confirma nivelul de poluare ridicat, în special în zona Săsar.

De asemenea, un raport al Programului Naţiunilor Unite privind mediul, realizat în 2000 constata consecinţele accidentului ecologic din ianuarie 2000 şi descria regiunea drept una poluată din cauza activităţii industriale intense. Aceleaşi concluzii au fost prezentate şi de Organizaţiei Mondială a Sănătăţii în raportul „Concers for Europe Tomorrow”.

Tehnologia de exploatare şi normele privind protecţia mediului în activităţile industriale miniere

Exploatarea în bazinele Flotatia Centrala, Bozina şi Săsar se efectuează folosind o tehnologie nouă, care de principiu, previne deversarea deşeurilor în mediul înconjurător. Astfel, minereurile sunt introduse în nişte bazine, iar separarea lor se efectuează prin folosirea cianurii de sodiu. Această tehnologie a fost folosită de către societatea comercială australiană şi în Canada, Africa de Sud, Ghana şi Australia.

În 1995, Agenţia australiană pentru protecţia mediului a elaborat o serie de norme, denumite „Best practice environmental management in mining”, cu privire la gestionarea deşeurilor, alegerea locului activităţii, verificarea compatibilităţii solului, etc.

Studiul de impact asupra mediului realizat în 1993, a analizat impactul asupra mediului a tehnologiei folosite în tratarea minereurilor în regiunea Baia Mare. Acest studiu a reprezentat o condiţie pentru acordarea autorizaţiei de mediu. Luând în considerare faptul că uzinele şi bazinele folosite erau în proximitatea unor zone locuite, autorii studiului au concluzionat că în zona Baia Mare mineritul deja reprezintă o sursă de poluare, evidenţiind în principal poluarea solului cu cianură de sodiu. Raportul a subliniat anumite aspecte privind pericolul pentru păsările migratoare din zonă, precum şi poluarea fonică din cauza funcţionării unor utilaje. Însă, concluziile raportului au subliniat avantajele economice ale proiectului de exploatare (statul urmând să aibă un profit de 8,8 milioane de USD din extragerea a 8035 kg de aur şi 76135 kg de argint, precum şi crearea de noi locuri de muncă), subliniind că „activitatea în cauză nu poate influenţa caracteristicile actuale ale regiunii într-o manieră semnificativă”.

Accesul la informaţie şi participarea publicului la procesul decizional prealabil acordării autorizaţiei de funcţionare

La data de 23 aprilie 1997, s-a acordat o autorizaţie pentru reconstruirea bazinului Săsar şi Bozinta, iar la 30 decembrie 1998, Ministerul Muncii şi Ministerul Sănătăţii a autorizat Societatea „Aurul” să folosească cianură de sodiu şi alte substanţe chimice în procesul tehnologic de extragere a minereurilor. La 3 iunie 1999 s-a publicat în Monitorul Oficial, Hotărârea Guvernului privind acordarea unei licenţe de concesiune pentru prelucrarea minereurilor la Săsar şi Flotatia Centrală (71,4 ha) către Societatea „Aurul”. La data de 4 februarie, Societatea „Aurul” a anunţat într-un ziar local existenţa unei cereri pentru autorizaţie.

Printr-o expertiză realizată la 15 iunie 2001, la cererea Poliţiei Maramureş, s-a constat că activitatea de extracţie s-a început la data de 11 iunie 1999, iar capacitatea de producţie a fost depăşită cu 75% până la sfârşitul anului.

Accidentul ecologic din 30 ianuarie 2000, consecinţe şi cauze

La data de 30 ianuarie 2000, o cantitate de aproximativ 100.000 m3 de apă poluată cu cianură s-a deversat în râul Săsar, iar de aici în Lăpuş şi Tisa. Parcurgând 800 de km, poluarea a ajuns până în Ungaria, Serbia, prin Dunăre în Marea Neagră. Constatările realizate după incident au evidenţiat efectele dezastrului asupra mediului şi au concluzionat că de vină ar fi dificultăţile cauzate de factorul meteo, anume controlul nivelului apei în bazin, control efectuat de angajaţii societăţii „Aurul”, aplicând metoda verificări cu ochiul.

După accidentul ecologic, primul reclamant a sesizat autorităţile locale din Maramureş, Ministerul Mediului, delegaţia Comisiei Europene în România, Cabinetul Primului-ministru, Preşedintele Republicii, Prefectura Maramureş, despre pericolul la care este expus el şi familia sa din cauza folosirii de către „Aurul” a unei tehnologii pe bază de cianură de sodiu. Reclamantul a fost informat, în urma acestor demersuri că Societatea „Aurul” are o autorizaţie de funcţionare obţinută în mod legal, iar Societatea Transgold încă nu a obţinut o autorizaţie de funcţionare.

La 26 septembrie 2003, Garda de Mediu l-a informat pe reclamant că procesul tehnologic folosit la extracţia minereurilor în vecinătatea locuinţei lui, nu reprezintă un factor de risc. De asemenea, Ministerul Mediului l-a informat pe reclamant că activitatea Societăţii Transgold nu reprezintă un risc pentru sănătatea publică.

În 2000, reclamantul a depus o plângere penală împotriva conducerii uzinei, la parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş şi la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, motivând că activitatea uzinei reprezintă un real pericol pentru cei care locuiesc în împrejurimi. După ce dosarul penal a fost refăcut o dată, printr-o ordonanţă din 20 noiembrie 2001, Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş a decis neînceperea urmăririi penale a persoanelor reclamante, în legătură cu incidentul din 30 ianuarie 2000, pe motiv că faptele invocate de reclamant nu constituie infracţiune în dreptul penal român. Plângerea reclamantului la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă a primit aceeaşi soluţie.

Între timp, Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş, s-a sesizat din oficiu şi a deschis dosarul penal nr. 139/P/2002, pentru fapte prevăzute de art. 85 din Legea 137/1995. Dosarul viza membrii Consiliului de Administraţie a Societăţii „Aurul”.

Un studiu de impact asupra mediului înconjurător a fost realizat şi în anul 2001, la cererea Societăţii Aurul, de către Centrul de sănătate şi mediu Cluj, Institutul de sănătate publică Bucureşti şi de alte instituţii. Studiul a concluzionat că folosirea cianurii are efecte asupra sănătăţii umane, provocând diferite afecţiuni cardiace şi ale sistemului nervos central.

La data de 18 decembrie 2001, Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale a reînnoit licenţa iniţială de exploatare, modificând titularul acesteia. Astfel, noul titular a devenit SC Transgold SA. Ulterior societatea a obţinut toate autorizaţiile necesare funcţionării depozitelor de sterile şi pentru uzina de extragere a metalelor preţioase.

La nivelul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii există mai multe studii ştiinţifice cu privire la efectele folosirii în minerit a cianurii asupra sănătăţii umane. În textul hotărârii, Curtea prezintă câteva asemenea concluzii.

În anul 1996, al doilea reclamant a prezentat primele simptome a astmei, iar reclamanţii susţin că această boală s-a agravat în 2001, datorită poluării de la Societatea Aurul. Mai multe rapoarte medicale atestă faptul că cel de al doilea reclamant suferă de astm.

Dreptul intern relevant

Constituţia României, la art. 35 consacră dreptul la un mediu sănătos ca şi drept fundamental, iar Legea 137/1995 cu privire la protecţia mediului stabilea dreptul la informare în probleme de mediu, dreptul de asociere în organizaţii pentru scopul protejării mediului, dreptul de a se adresa autorităţilor administrative şi judiciare pentru prevenirea unor prejudicii directe sau indirecte. De asemenea, legea stabileşte şi infracţiuni pentru anumite ipoteze când se produce un prejudiciu prin poluarea mediului.

La data de 23 octombrie 2001 a fost publicată în Monitorul Oficial Legea nr. 544/2001 cu privire la accesul la informaţii de interes public. Legea reglementează condiţiile în care autorităţile statale trebuie să comunice informaţii de interes public.

Ordonanţa Guvernului 195/2005 cu privire la protecţia mediului, prin care s-au stabilit principii, s-au definit noţiuni şi legiferat regimul anumitor substanţe periculoase. Ordonanţa abrogă Legea 137/1995.

Ordonanţa Guvernului 68/2007 cu privire la răspunderea pentru prevenirea şi repararea prejudiciilor în domeniu de mediu, care transpune principiile prevăzute de Directiva 2004/35/CE.

Dreptul şi practica internaţionale aplicabile

Declaraţia finală a Conferinţei Naţiunilor Unite asupra mediului de la Stockholm din 5-10 iunie 1972.

Declaraţia de la Rio privind mediul şi dezvoltarea din data de 3-14 inie 1992.

Convenţia internaţională din 25 iunie 1998 (Aarhus, Danemarca) asupra accesului la informaţii, participarea publicului la procesul decizional şi accesul la justiţie în probleme de mediu, care a fost ratificată de România prin Legea nr. 86/2000.

Hotărârea Curţii Internaţionale de Justiţie din 22 septembrie 1997, în cauza Gabcikovo Nagymaros (Ungaria c. Slovacia).

Rezoluţia nr. 1430/2005 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind riscurile industriale.

Instrumentele Uniunii Europene

Comisia Europeană a publicat o comunicare referitoare la securitatea activităţilor miniere : studiu privind accidentele miniere recente, pe baza căruia Parlamentul European a adoptat la 5 iulie 2001, o rezoluţie (JO C 65 E din 14.3.2002).

Directiva 2006/21/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, din 15 martie 2006, referitoare la gestionarea deşeurilor industriei extractive şi de modificare a Directivei 2004/35/CE prevede măsurile , procedurile şi orientările destinate să prevină sau să reducă, atât cât este posibil, efectele nefaste ale gestiunii deşeurilor industriale extractive asupra mediului, şi în special asupra apei, arului, faunei, florei şi a peisajului, precum şi asupra sănătăţii umane. Gestionarea acestor deşeuri trebuie să se facă prin instalaţii specifice şi trebuie să respecte restricţiile specifice. Această activitate este susceptibilă să angajeze responsabilitatea exploatatorului în cazul producerii unor prejudicii asupra mediului, conformându-se cu prevederilor Directivei 2004/35/CE.

ÎN DREPT

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie

Reclamantul a invocat încălcarea art. 2, susţinând că procedeul tehnic folosit de Societatea „Aurul” reprezintă un pericol la adresa vieţii. Curtea menţionează că în decizia de admisibilitate pronunţată în cauză la data de 5 iulie 2007, numai plângerea cu privire la art. 8 a fost declarată admisibilă, în consecinţă numai aceasta urmează să fie analizată.

Susţinerile părţilor

Reclamanţii se plâng de pasivitatea autorităţilor naţionale care sunt responsabile de faptul că nu a luat măsurile necesare pentru a proteja sănătatea şi mediul înconjurător împotriva poluării, obligaţie care este prevăzută în art. 8 din Convenţie. A fost invocată jurisprudenţa Curţii, şi anume Guerra şi alţii v. Italia (1998, para. 58). Mai mult, primul reclamant a mai afirmat că acesta nu a avut nici o posibilitate de a formula un recurs efectiv împotriva deciziei de autorizare a activităţii în cauză, precum şi împotriva funcţionării acesteia.

De asemenea, reclamanţii susţin că nu a existat o consultare eficientă cu publicul înainte de începerea exploatării. Au existat dezbateri publice în noiembrie şi decembrie 1999 în condiţiile în care exploatarea începuse în iunie 1999.

Această stare de fapt a avut finalitatea prin aceea că autorităţile de stat nu au ţinut cont de justul echilibru între interesele economice ale comunităţii şi dreptul reclamanţilor la respectarea domiciliului şi a vieţii private şi de familie.

Guvernul, în apărarea a, a susţine că art. 8 se aplică numai în situaţii de poluare gravă, cum era de exemplu în cauza Lopez Ostra. Ori, în speţă s-au realizat numeroase studii de impact, dar în acestea nu s-a subliniat existenţa poluării cu cianură a atmosferei. Astfel, nu există o legătură de cauzalitate între încălcarea pretinsă şi situaţia mediului.

În ceea ce priveşte accesul la informaţie, Guvernul susţine că aşa cum s-a întâmplat şi în cauza McGinley, reclamanţii din prezenta cauză nu au efectuat demersurile necesare în vederea obţinerii informaţiilor referitoare la riscurile pe care poluarea din Baia Mare ar putea să le producă asupra sănătăţii lor. Potrivit Legii nr. 137/1995, ei aveau posibilitatea de se adresa autorităţilor administrative sau judiciare pentru a se plânge de existenţa unui prejudiciu direct sau indirect. De asemenea, aceştia ar fi putut apela la prevederile Legii nr. 544/201 privind accesul la informaţiile de interes public.

Guvernul mai afirmă că documentele pe baza cărora a fost emisă autorizaţia de funcţionare puteau fi consultate la Autoritatea locală pentru protecţia mediului. Această documentaţie putea face, în egală măsură, obiectul unui recurs.

Mai mult, se arată că cianura a fost utilizată în domeniul miner în aproape 9 de ţări, dintre care 3 sunt situate în Europa: Spania, Finlanda şi Suedia. Astfel, Guvernul a făcut referire la prevederile Directivei 2006/21/CE, care la articolul 13 stabileşte valorile limită pentru concentraţiile de cianură. Acesta a mai precizat că reclamanţii locuiesc la o distanţă de mai mulţi kilometri de sursa de polare. Potrivit Guvernului, utilizarea cianurii în industria minieră nu poate reprezenta un pericol pentru sănătatea umană decât în cazul nerespectării normelor impuse în ceea ce priveşte funcţionarea diferitelor procese tehnologice. Iar referitor la boala de astm de care suferă cel de-al doilea reclamant, Guvernul afirmă că diagnosticul datează din anul 1996, deci de la o dată mult anterioară celei de punere în funcţiune a societăţii „Aurul”.

Guvernul mai susţine că nici un caz de maladie profesională nu a fost raportat în regiunea oraşului Baia Mare şi că în general bolile cronice au o cauzalitate multifuncţionlă. Prin urmare, este aproape imposibilă dovedirea unei legături de cauzalitate între astmul celui de-al doilea reclamant şi activitatea uzinei Săsar.

Aprecierea Curţii

În formularea aprecierii sale Curtea invocă anumite cauze ale jurisprudenţei sale privind dreptul la un mediu sănătos, precum López Ostra c. Spania (1994), Guerra c. Italia (1998), Surugiu c. Roumanie (2004), Powell et Rayner c. Royaume-Uni (1990), Moreno Gómez c. Spania (2004), Airey c. Irlanda (1979), Budayeva c. Rusia (2008), Oneryildiz c. Turcia (2004), Taşkın şi alţii c. Turcia (2004), McGinley et Egan c. UK (1998), Hatton şi alţii c. UK (2003). De exemplu, în cauza Airey c. Irlanda, Curtea a arătat că art. 8 se poate aplica în cauze privind dreptul la mediu, în care poluarea să fie direct cauzată de Stat sau în care responsabilitatea acestuia să derive din absenţa unei reglementări adecvate în ceea ce priveşte activitatea sectorului privat. Mai mult, în cauza Budayeva c. Rusia, Curtea a statuat că obligaţia pozitivă a Statului de a lua toate măsurile rezonabile şi adecvate pentru protejarea drepturilor cetăţenilor, presupune în primul rând adoptarea unui cadru legislativ şi administrativ în vederea prevenirii eficace a prejudiciilor asupra mediului şi asupra sănătăţii umane.

Curtea constată că în cauza de faţă, reclamanţii se plâng nu de existenţa unui act ci mai degrabă de o inacţiune. Aceştia contestă nerealizarea de către autorităţile naţionale a anchetelor şi a studiilor necesare care ar fi permis evaluarea dinainte a mediului şi a drepturilor sale. Ei mai susţin că nu au avut nici o posibilitate de a introduce un recurs efectiv împotriva deciziei de autorizare a activităţii în cauză şi împotriva funcţionării acesteia. Cel de-al doilea reclamant afirmă că starea sa de sănătate s-a agravat din cauza poluării generate de activitatea acestei uzine.

Curtea a mai arătat că societatea a stat la originea accidentului ecologic din ianuarie 2000, care a fost descris într-o maniară amplă de către presa internaţională şi a făcut, de asemenea, şi obiectul unui raport al Uniunii Europene şi al Naţiunilor Unite. După acest accident primul reclamant a început să se informeze privind pericolul creat atât asupra vieţii sale cât şi a fiilor săi, de activitatea respectivă, în special a fiului său Paul care suferea de astm. Astfel, Curtea va analiza dacă indiciile care ar putea arăta că afecţiunea de care suferă cel de-al doilea reclamant poate fi agravată de activitatea societăţii „Aurul”.

În primul rând, Curtea nu are nici un motiv de a se îndoi de existenţa bolii de care suferă cel de-al doilea reclamant, boală care a fost depistată, pentru prima dată, în 1996, înainte de punerea în funcţiune a activităţii societăţii „Aurul”. În al doilea rând, nu poate fi contestat faptul că cianura de sodiu este o substanţă toxică ce poate, în anumite condiţii, să pună în pericol sănătatea umană. În al treilea rând, Curtea nu are nici un dubiu cu privire la nivelul ridicat de poluare care a fost înregistrat în apropierea locuinţei celor doi reclamanţi, imediat după producerea accidentului ecologic din 2000.

Curte examinează studiile ştiinţifice depuse la dosarul cauzei de către reclamanţi. În ceea ce priveşte studiul realiza de OMS în 2004, aceasta reţine că este dificil, pentru specialişti, să stabilească o legătură între doză – efect în ceea ce priveşte ingestia de cianură de sodiu. Al doilea studiu, realizat de Agenţia pentru substanţe toxice în 2006, adoptă poziţia potrivit căreia contactul cu cianură de sodiu poate avea efecte iritante pentru căile respiratorii, precizând că nu există informaţii disponibile referitoare la doza de cianură pornind de la care se poate vorbi de un incident privitor la bolile respiratorii. În final, cel de-al treilea studiu nu face decât să confirme concluziile celor dintâi: nu se cunoaşte încă doza de cianură de sodiu care poate produce afecţiuni ale căilor respiratorii, precum astmul.

În absenţa elementelor probatorii privind acest aspect, Curtea se poate eventual baza pe un raţionament probabilist deoarece patologiile moderne se caracterizează prin pluralitatea cauzelor. Acest lucru ar fi posibil în cazul unei incertitudini ştiinţifice însoţită de elemente statistice suficiente şi convingătoare.

Curtea consideră că incertitudinea ştiinţifică nu este însoţită de elemente statistice suficiente şi convingătoare. Documentul întocmit de către un spital din Baia Mare şi care atestă o anumită creştere a numărului de boli privind căile respiratorii nu este suficient, de unul singur, să creeze o probabilitate cauzală. Curtea constată astfel că reclamanţii nu au reuşit să dovedească existenţa unei legături de cauzalitate suficientă stabilită între expunerea la anumite doze de cianură de sodiu şi agravarea astmului.

Ea mai apreciază că deşi nu există o probabilitate cauzală, existenţa unui risc serios şi substanţial pentru sănătatea şi pentru binele reclamanţilor, impune Statului să îşi îndeplinească obligaţia pozitivă de a adopta măsuri rezonabile şi adecvate capabile să protejeze drepturile reclamanţilor referitoare la respectarea vieţii lor private şi a domiciliului lor, precum şi dreptul de a se bucura de un mediu sănătos şi protejat. În această privinţă, Curtea observă că în 1992, Statul român a solicitat Institutului de cercetare a ministerului Mediului să conducă un studiu de impact asupra mediului. Şapte ani mai târziu, Statul, acţionar al societăţii „Aurul”, a decis autorizarea punerii în funcţiune a acesteia, bazându-se în principal pe concluziile acestui studiu realizat în anul 1993.

Curtea apreciază că nu are calitatea de a substitui punctul de vedere al autorităţilor locale ce priveşte politica cea mai bună pentru a o adoptată în materie de mediu şi industrie: aceasta face referire la ampla marjă de apreciere pe care jurisprudenţa sa o recunoaşte Statelor în domeniile sociale şi tehnice dificile, precum acesta despre care este vorba în cauză. Analizând concluziile studiului, Curtea arată că oraşul Baia Mare reprezenta deja un loc foarte poluat, datorită activităţii industriale intense, în special în domeniul minier. Studiul realizat în 1993 arată proximitatea activităţi în raport cu zonele locuite din oraşul Baia Mare pentru a sublinia riscurile potenţiale de poluare fonică şi atmosferică.

Curtea reaminteşte că în legislaţia românească, dreptul la mediu sănătos este un principiu care are o valoare constituţională. Acest principiu a fost preluat de Legea 137/1995 privind protecţia mediului înconjurător, care era în vigoare la data la care au avut loc faptele. De altfel, principiul precauţiei recomandă Statelor să nu întârzie în a lua măsuri efective şi proporţionale în ceea ce priveşte prevenirea riscului unor prejudicii grave şi ireversibile pentru mediu în absenţa unei certitudini ştiinţifice sau tehnice.

Curtea arată că spre deosebire de cauza Hatton, pericolul pentru mediu şi pentru binele populaţiei a fost în esenţă previzibil. Mai mult, incidentul ecologic din ianuarie 2000 a confirmat teza unei contaminări cu metale grele în cazul prăbuşirii digurilor iazurilor, contaminare deja evocată de autorii studiului realizat în 1993. Alte două ţări (Ungaria şi Serbia Muntenegru) au fost afectate, în egală măsură, de acest accident. În ceea ce priveşte acest prim aspect, Curtea reaminteşte, în spiritul principiilor nr. 21 a Declaraţia de la Stockholm şi nr. 14 a Declaraţiei de la Rio, că sarcina generală a autorităţilor este aceea de a descuraja şi e a preveni transferurile din alte State a substanţelor care provoacă o gravă deteriorare a mediului.

Curtea observă, de asemenea că, că există un cadru legislativ naţional instaurat de legea privind protecţia mediului, norme internaţionale specifice, care ar fi putut fi aplicate de către autorităţile române. Curtea, concluzionează că autorităţile române au eşuat în a-şi îndeplini obligaţia de a evalua în prealabil şi într-o manieră satisfăcătoare riscurile eventuale a activităţii în cauză şi de a lua măsurile adecvate şi capabile să protejeze drepturile reclamanţilor în ceea ce priveşte viaţa lor privată şi domiciliul lor, precum şi dreptul de a se bucura de un mediu sănătos şi protejat.

Din conţinutul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 al Convenţie, Curtea ţine să sublinieze importanţa dreptului publicului la informare, drept consacrat în jurisprudenţa sa. (mutatis mutandis, Taşkin § 119 şi Giacomelli, § 83).

Curtea notează că după procedura de reglementare a activităţilor economice şi sociale care a avut un impact asupra mediului elaborată conform Legii 137/1995 privind protecţia mediului, lege care se afla în vigoare şi la data când au avut loc evenimentele, autorităţile naţionale aveau obligaţia ca în cadrul unor dezbateri publice, să informeze cetăţenii de impactul pe care activitatea industrială putea să-l producă asupra mediului. Curtea mai arată că autorităţile naţionale au mai eşuat în a face publice concluziile studiului preliminar realizat în 1993, care stă la baza autorizaţiei de funcţionare a societăţii „Aurul”.

La nivel internaţional, Curtea reaminteşte că accesul la informaţii, participarea publicului la procesul de decizie şi accesul la justiţie în materie de mediu sunt consacrate de Convenţia Aarhus din 25 iunie 1998, ratificată de România la 22 mai 2000. În acest sens, Rezoluţia nr. 1430/2005 a Adunării parlamentare a Consiliului Europei privind riscurile industriale stabileşte, printre altele, sarcina Statelor de a îmbunătăţi procedura de răspândire a informaţiilor.

Curtea reaminteşte importanţa principiului precauţiei, consacrat prin Declaraţia de la Rio principiu care se aplică în vederea asigurării unui nivel de protecţie ridicat de sănătate, de securitate a consumatorilor şi a mediului, în cadrul activităţilor Comunităţii.

Curtea notează că obligaţiile pozitive referitoare la viaţa privată şi de familie şi care se află în sarcina autorităţilor naţionale se întind în egală măsură şi a fortiori asupra perioadei ulterioare accidentului din ianuarie 2000.

De asemenea, Curtea a mai stabilit că autorităţile naţionale au eşuat în a-şi îndeplini obligaţia de a informa populaţia oraşului Baia Mare. Aceştia din urmă se află în imposibilitatea de a cunoaşte eventualele măsuri de prevenire a unui accident similar sau măsurile care se impun într-un caz asemănător. Această teză este în egală măsură susţinută de Comunicarea Comisiei europene referitoare la securitatea activităţilor miniere.

Curtea constată că Statul a eşuat în a-şi îndeplini obligaţia de a garanta drepturile reclamanţilor referitoare la respectarea vieţii lor private şi de familie, în sensul art. 8 din Convenţie.

ASUPRA APLICABILITĂŢII ARTICLULUI 41 DIN CONVENŢIE

Prejudiciu

Cel de-al doilea reclamant, Paul Tătar, solicită suma de 146789 euro pentru prejudicul material suferit ca urmare a deteriorării stării sale de sănătate care a fost rezultatul activităţii societăţii „Aurul”.

Reclamanţii mai solicită 50000 euro pentru prejudiciul moral datorat punerii în funcţiune, în apropierea domiciliului lor, a unei exploataţii industriale periculoase pentru viaţa umană.

În ceea ce priveşte prejudiciul material pretins de cel de-al doilea reclamant, Curtea are aceeaşi opinie ca şi Guvernul român, stabilind că nu există nici o legătură de cauzalitate între încălcarea Convenţiei şi prejudiciul pretins.

În schimb, referitor la prejudiciul moral suferit de reclamanţi, Curtea reaminteşte că a stabilit încălcarea articolului 8. Cu toate acestea, având în vedere circumstanţele cauzei a hotărât de a nu acorda daune morale.

Cheltuieli de judecată

Reclamanţii au solicitat suma de 7916 Euro, sumă pe care Guvernul a considerat că nu poate fi calificată „rezonabilă” în sensul jurisprudenţei Curţii. Astfel, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, cheltuielile de judecată solicitate de reclamanţi nu pot fi acordate decât în măsura în care acestea îşi justifică necesitatea şi caracterul rezonabil.

Luând în considerare ansamblul elementelor aflate în posesia ei şi complexitatea cauzei, Curtea, a statuat cu echitate, că va acorda suma de 7916 euro, de unde se vor educe 1650 euro acordate de Consiliul Europei cu titlul de asistenţă judiciară. În consecinţă, suma care a fost alocată reclamanţilor este de 6266 euro.

OPINIA PARŢIAL DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI ZUPANČIČ LA CARE S-A RALIAT JUDECĂTORUL Gyulumyan

Judecătorul Zupancic începe opinia lui prin a menţiona că este de acord cu majoritatea care susţine că a existat o încălcare a art. 8. Însă, el nu este de acord cu concluzia Curţii referitoare la faptul că nu ar exista nici o legătură de cauzalitate între existenţa în mediu a unor concentraţii de cianură şi agravarea bolii celui de al doilea reclamant.

Astfel, în opinie sunt prezentate nişte critici în legătură cu aprecierea Curţii cu privire la inexistenţa legăturii de cauzalitate :

- În 2001 un studiu de impact al Guvernului a evidenţiat că numărut copiiilor cu afecţiuni respiratorii în zona uzinei a crescut, mai ales în 1999, când Aurul a început să folosească tehnologia în cauză. Astfel, prezenţa unei circumstanţe favorabile, combinată cu lipsa unei cauze explicative, determină pe judecător să considere nivelul de « cauzalitate probabilă » drept suficient. Soluţia opusă ar avea două dezavantaje principale : în primul rând ar fi negarea prin decizia judecătorească a unei legături de cauzalitate, chiar dacă ştiinţific există o probabilitate, iar în al doilea rând ar însemna negarea unei compensaţii pentru victimă, care în raportul de faţă este partea mai slabă.

- Dacă existenţa unui raport nu a fost suficientă pentru Curte, asta ar însemna ca reclamanţii să fie puşi în situaţia de a efectua un fel de « probatio diabolica », deoarece ei ar avea sarcina probei, lucru greoi mai ales în ipoteza lipsei de informaţii despre efectele cianurii asupra sănătăţii umane.

- Referitor la art. 41, judecătorul nu este de acord că nu s-au acordat daune morale, ţinând seama de cele expuse mai sus, şi menţionând şi faptul că reclamanţii au făcut eforturi (de natură procedurală) şi că s-au aflat într-o stare de incertitudine mai mulţi ani. În sfârşit, se menţionează în opinie că prezenta cauză este prima de acest gen în care Curtea nu acordă reparaţii morale.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu