26 februarie 2009

Cauza Ileana Lazăr vs. România (Cerea nr. 5647/02 hotărârea din 17 februarie 2009)


ÎN FAPT

1.Reclamanta, doamna Ileana Lazăr s-a născut în anul 1943 şi locuieşte în Râmnicu-Sărat şi a sesizat Curtea la data de 2 noiembrie 2000. În 1959, un bun imobiliar («bunul») format dintr-o moară şi terenul aferent de 2 000 m2 aparţinând bunicului reclamantei a fost naţionalizat. Decizia de naţionalizare a fost emisă în 1971 de către consiliul departamental din Buzău. Pe durata anilor de exploatare statul a realizat mai multe lucrări de ameliorare şi modernizare a costrucţiei şi a instalaţiilor morii.

1. Acţiunea în revendicare

2. La data de 16 martie 1998 reclamanta a sesizat Judecătoria din Râmnicu-Sărat cu o acţiune în revendicare împotriva primăriei din Zărneşti (Primăria) pe motiv că naţionalizarea s-a făcut ilegal. Primăria a prezentat un memoriu solicitând respingerea acţiunii şi solicitând reclamantei să plătească suma de 100 000 000 lei (ROL) sumă investită în bun după anul 1971. De asemenea Primăria solicită şi recunoaşterea unui drept de retenţie cu privire la bun pană la plata sumei respective de către reclamantă.

3. Conform unei expertize realizată din ordinul judecătoriei la data de 26 octombrie 1998 valoarea actuală a investiţiilor realizate de primărie era de 594 729 850 ROL. Raportul expertizei concluzionează că din moară iniţială formată din două componente au rămas fundaţia şi zidurile ce au fost consolidate de primărie. Aceasta a renovat complet moara care este compusă în prezent dintr-un subsol, un parter şi un etaj, moara dispune printre altele şi de un atelier şi de alte anexe, de depozite de cereale, de un grilaj şi a fost dotată cu o instalaţie electrică modernă care o înlocuieşte pe cea iniţială. La data de 4 decembrie 1998 reclamanta contestă raportul pe motiv că ea nu luase în considerare utilajele existente după naţionalizare. Un supliment la raport a fost realizat şi derivă dintr-o decizie judiciară.

4. Prin hotărârea din 8 februarie 1999 judecătoria a dispun retrocedarea bunului. De asemenea, instanţa a hotărât ca reclamanta să plătească primăriei suma de 100 000 000 ROL . Atât reclamanta cât şi primăria au făcut apel. Prin hotărârea din 12 mai 1999 a Tribunalului Buzău (tribunalul) a retrimis cazul la judecătorie pe motiv că acesta din urmă nu s-a pronunţat cu privire la cererea primăriei referitoare la recunoaşterea dreptului de retenţie şi că cerea reconvenţională nu a fost timbrată.

5. Prin hotărârea din 20 septembrie 1999, judecătoria dă curs acţiunii de revendicare şi respinge cerea reconvenţională. După ce hotărăşte că naţionalizarea s-a făcut în mod ilegal acesta hotărăşte că dacă Statul a utilizat bunul din 1971 până în prezent nu îi conferă acestuia calitatea de proprietar. Mai mult decât atât, din moment ce reiese din jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti, că valoarea lucrărilor realizate de Stat pentru bunurile naţionalizate nu poate fi rambursată, a fortiori nu poate fi rambursată nici valoarea lucrărilor efectuate de către acesta pentru bunurile naţionalizate în mod ilegal.

6. Primăria intentează apel criticând respingerea cererii reconvenţionale . Reclamanta solicită respingerea apelului. Aceasta susţine că investiţiile realizate de primărie sunt acoperite de veniturile obţinute prin activitatea morii. Mai mult moara era într-o stare bună în momentul naţionalizării.

7. Prin hotărârea de la data de 16 decembrie 1999, tribunalul dă curs apelului intentat de primărie şi o condamnă pe reclamantă la plata sumei de 594 729 850 ROL ce reprezintă valoarea lucrărilor. De asemenea i se recunoaşte primăriei dreptul de retenţie până la returnarea integrată a sumei respective de către reclamantă. Tribunalul consideră toate lucrările realizate de primărie ca fiind lucrări de întreţinere care cresc valoarea bunului şi o condamnă pe reclamantă la plata contravalorii acestora. Reclamanta intentează recurs susţinând ca dreptul de retenţie nu se justifică în cauza de faţă şi că acesta constituie o ingerinţă în dreptul său la proprietate. La data de 10 mai 2000 Curtea de Apel Ploieşti printr-o hotărâre definitivă respinge recursul şi susţine că rambursarea lucrărilor se justifică conform principiului de interzicere a îmbogăţirii fără justă cauză.

2. Cererea cu privire la profiturile aduse de moară

8. La data de 16 iunie 2000, reclamanta solicită primăriei să-i plătească profiturile aduse de moară începând cu data de 20 septembrie 1999. Ea susţine că datorită calităţii sale de proprietar profiturile îi revin ei. Nu rezultă din dosar dacă primăria i-a răspund acestei cereri.

3. Procedura bazată pe legea nr. 10/2001

9. La data de 19 martie 2001, în baza legii nr.10/2001 reclamanta solicită primăriei restituirea bunul său. În absenţa unui răspuns la această solicitare, reclamanta sesizează la data de 2 iulie 2001, tribunalul cu o acţiune împotriva primăriei pentru restituirea bunului şi solicită de asemenea rambursarea valorii utilajelor iniţiale ale morii. La data de 31 octombrie 2001, primăria adăuga la dosar o decizie din 22 octombrie 2001 pe care a dat-o ca răspuns la cererea reclamantei din 19 martie 2001 şi prin care a dispus restituirea bunului reclamantei precum şi rambursarea sumei de 594 729 850 ROL reprezentând valoarea investiţiilor. Primăria susţine printre altele că posesia efectivă a bunului nu va putea avea loc decât după plata integrată a sumei datorată de reclamantă. La data de 12 septembrie 2001 reclamanta cerea în plus despăgubiri pentru lipsirea de folosinţă a bunului său de la data de 1 iulie 1998 până la repunere în posesie a bunului.

10. Prin hotărârea din 14 noiembrie 2001, tribunalul respinge ca inadmisibilă cererea de restituire a bunului, pe motiv că prevederile articolului 48 din legea nr.10/2001 nu sunt aplicabile în cauză, în măsura în care instanţele de judecată au admis acţiunea în revendicare a reclamantei. Tribunalul respinge capătul de cerere privind despăgubirile pentru lipsirea de folosinţă a bunului, pe motiv că absenţa folosirii este imputabilă reclamantei. Reclamanta intentează apel iar la data de 25 februarie 2002 Curtea de Apel respinge apelul hotărând:« În ultimă analiză, scopul urmărit de reclamantă prin introducerea prezentei acţiuni este să elimine dreptul de retenţie(...) şi obligaţia acesteia de a plăti suma de bani. Faptul că interesata avea sau nu dreptul de a cere despăgubiri pentru lipsirea de folosinţă a bunului şi o reparaţie pentru utilajele iniţiale existente în moară nu poate fi examinat numai prin dreptul comun şi nu cu ajutorul procedurii speciale prevăzute de legea nr.10/2001»

11. Reclamanta intentează recurs iar la data de 27 noiembrie 2002 prin hotărâre definitivă Curtea Supremă de Justiţie respinge recursul confirmând deciziile jurisdicţiilor inferioare. Curtea supremă susţine că cererea reclamantei cu privire la despăgubirile pentru lipsirea de folosire a bunului a fost în mod evident nefondată din cauza dreptului de retenţie recunoscut de Stat.

4. Procedura în anulare a unei decizii a primăriei

12. La data de 9 noiembrie 2001, reclamanta a cerut prefecturii Buzău să-i acorde despăgubiri pentru valoarea actualizată a utilajele iniţiale ale morii, pe care le-a estimat la 1 199 921 093 ROL. La data de 29 noiembrie 2001 cererea este respinsă iar la data de 3 ianuarie 2002 reclamanta a introdus o acţiune pentru anularea acestei decizii la tribunal. Reclamanta susţine că după naţionalizare aceste utilaje au fost folosite de o altă moară dintr-un alt sat. Tribunalul dă curs acţiunii în anulare a deciziei primăriei la data de 13 septembrie 2002 şi hotărăşte ca primăria să pronunţe o nouă decizie de acordare a unei anumite reparaţii prin echivalare, ale cărei modalităţi sunt prevăzute de articolul 9 alin. 2 al legii nr.10/2001. După apelul primăriei această decizie s-a menţinut iar la data de 11 aprilie 2003 primăria adoptă o decizie prin care susţine că reclamanta are dreptul de a i se acorda reparaţii pentru vechile utilaje.

5. Cererea reclamantei despre compensaţia de creanţe reciproce între părţi

13. La data de 6 aprilie 2006 reclamanta solicita primăriei să compenseze creanţele reciproce între părţi susţinând că atât dânsa cât şi primăria deţin creanţe una împotriva celeilalte pe de-o parte fiind vorba de suma datorată pentru investiţiile realizate asupra morii si pe cealaltă parte , măsurile reparatorii pentru vechile utilaje ale morii.

14. La data de 12 iulie 2006 Autoritatea naţională pentru restituirea proprietăţilor (ANRP) informează primăria că vechile utilaje ale morii nu se încadrează în obiectul legii nr.10/2001 iar la data de 24 noiembrie 2004 reclamanta este informata printr-o scrisoare a ANRP că compensaţia de creanţe nu este aplicabilă în cauză.

6. Demersurile primăriei pentru obţinerea sumei de la reclamantă

15. La data de 15 iunie 2005, primăria o soma pe reclamantă la plata sumei actualizate prin raportare la inflaţie, aceasta fiind un total de 1 057 851 263 ROL. La data de 17 august 2006, un executor judecătoresc mandatat de primărie o soma din nou pe reclamantă pentru plata sumei actualizate 189 635 RON în lipsă de care bunul va fi scos la licitaţie.

16. În 1 septembrie 2006, reclamanta a făcut o contestaţie la executare, cerând anularea actelor de executare şi compensaţia creanţelor care a fost respinsă la data de 24 noiembrie 2006 tribunalul de primă instanţă din Buzău. Reclamanta a intentat recurs care a fost admis prin hotărârea definitivă din 11 aprilie 2007 a Tribunalului Buzău.

7. Situaţia actuală a bunului

17. Primăria a informat Guvernul la data de 6 septembrie 2007 că moara şi-a încetat activitatea deoarece veniturile obţinute nu acopereau cheltuielile. De asemenea primăria susţine că actualmente starea morii este deplorabilă, ferestrele au fost sparte, nu a existat nici o pază şi este posibil ca echipamentele să fi fost sustrase. Conform reclamantei moara a funcţionat până în jurul anilor 2004-2005.

18. În ceea ce priveşte terenul aferent morii, reclamanta a primit un titlu de proprietate asupra unei suprafeţe de 500 m2 din terenul în cauză.

Dreptul şi practica internă relevante

19. Dreptul de retenţie este dreptul conferit unui deţinător a unui bun mobil sau imobil de a refuza restituirea către debitor cât timp acesta nu şi-a respectat în totalitate angajamentul luat. Este o garanţie imperfectă.

20. Codul Civil român nu consacră dreptul de retenţie ca principiu în sine, ci mai degrabă aplicaţiile sale practice, în special în materia rapoartelor de donaţii, contracte de vânzare, închiriere şi de depozit.

21. Pentru această cauză sunt relevante articolele 485, 486, 487 şi articolul 997 din Codul Civil român, articolele Article 9 alin. 2 şi articolul 48 din Legea nr.10/2001 cu privire la regimul juridic al bunurilor imobiliare naţionalizate în mod abuziv de regimul comunist.


ÎN DREPT

Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 1 al Protocolului nr.1

I. Admisibilitatea

22. Curtea constată că cererea nu este în mod vădit nefondată sau abuzivă în sensul articolului 35 § 3 din Convenţia europeană. De asemenea Curtea constată că cererea nu este afectată de alte condiţii de inadmisibilitate şi convine să o declare admisibilă.

II. Fondul

1.Susţinerile părţilor

23. Guvernul susţine că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia stabilită prin decizia judiciară iar imposibilitatea de a obţine folosinţa bunului nu este decât rezultatul acestei atitudini. De asemenea susţine că nu a existat nici o ingerinţă a statului în exercitarea dreptului la proprietate a reclamantei şi că o astfel de ingerinţă este prevăzută de lege având în vedere faptul că dreptul de retenţie este prevăzut de dreptul român.

24. Conform agenţilor guvernamentali, obligaţia reclamantei de a plăti valoarea investiţiilor realizate de Stat nu este una exorbitantă, în măsura în care jurisdicţiile naţionale au susţinut concluziile expertizei tehnice conform căreia din moara iniţială nu au rămas decât fundaţia şi zidurile care au fost consolidate de primărie, bunul a fost în întregime renovat şi dotat cu o instalaţie electrică moderne, cea iniţială fiind înlocuită. Guvernul face trimitere la cauza Reiz vs.. România (cererea nr. 37292/02, § 27, 28 septembrie 2006). Guvernul concluzionează că recunoaşterea unui drept de retenţie în favoarea Statului nu i-a impus reclamantei o sarcină excesivă.

25. Reclamanta insistă că recunoaşterea dreptului de retenţie Statului a însemnat privarea acesteia de bunul său pe durata a mai mult de şapte ani în ciuda eforturilor sale de a elimina această recunoaştere. Aceasta se plânge în plus şi de faptul că a fost deposedată de veniturile aferente bunului. După spusele sătenilor din Zărneşti moara a funcţionat într-adevăr după cum a susţinut şi reclamanta până în anii 2004-2005. Doamna Lazăr mai susţine şi că jurisdicţiile naţionale i-au refuzat acordarea acestor venituri şi susţine că simplul posesor nu-i acordă fructele bunului deoarece dreptul de retenţie i-a fost recunoscut acestuia.

26. Reclamanta susţine printre altele că nu a primit decât 500 m2 din terenul aferent morii. Mai mult, recunoaşterea dreptului de retenţie nu justifică nerestituirea celeilalte suprafeţe de 1500 m2 din terenul aferent morii. Aceasta mai susţine că refuzul autorităţilor de a realiza compensaţia între creanţele reciproce precum şi decizia de a oprii funcţionarea morii fără acordul reclamantei, relevă intenţia acestora de a nu considera dreptul de retenţie ca pe o simplă garanţie pentru executarea unei obligaţii ci ca pe un mijloc eficace de a o priva pe reclamantă de dreptul său la proprietate.

27. Doamna Lazăr consideră că prezenta cauză este diferită de cauza Reiz citată de Guvern deoarece prima nu se referă la un litigiu între particulari ci este vorba de un litigiu între reclamntă şi Stat.

2. Aprecierea Curţii

28. Curtea subliniază că dreptul reclamantei la proprietate asupra bunului în discuţie este incontestabil în măsura în care a şi fost confirmat de hotărârea definitivă din 10 mai 2000 a Curţii de Apel Ploieşti. De asemenea constată că situaţia creată de judecător combină recunoaşterea unui drept de retenţie statului şi obligaţia reclamantei de a plăti o sumă pentru eliminarea acestui drept care a avut ca efect privarea de facto a reclamantei de dreptul său de proprietate este în sensul celei de a două fraze a primului alineat al primului articol al Protocolului nr.1.

a). Ingerinţa «prevăzută de lege »

29. Articolul 1 al Primului Protocol cere înainte de orice ca o ingerinţă a autorităţilor publice să fie prevăzută de lege. Principiul legalităţii semnifică existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile.( Belvedere Alberghiera S.R.L. vs. Italia, cererea nr 31524/96, § 57, CEDH 2000‑VI)

30. În cauza prezentă, Curtea observă că deşi Codul Civil român nu consacră în mod expres dreptul de detenţie, doctrina şi jurisprudenţa admit că aplicarea acestuia trebuie să se facă extensiv şi la alte situaţii decât cele prevăzute de Codul Civil mai precis în materie imobiliară. Curtea consideră jurisprudenţa ca fiind suficient de clară şi previzibilă.

31. Cât priveşte obligaţia reclamantei de a rambursa contravaloarea lucrărilor executate de Stat asupra bunului, aceasta se bazează pe principiul interzicerii îmbogăţirii fără justă cauză şi concluzionează că ingerinţă a fost prevăzută de lege.

b) Scopul ingerinţei

32. În ceea ce priveşte scopul ingerinţei Curtea consideră că acesta a fost unul legitim, Statul urmărind să obţină rambursarea valorii investiţiilor pe care le-a realizat asupra morii.

c) Proporţionalitatea ingerinţei

33. Curtea aminteşte că în cazul unei măsuri ce presupune o ingerinţă în dreptul cu privire la bunurile persoanelor trebuie să existe un echilibru just între interesele generale ale comunităţii şi imperativele drepturilor protejate ale individului (Sporrong şi Lönnroth vs. Suedia, 23 septembrie 1982, § 69, seria A nr. 52), trebuie să existe astfel un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit în cazul oricărei măsuri de privare de proprietate. (Pressos Compania Naviera S.A .şi alţii vs. Belgia, 20 noiembrie 1995, § 38, seria A nr 332).

34. În prezenta cauză, Curtea relevă că jurisdicţiile naţionale au motivat recunoaşterea dreptului de detenţie către Stat şi că şi-au fondat afirmaţiile pe o expertiză tehnică. În legătură cu măsura pe care reclamanta o consideră ca fiind incorectă, Curtea aminteşte că aplicarea dreptului intern şi evaluarea probelor aparţin jurisdicţiilor naţionale şi ca acestea nu au realizat vreo eroare de drept sau de fapt. Deciziile interne nu prezintă nici erori şi nici nu au fost luate în mod arbitrar.

35. Curtea mai precizează în plus că reclamantei i-a fost returnată o parte din teren, fapt necontestat de aceasta. În ceea ce priveşte reparaţia cauzată de lipsirea de folosinţă a bunului, Curtea observă că jurisdicţiile naţionale şi-au motivat deciziile reţinând că absenţa folosinţei este imputabilă însăşi reclamantei, care nu şi-a îndeplinit obligaţia de a plăti suma necesară investiţiilor în vederea eliminării dreptului de retenţie.

36. Luând în considerarea toate aceste aspecte Curtea constată că în această cauză reclamanta nu a fost supusă unei ingerinţe disproporţionate sau excesive.

37. Curtea consideră că nu există o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr.1

Cu privire la alte încălcări

38. Invocând articolul1 al Protocolului nr.1, reclamanta se plânge că bunul său a fost naţionalizat în mod ilegal în anul 1959. Curtea constată că naţionalizarea a avut loc înaintea ratificării Protocolului nr.1 al Convenţiei de către România, respectiv înainte de 20 iunie 1994. De asemenea respinge acest capăt de cerere ca fiind incompatibil ratione temporis în sensul articolului 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.

39. Cu privire la încălcarea articolului 6 § 1 al Convenţiei, reclamanta se plânge de durata procedurii acţiunii în revendicare care a început la data de 16 martie 1998 şi a luat sfârşit prin decizia Curţii de Apel Ploieşti din data de 10 mai 2000. Curtea observă că procedura respectivă a durat doi ani, o lună şi douăzecişicinci zile pentru trei grade de jurisdicţie şi susţine că acesta perioadă este rezonabilă şi mai observă că acest capăt de cerere este nefondat şi trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.

40. În concluzie nu a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr.1 al Convenţiei.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu