Treceți la conținutul principal

Cauza Tamir şi alţii î. României, cererea nr. 42194/05, hot. din 15.09.2009

Cauza a fost adusă în faţa Curţii de către 7 persoane, cetăţeni români şi cetăţeni israelieni, care în prezent locuiesc în Israel. În anul 1950 un imobil şi un teren situat în Mediaş, a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950. În anul 1974 imobilul a fost împărţit în două bucăţi şi înscris în cartea funciară pe numele unor terţi. În 2001 reclamanţii, moştenitori ai proprietarilor de pe vremea naţionalizării, au înaintat o cerere către autorităţile administrative, în baza Legii nr. 10/2001, solicitând retrocedarea imobilului. Cererea lor a fost admisă în parte, în privinţa apartamentelor din imobil care nu au fost vândute de către stat. În ceea ce priveşte terenul pe care erau situate apartamentele acesta nu a fost retrocedat pe motiv că reclamanţii nu erau cetăţeni români. Cererea reclamanţilor a fost respinsă în ce priveşte apartamentele care au fost vândute de către stat, însă în decizia administrativă s-a reţinut că reclamanţii urmează să primească despăgubiri băneşti. Dispoziţia primarului a fost atacată de către reclamanţi în faţa instanţelor de judecată, aceştia solicitând retrocedarea întregului imobil. În 2003 Tribunalul Sibiu a admis în parte acţiunea reclamanţilor şi a dispus restituirea terenului pe care se aflau apartamentele retrocedate, pe motiv că trei dintre reclamanţi au dovedit că au şi cetăţenie română. Apelul reclamaţilor a fost respins de Curtea de Apel Alba Iulia, iar în privinţa apartamentelor vândute s-a decis că acestea nu pot fi restituite în natură, iar reclamanţii sunt îndreptăţiţi la compensaţii. Recursul reclamanţilor a fost respins de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 18 mai 2005. Autorităţile administrative au pus în executare hotărârea în ce priveşte retrocedarea terenului aferent apartamentelor, însă până în prezent reclamanţii nu au primit compensaţii pentru imobilele ce nu putea fi retrocedate.

În drept,

În ce priveşte presupusa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1

Reclamanţii au invocat faptul că apartamentele din imobilul naţionalizat au fost vândute de stat cu rea-credinţă, iar aceştia nu au primit nici un fel de compensaţie.

Guvernul a invocat în faţa Curţii incompatibilitatea ratione materiae a cererii reclamanţilor, deoarece instanţele naţionale nu s-au pronunţat asupra legalităţii măsurii de naţionalizare, în consecinţă reclamanţilor nu li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilelor în cauză. De asemenea, Guvernul susţine că reclamanţii nu beneficiază nici de o aşteptare legitimă, cum era situaţia în cauzele Străin sau Porteanu.

Reclamanţii au invocat faptul că instanţele naţionale au recunoscut ilegalitatea naţionalizării întregului imobil, iar retrocedarea doar în parte nu se justifică. Curtea invocă faptul că o problemă asemănătoare s-a ridicat în cauzele Reichardt î. României, respectiv Popescu şi Dimeca î. României, aşa că nimic nu justifică schimbarea regulii aplicate acolo. În consecinţă, Curtea respinge obiecţiile Guvernului. Pe fond, Curtea reaminteşte că vânzarea bunului altuia de către stat, fără nici o despăgubire, constituie o încălcare a dreptului la respectarea proprietăţii, iar în consecinţă constată că art. 1 din Primul Protocol a fost încălcat. În aplicarea art. 41, Curtea a acordat reclamanţiilor 181.000 EURO pentru daune materiale şi 1000 EURO pentru costuri şi cheltuieli.

Comentarii

  1. Ar trebui demisi judecatorii de la Inalta Curte de Justitie si cei de la Curtea de Apel Alba Iulia, deoarece la vremea judecarii de catre acestia a cauzei existau suficiente coordonate in doctrina si jurisprudenta pentru a nu se mai gresi atat de flagrant. Ma refer doar la judecatorii cauzei. Plus sa fie obligati la plata sumei stabilite de Curtea Europeana. In rest, parca pe articolul 1 trebuia sa se adopte prin lege linii directoare... Ce se intampla?

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Note de şedinţă, prescurtări scrise şi concluzii scrise

O problemă procedurală destul de importantă, dar de multe ori tratată superficial sau chiar ignorată este reprezentată de „concluziile scrise.” Atât în materie civilă cât şi penală, dezbaterea cauzei implică uneori şi formularea şi depunerea unor concluzii scrise. Dreptul procesual civil cunoaşte însă o sintagmă specifică în această materie, şi anume „prescurtările scrise”. În cadrul procedurii penale există de asemenea „note privind desfăşurarea şedinţei de judecată”; acestea neavând legătură cu concluziile amintite anterior. Un punct de plecare al analizei deosebirilor semnificative şi substanţiale între sintagmele care fac obiectul acestui articol îl constituie articolul 146 C. proc. civ., articol potrivit căruia: Părţile vor putea fi îndatorate, după închiderea dezbaterilor, sa depună concluzii scrise sau prescurtări scrise, semnate de ele, a susţinerilor lor verbale. Părţile vor putea depune concluzii sau prescurtările chiar fără sa fie obligate. Ele vor fi înregistrate. şi articol…

Mai bine suspect decât învinuit

Proiectul noului Cod de procedura penală - calitatea de făptuitor - calitatea de suspect - calitatea de învinuit - evoluţii legislative


Înainte de pornirea procesului penal, cel ce a săvârşit infracţiunea are calitatea de făptuitor, această calitate fiind menţionată deseori în legea procesual penală (art. 200, 214, 215 C. proc. pen.). Făptuitorul, ca subiect al raportului juridic de conflict, devine, după declanşarea procesului penal, subiectul principal pasiv al raportului juridic procesual penal.
O dată cu începerea urmăririi penale împotriva făptuitorului, aceasta dobândeşte calitatea de învinuit (art. 229 C. proc. pen.). Spre deosebire de făptuitor, învinuitul, este subiect de drepturi şi obligaţii procesuale.
În Codul de procedură penală în vigoare (art. 229) se arată că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală se numeşte „învinuit” cât timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa.
Din cuprinsul dispoziţiilor art. 228 alin. 1, reiese că urmărirea penală poa…

Argumentarea lui Dahij în cauza Zelxa şi Asociaţia Spirituală a Cavalerilor Vechiului Agathirs vs. Agatis

Documentul poate fi descărcat de aici în format pdf
DESCRIEREA GENERALĂ A STATULUI AGATIS1. Statul Agatis a devenit un stat independent în anul 1975 sub denumirea de „Republica Federală Agatis”, situată pe un teritoriu asupra căruia de-a lungul istoriei şi-au exercitat suveranitatea diferite entităţi ale dreptului internaţional public. Astfel, în perioada medievală, populaţia situată pe teritoriului actualului stat Agatis, era organizată în cadrul cunoscutei Împărăţii a Agathirsului, aceasta fiind perioada de înflorire a statului. Cu toate acestea, în secolele XV-XVII, Împărăţia este supusă unui val masiv de migraţii ale unor popoare nomade venite dinspre estul continentului. În cele din urmă, slăbită economic şi militar, Împărăţia Agathirsului devine un stat cu o poziţie politică precară, nesustenabil etatic, într-o regiune supusă unor variate ameninţări. În acest context, fără a fi foarte clar firul istoric al evenimentelor, este cunoscut cert doar că în anul 1669 Regatul Anarcsis, u…