13 februarie 2009

Cauza Rashed împotriva Republici Cehe, cererea nr. 298/07, Hotărârea din 27 noiembrie 2008)

Starea de fapt

1. La originea cauzei se află o plângere formulată de către un resortisant egiptean împotriva Republicii Cehe, în decembrie 2006. Reclamantul, Mohamed Rashed, este reprezentat de un jurist al Organizaţiei de ajutor a refugiaţilor, cu sediul în Praga. Reclamantul susţine, în special, că privarea sa de libertate a fost ilegală, precum şi faptul că recursul său, privind legalitatea acestei măsuri, nu a fost soluţionat într-un termen rezonabil.

2. Reclamantul s-a născut în 1988 şi se găseşte în Egipt la data adoptării hotărârii de către Curte. La data de 21 august 2006 reclamantul sosise pe aeroportul internaţional din Praga. La ora 730 acesta s-a prezentat la ghişeul de poliţie pentru străini şi şi-a manifestat voinţa în sensul dobândirii statutului de refugiat. În consecinţă, acesta a fost plasat într-un sediul al poliţiei, situat în incinta aeroportului.

3. La 23 august 2006 reclamantul a solicitat azil şi a fost plasat, în conformitate cu articolul 73(1) din legea nr. 325/1999, într-un centru de primire situat în zona de tranzit a aeroportului internaţional. La data de 10 septembrie 2006, reclamantul a fost transferat din centrul de primire situat în aeroport, într-un stabiliment al ministerului de interne, situat în localitatea Velké Přílepy la 10 km de aeroportul internaţional din Praga. Stabilimentul fusese înfiinţat la 1 iulie 2006, în baza deciziei ministrului de interne, fiind reglementat drept o extensie detaşată a centrului de primire a aeroportului; acesta era încorporat într-o porţiune a centrului de retenţie a străinilor. Potrivit Guvernului ceh, crearea respectivului centru a fost necesară datorită numărului mare de resortisanţi egipteni care soseau în Republica cehă în acea perioadă, dar nu mai puteau fi plasaţi în centrul de primire din incinta aeroportului deoarece acesta era ocupat la capacitatea sa maximă. Cu excepţia unei plimbări scurte pe care o făceau într-un spaţiu închis, reclamantul nu avea voie să părăsească stabilimentul din V.P., acesta fiind supravegheat de poliţie şi de o agenţie privată de securitate.

4. La 28 aprilie 2007, reclamantul a fost returnat în centrul de primire al aeroportului, situat în zona de tranzit.

5. După ce afluxul de resortisanţi egipteni solicitanţi de azil a încetat, datorită impunerii vizei obligatorii, situaţia din centrul de primire a aeroportului s-a stabilizat, iar centrul detaşat al acestuia, situat în V.P. a fost desfiinţat.

6. La 29 iunie 2007, reclamantul a părăsit teritoriul ceh ca urmare a aplicării unei proceduri de repatriere voluntară susţinută de Organizaţia Internaţională pentru Migraţie.

Procedura de azil

7. La 23 august 2006 reclamantul a formulat o cerere oficială prin care solicita azil, în conformitate cu legea nr. 325/1999 privind azilul. La 1 septembrie 2006, ministerul de interne a înregistrat cererea sa şi a demarat procedurile prevăzute pentru acordarea azilului. La 5 septembrie 2006, reclamantul a primit o citaţie pentru a se prezenta la data de 9 septembrie 2006, la departamentul competent din minister, situat în localul aeroportului, în scopul de a i se înmâna decizia cu privire la cererea de azil.

8. La 9 septembrie 2006, reclamantul a luat la cunoştinţă de decizia ministrului de interne din 5 septembrie prin care acestuia i se respingea cererea de azil pe motiv că se bazează exclusiv pe considerente economice şi ca urmare este în mod vădit netemeinică.

9. La 15 septembrie 2006, reclamantul a sesizat tribunalul regional din Praga, utilizând o cale de recurs administrativ împotriva deciziei din 5 septembrie 2006. Ulterior respingerii acţiunii sale, la data de 6 octombrie 2006 reclamantul a introdus un recurs în casare prin care a susţinut că tribunalul regional din Praga nu este competent să decidă în cauză. La 16 mai 2007, Curtea supremă administrativă a declarat recursul său inadmisibil.

Procedura de recurs împotriva detenţiei

10. La 24 octombrie 2006, reclamantul a sesizat Tribunalul municipal din Praga cu un recurs, întemeiat pe articolul 82 din codul de procedură judiciară administrativă, privind „ingerinţa nelegală a unei autorităţi administrative”, datorită faptului Ministerului de Interne. Invocând printre altele articolul 5(1) din Convenţie, acesta se plânge că în virtutea transferului său în centru de azil la 6 septembrie 2006, el fusese internat într-un imobil al ministerului, internare care echivala cu o detenţie.

De asemenea, făcând trimitere la articolul 71 (2)(a) din Codul de procedură administrativă şi arătând că departamentul competent al ministerului de interne se găsea în localurile centrului de primire, reclamantul aprecia că trebuie să se considere că data adoptării deciziei ministerului asupra cererii sale de azil este data la care decizia i-a fost notificată aceasta, ceea ce, practic, însemna că decizia nu a fost adoptată în cele 5 zile de la declanşarea procedurii aşa cum prevedea legea, ci abia la 9 septembrie 2006. Ca urmare, decizia nefiind adoptată în termenul de 5 zile de la declanşarea procedurilor, reclamantul ar fi trebuit să fie transferat într-un centru de azil, în conformitate cu art. 73(2)(a) din legea nr. 325/1999. Ori, amplasamentul detaşat nu putea fi considerat un centru de azil în sensul articolului 2(9) din legea nr. 325/1999, şi nici o extensie detaşată a centrului de primire aeroportuar, mai ales pentru că nu era situat într-o asemenea zonă de tranzit.

Ministerul Internelor a contrazis susţinerea reclamantului, arătând că somaţia din 5 septembrie 2006 trebuie considerată drept un act de notificare a deciziei în sensul articolului 71(2)(a) din codul de procedură administrativă şi că, în orice caz, condiţiile prevăzute de articolul 73(2)(a) erau îndeplinite.

La 21 noiembrie 2006, tribunalul a cerut reclamantului să precizeze dacă este reprezentat de Organizaţia de sprijin a refugiaţilor în calitate de persoană juridică sau de către o persoană fizică concretă. Reprezentantul reclamantului a răspuns cererii tribunalului printr-o scrisoare din 11 decembrie 2006.

La 23 ianuarie 2007, vice-preşedintele tribunalului municipal a considerat neîntemeiată o plângere a reclamantului privind întârzierea procedurilor. De asemenea, acesta a constatat că recursul reclamantului priveşte o situaţie asemănătoare cu arestarea unui străin, situaţie căreia articolul 56 din codul de procedură administrativ-judiciară îi rezervă un tratament prioritar.

Prin decizia din 30 ianuarie 2007, notificată reprezentantului reclamantului la 13 februarie 2007, tribunalul municipal a respins recursul pentru lipsă de competenţă. Acesta a subscris argumentelor reclamantului potrivit cărora detenţia unui individ într-un centru de primire al zonei de tranzit a aeroportului constituie o privare de libertate în sensul articolului 5 al Convenţiei şi că trebuie supusă de la început unui control judiciar rapid şi efectiv, însă a considerat că un asemenea control nu poate fi obţinut prin intermediul unui recurs care urmăreşte să atace o ingerinţă ilegală a unei autorităţi administrative, formulat pe baza codului de procedură administrativă. Cu toate acestea, Tribunalul a apreciat că un străin deţinut într-un centru de primire dispunea de o altă cale de atac susceptibilă a-i oferi o protecţie judiciară conformă cu exigenţele Convenţiei. Este vorba despre o cerere formulată potrivit art.200 din Codul de procedură civilă care are drept scop punerea în libertate pe motiv că condiţiile arestării prevăzute de o normă specială, precum în cazul legii privind azilul, nu sunt întrunite. Chiar şi admiţând că în cauză este utilizată o interpretare extensivă, deoarece nota de subsol ataşată articolului 200o retrimite la legea cu privire la şederea străinilor, iar nu la cea cu privire la azil, tribunalul reaminteşte că în conformitate cu jurisprudenţa Curţii constituţionale, notele de subsol nu au caracterul unei norme juridice. În consecinţă, concluzionează tribunalul, nu există motiv pentru a considera că un străin reţinut în temeiul legii azilului nu s-ar putea prevala de această cale de atac care corespunde exigenţelor Convenţiei, deoarece respectivele cauze trebuie tratate cât mai repede posibil şi cu prioritate. În consecinţă, tribunalul municipal sugerează reclamantului să se adreseze cu recurs pe baza articolului 200o din codul de procedură civilă, şi îi reaminteşte reclamantului că dacă un asemenea recurs este introdus acesta trebuie realizat într-un termen de o lună înainte ca decizia să beneficieze de autoritate de lucru judecat, iar acest termen va fi considerat în procedura civilă ca fiind întrerupt de la momentul în care reclamantul a formulat recursul administrativ.

11. La 27 februarie 2007 reclamantul a atacat decizia din 30 ianuarie 2007 printr-un recurs în casare, contestând teza tribunalului municipal privind interpretarea extensivă a articolului 200o din codul de procedură civilă. Potrivit acestuia, nota de subsol care era foarte utilă în interpretarea articolului, exclude posibilitatea aplicării sale unui străin care nu este deţinut în temeiul legii privind şederea străinilor.

La data de 15 noiembrie 2007, Curtea supremă administrativă a anulat decizia din 30 ianuarie 2007 şi a retrimis cauza pentru rejudecare tribunalului administrativ, deoarece nu a subscris la teza enunţată de tribunal în decizia din ianuarie. Potrivit Curţii supreme, articolul 200o din codul de procedură civilă nu este aplicabil decât resortisanţilor străini deţinuţi în temeiul unei decizii întemeiată pe legea şederii străinilor. Ori, reclamantul a fost privat de libertatea sa ex lege, pentru simplul fapt că a aterizat pe aeroport şi a solicitat azil, iar menţinerea sa în detenţie a fost generată foarte rapid în condiţiile procedurii privind azilul.

Prin urmare, acţiunea a fost întemeiată pe articolul 82 din codul de procedură judiciar-administrativă, fiind singurul mijloc de protecţie aflat la dispoziţia reclamantului, astfel că tribunalul trebuie să judece cauza pe fond. Curtea supremă a apreciat, totodată, că acest mijloc nu se caracterizează prin standarde de celeritate în scopul protecţiei judiciare, având în vedere că articolul 56(2) din cod, relativ la tratamentul prioritar, nu este aplicabil decât în cazul procedurii de azil, iar această lacună este prin ea însăşi contrară exigenţelor Convenţiei. Totuşi, Curtea apreciază că orice judecător este ţinut de angajamentele care rezultă pentru Republica cehă din Convenţie, astfel că poate să-şi adapteze conduita în cadrul procedurii în aşa fel încât să decidă rapid, în scopul de a evita o denegare de justiţie. În fine, Curtea supremă a considerat util să se pronunţe, în cadrul Obiter dictum-ului său, asupra legalităţii detenţiei reclamantului în cadrul stabilimentului din Velké Přílepy. Potrivit Curţii, respectivul centru nu putea fi privit ca o extensie a centrului de primire a aeroportului, însă ar putea fi considerat ca şi un stabiliment de azil obişnuit, în care persoanele trebuie să se bucure de anumite drepturi şi obligaţii, inclusiv dreptul de a părăsi respectivul stabiliment. Ori, negarea acestui drept în timpul şederii reclamantului în centrul din V.P. reprezintă o ingerinţă ilegală în sensul articolului 82 din codul de procedură administrativ-judiciară, iar reclamantul a fost privat de dreptul său de a părăsi centrul iar detenţia sa a fost lipsită de orice bază legală deoarece respectivul centru nu se găsea în zona de tranzit aeroportuar. Ficţiunea creată de către Ministerul de interne, potrivit căreia respectivul stabiliment era considerat ca făcând parte din zona de tranzit aeroportuar, nu are nici o bază legală în dreptul intern. De asemenea, o astfel de bază legală nu o poate constitui Directiva 2005/85/CE a Consiliului privind standardele minime în cadrul procedurii de azil, deoarece aceasta nu a fost transpusă încă în dreptul ceh, iar efectul direct nu poate fi invocat nicidecum în detrimentul individului.

12. La 9 ianuarie 2008, tribunalul municipal a hotărât încetarea procedurilor declanşate în urma cererii din 24 octombrie 2006, în virtutea articolului 86 din codul de procedură administrativ-judiciară. În acest sens, Tribunalul a arătat că reclamantul fusese returnat în Egipt şi că ingerinţa denunţată nu poate să mai producă consecinţe din acest motiv.

În drept,

13. Reclamantul a susţinut că detenţia sa este lipsită de o bază legală şi, în consecinţă, este contrară articolului 5 (1) din Convenţie. Acesta s-a plâns, de asemenea, că în dreptul ceh nu există un recurs efectiv prin care să poată obţine într-un termen rezonabil o decizie judiciară cu privire la legalitatea acestei detenţii, astfel cum pretinde articolul 5 (4) din Convenţie.

Cu privire la admisibilitate

14. Curtea a apreciat că excepţia neepuizării căilor de recurs interne, invocată de Guvern, este strâns legată de fondul cauzei, tocmai pentru că reclamantul a invocat şi încălcarea articolului 5 (4), iar cererea sa nu pare a fi neîntemeiată.

Asupra fondului

15. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă potrivit căreia acela care este lipsit de libertate are dreptul ca detenţia sa să fie supusă unui control de legalitate din partea unui tribunal. Exigenţa Convenţiei potrivit căreia un act de privare de libertate trebuie să fie susceptibil de control judiciar independent are o importanţă fundamentală pentru atingerea obiectivului articolului 5 din Convenţie şi pentru a garanta protecţia împotriva arbitrarului. În anumite situaţii, controlul jurisdicţional poate fi găsit încorporat într-o decizie de internare dacă aceasta este luată de către un organ care reprezintă un „tribunal” în sensul articolului 5 (4) din Convenţie. Pentru a constitui un tribunal, o autoritate trebuie să fie independentă de executiv şi de părţi. Acesta trebuie, de asemenea, să prezinte garanţiile fundamentale procedurale aplicate în materia privării de libertate. Dacă procedura respectivă urmată de organismul care a dispus internarea nu oferă astfel de garanţii, statul ar trebui să permită o cale de atac eficientă în faţa unei a doua autorităţi care să prezinte toate garanţiile judiciare. Reclamantul trebuie să aibă acces la un tribunal şi să aibă ocazia de a beneficia, într-o anumită formă, de reprezentare; de asemenea, trebuie să se asigure egalitatea de arme între părţi.

În plus, autoritatea în cauză trebuie să aibă puteri suficiente pentru a lua o hotărâre judecătorească şi din punct de vedere juridic să poată dispune încetarea detenţiei în cazul în care acesta este ilegală.

16. Curtea de asemenea, doreşte să reamintească faptul că o cale de atac, în sensul articolului 5 § 4 din Convenţie, trebuie întotdeauna însoţită de un grad suficient de certitudine, altfel va prezenta o lipsă de accesibilitate şi eficienţă pretinse de această prevedere.

17. În această cauză nimeni nu a contestat faptul că reclamantul a fost privat de libertatea sa ex lege, în temeiul articolului 73 al Legii nr. 325/1999 privind azilul, altfel spus fără ca o autoritate să adopte o decizie formală de punere în detenţie. Ca urmare, acesta avea dreptul la un control jurisdicţional rapid şi efectiv.

18. Guvernul afirmă că prima dată reclamantul trebuia să se adreseze Curţii Constituţionale sesizând-o cu imposibilitatea sa de a obţine un control judiciar. Totuşi, Curtea nu este convinsă de eficienţa utilizării în acest caz a căii de atac în faţa unei curţi constituţionale. Într-adevăr, dacă reclamantul ar fi sesizat Curtea Constituţională înainte sau după luarea unei decizii de către Tribunalul municipal la 30 ianuarie 2007, ar fi fost foarte posibil să i se reproşeze că nu a exercitat toate căile de atac disponibile, fie pentru că recursul său din 24 octombrie 2006 ar fi fost încă în desfăşurare, fie pentru că decizia întemeiată pe soluţia Curţii constituţionale putea fi contestată mai departe printr-un recurs în casare. Oricum, Curtea constituţională nu ar fi putut decide ea însăşi cu privire la legalitatea detenţiei reclamantului şi nici să ordone eliberarea sa deoarece această curte nu poate să se substituie autorităţilor competente, care sunt tribunalele. În plus, aceasta ar fi putut constata că problema legalităţii detenţiei reclamantului nu a fost examinată într-un termen rezonabil, caz în care ar fi trebuit să ordone tribunalului în cauză să pronunţe fără întârziere o soluţie. O asemenea decizie nu ar fi putut, cu toate acestea, să aibă ca efect eliberarea celui interesat. În lumina acestor argumente, Curtea înlătură obiecţiunea Guvernului, ca fiind nefondată.

19. Curtea analizează susţinerea uneia dintre părţi, potrivit căreia două mijloace erau la dispoziţia reclamantului în scopul statuării asupra legalităţii detenţiei, respectiv recursul întemeiat pe articolul 82 din codul de procedură administrativă şi cererea formulată pe baza articolului 200o şi urm. din codul de procedură civilă.

Totuşi, Curtea observă că argumentul Guvernului potrivit căruia reclamantul putea să se prevaleze de articolul 200o din Codul de procedură civilă, fusese respins printr-o decizie a Curţii Supreme Administrative, la data de 15 noiembrie 2007. Această Curte a apreciat că prevederea amintită nu este aplicabilă decât străinilor deţinuţi în temeiul unei decizii oficiale întemeiată pe legea privind şederea străinilor, ceea ce nu era cazul reclamantului. În plus, Guvernul nu a prezentat Curţii vreo decizie luată în conformitate cu prevederea care stabilea un remediu pentru presupusa încălcare.

Deoarece recursul privea ingerinţa nelegală a unei autorităţi administrative, formulat pe baza articolului 82 din codul de procedură judiciară, rezultă din deciziile adoptate în cauză, precum cea a tribunalului din data de 30 aprilie 2007, că în perioada de referinţă o practica judiciară era departe de a se fi stabilit. În decizia din 15 noiembrie 2007, Curtea administrativă a constatat printre altele că recursul nu prezenta garanţiile legale necesare pentru realizarea cu celeritate a protecţiei judiciare, chestiune contrară Convenţiei. În orice caz, este un fapt cert că pe perioada privării sale de libertate, nici o decizie judiciară nu s-a pronunţat cu privire la legalitatea detenţiei reclamantului, adică pe o perioadă de 10 luni.

20. În aceste circumstanţe, Curtea apreciază că nu s-a demonstrat în vreun fel că reclamantul avea la dispoziţie un recurs care să satisfacă exigenţele articolului 5 (4) din Convenţie. În consecinţă, Curtea europeană respinge excepţia Guvernului cu privire la excepţia ridicată în cadrul articolului 5 (1) şi concluzionează, totodată, că a existat o încălcare a articolului 5 (4).

Cu privire la încălcarea articolul 5 (1) al Convenţiei

21. În trecut, Curtea a apreciat deja că prima parte a articolului 5 (1) din Convenţie permite detenţia unui solicitant de azil sau a altui imigrant anterior emiterii vreunei autorizaţii de intrare, cu menţiunea că o asemenea detenţie trebuie să fie conciliată cu scopul articolului 5, care protejează dreptul la libertate şi asigură că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa într-o manieră arbitrară. Mai mult decât atât, principiul potrivit căruia detenţia nu trebuie să fie arbitrară se aplică oricărei detenţii relevantă pentru prima parte a articolului 5 para 1 lit. f) în aceeaşi manieră precum în cazul unei detenţii avute în vedere de alt doilea alineat. Pentru a evita să fie calificată drept arbitrară, punerea în aplicare a unor astfel de măsuri trebuie efectuată cu bună credinţă; aceasta trebuie de asemenea să fie strâns legată de scopul care este urmărit de o persoană care intră ilegal pe un anumit teritoriu. Pe de altă parte, locul şi condiţiile de detenţie trebuie să fie adecvate, deoarece o asemenea măsură nu se aplică autorilor unor infracţiuni ci unor străini care, datorită condiţiilor de trai, îşi părăsesc propria ţară; totodată, durata detenţiei nu trebuie să depăşească un termen rezonabil necesar atingerii scopului urmărit. Dacă decizia de menţinere a unui străin într-o zonă internaţională revine în sarcina autorităţilor administrative sau poliţieneşti, prelungirea acesteia echivalând cu o lipsire de libertate, necesită un control în timp util din partea judecătorului, gardianul tradiţional a libertăţilor individuale.

22. Prin exigenţa ca orice privare de libertate să fie realizată „în conformitate cu procedura prevăzută de lege”, articolul 5 (1) impune, în primul rând, ca orice arestare sau detenţie să aibă o bază legală în dreptul intern; aceşti termeni pretind de asemenea o anumită calitate a legii în aşa fel încât să fie compatibilă cu preeminenţa dreptului. O asemenea calitate presupune ca o lege naţională care autorizează privarea de libertate trebuie să fie suficient de accesibilă şi precisă încât să înlăture pericolul de arbitrar.

În prezenta cauză, Curtea apreciază că plasarea şi menţinerea reclamantului într-un centru de primire a aeroportului internaţional şi în stabilimentul din V.P., priveşte împiedicarea intrării ilegale pe teritoriul ceh, dar se analizează precum o privare de libertate în sensul articolului 5 (1)(f) din Convenţie. Cu toate acestea, faptul că detenţia reclamantului se subscrie lit. f) a articolului 5 nu înseamnă că detenţia sa a fost legală în sensul acestei prevederi.

23. Curtea observă că, până la decizia Curţii Supreme de Justiţie din 16 mai 2007, adică pe aproape întreaga perioadă avută în vedere de măsura contestată, reclamantul a avut calitatea de „solicitant de azil”, deoarece acţiunea sa administrativă şi recursul său în casare au avut un efect suspensiv în procedura de azil. În măsura în care simpla posibilitate a solicitanţilor de azil de a părăsi voluntar ţara unde acesta s-a refugiat nu exclude o atingere adusă libertăţii, nu se poate accepta ideea susţinută de Guvern, a unui termen de recurs dies ad quem cu privire la detenţie, la data de 6 octombrie 2006.

24. Reclamantul a denunţat în special deţinerea sa în stabilimentul V.P. unde fusese transferat la 10 septembrie 2006. Potrivit acestuia, o asemenea măsură era lipsită de temei legal, deoarece condiţiile articolului 73 (2) nu erau întrunite; având în vedere că decizia ministerului cu privire la cererea sa de azil trebuie considerată că a fost adoptată în ziua în care i-a fost notificată, anume la 9 septembrie 2006, ministerul nu s-a pronunţat într-un termen de 5 zile şi ar fi trebuit transferat într-un alt centru de azil, ceea ce ar fi însemnat libertatea de a pleca. Guvernul a combătut această teză, apreciind că decizia în discuţie a fost adoptată la 5 septembrie 2006.

25. În acest sens, Curtea observă că calitatea legii prezintă o importanţă fundamentală în domeniul cererii de azil în aeroporturi, pretinzând necesitatea concilierii protecţiei drepturilor fundamentale cu imperativele politicii de imigrare a statelor. În cauză, Curtea trebuie, ca urmare, să verifice dacă legislaţia cehă indică cu o precizie suficientă condiţiile în care este posibil să fie menţinut reclamantul într-un centru de primire sau într-o extensie detaşată la V.P.

26. Curtea relevă în special că, dacă decizia ministerului de interne a fost în mod oficial adoptată la 5 septembrie 2006, reclamantul nu a luat la cunoştinţă decât la 9 septembrie 2006, astfel că s-au depăşit cele 5 zile de la deschiderea procedurii. În aceste circumstanţe, Curtea apreciază că reclamantul trebuia să fie transferat într-un alt centru de azil, în temeiul articolului 73 (2) (a) al legii nr. 325/1999. În plus, chiar şi dacă se admite că termenul de 5 zile ar fi fost respectat în cauză, aşa cum susţine Gubvernul, totuşi trebuie să se constate că legea nr. 325/1999 nu prevedea la vremea respectivă posibilitatea pentru solicitantul de azil să fie deţinut în altă parte decât într-un centru de primire din zona de tranzit a aeroportului internaţional. În aceeaşi ordine de idei, Curtea supremă a considerat că stabilimentul din V.P. nu putea fi asimilat cu un centru de primire.

27. Nu este lipsit de importanţă să se menţioneze în acest context că dispoziţia litigioasă a articolului 73 al legii azilului a fost substanţial modificată la 21 decembrie 2007. De asemenea, Curtea nu poate ignora celelalte opinii exprimate de către autorităţile naţionale şi nici divergenţele dintre acestea. Curtea îndeosebi subscrie la teza adoptată de mediator care evidenţiază că solicitantul de azil din zona de tranzit aeroportuar constituie o ingerinţă gravă asupra dreptului la libertate personală garantat de articolul 5 de la Convenţie şi că excepţia trebuie interpretată într-o manieră restrictivă. Chiar dacă mediatorul s-a pronunţat într-un cadru al unei cauze diferite de aceea a reclamantului în cauză, Curtea este de acord că a fost relevat în mod just punctul slab al legii azilului care permite adoptarea unei interpretări defavorabile persoanei de referinţă, în ceea ce priveşte limitele de timp şi prelungirea menţinerii sale într-o manieră imprevizibilă într-un centru de primire, sau într-o extindere a acestuia într-o extensie a sa, care nu era în mod explicit prevăzută de lege.

În opinia Curţii, Legea nr. 325/1999 care era în vigoare la epoca faptelor nu avea o calitate suficientă pentru a constitui o bază legală a privării de libertate pusă în discuţie, deoarece aceasta nu oferea o protecţie adecvată şi securitatea juridică necesară pentru a preveni atingerile arbitrare ale puterii publice ale drepturilor garantate de Convenţie. Curtea apreciază totodată că absenţa clarităţii legislaţiei care este la originea eşecului judiciar în acest caz, în statuarea asupra legalităţii detenţiei reclamantului, şi nici nu a fost modificată pe toată durata privării de libertate a reclamantului.

28. În lumina aprecierilor amintite, Curtea consideră că ordinea juridică cehă în vigoare la data faptelor nu garanta de o manieră suficientă dreptul reclamantului la libertate.

Ca urmare, a existat o încălcare a articolului 5 (1) din Convenţie.

29. Curtea a acordat reclamantului 2000 de Euro cu titlu de prejudiciu moral.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu