5 septembrie 2009

Descongestionarea volumului de activitate a Curţii europene a drepturilor omului. Practici jurisprudenţiale recente şi interesante. (I)



Deja este un fapt notoriu că de ceva vreme, mai ales începând cu intrarea în vigoare a protocolului nr. 11 în 1998, Curtea europeană a început să devină o victimă a propriului său succes, datorită numărului foarte ridicat de cereri adresate, care în actuala reglementare, nu pot fi „înlăturate” de pe rolul Curţii numai pe cale judiciară, adică după o examinare a fiecărei cauze de către judecătorii Curţii europene, motiv pentru care, rezolvarea cauzelor la CEDO durează ani. Pentru aceste motive, la nivelul Curţii europene există o preocupare constantă şi fructuoasă, în sensul dezvoltării unor mecanisme jurisprudenţiale, în vederea descărcării Curţii de o parte a activităţii sale. Pentru acest scop s-au dezvoltat mai multe practici, dintre care ne vom opri la cea referitoare la declaraţiile unilaterale ale Guvernelor şi la rezolvări pe cale amiabilă. Una dintre metodele de descongestionare a activităţii este bazată pe art. 37 din Convenţie, care îi acordă Curţii posibilitatea de a scoate de pe rol o cerere „atunci când circumstanţele permit să se tragă concluzia că: a) solicitantul nu mai doreşte să o menţină; sau b) litigiul a fost rezolvat; sau c) pentru orice alt motiv, constatat de Curte, continuarea examinării cererii nu se mai justifică”. Pe baza art. 37 lit. c, Curtea a dezvoltat o practică începând cu Cauza Akman î. Turciei, 26.06.2001, prin care decide scoaterea de pe rol a unei cereri atunci când Guvernul pârât face o declaraţie unilaterală şi publică prin care admite faptul că a încălcat prevederile Convenţiei şi pentru rezolvarea situaţiei se angajează şi la plata unei sume de bani cu titlu de satisfacţie echitabilă. În unele situaţii, Curtea acceptă declaraţia Guvernului şi procedează la radierea cauzei, chiar dacă reclamantul în cauză se opune, solicitând continuarea procesului, în vederea obţinerii unei judecăţi asupra fondului. O altă soluţie, utilizată de Curte, este cea a radierii cauzelor ca urmare a înţelegerii prealabile intervenite între Guvern şi reclamant.
Relativ la aceste practici, în luna iulie, ele au fost utilizate în 4 cauze privind România.
În Cauza Toboltoc î. României, cererea nr. 29302/03, decizia din 07.07.2009, s-a pus problema, în principal, a duratei excesive a procedurilor judiciare în România (procesul pornit în 2000, terminat în 2007), relativ la aplicarea Legii nr. 112/1995. În urma declaraţiei unilaterale a Guvernului, care a oferit, ex gratia, 1600 EURO, cu titlu de satisfacţie echitabilă, cauza a fost scoasă de pe rol.
În Cauza Istrate î. României, cererea nr. 20397/05, decizia din 07.07.2009, s-a pus problema duratei excesive a procesului penal, privind implicaţiile unui accident rutier produs în 1996. Cauza s-a stins prin decizia Curţii, care a luat act de declaraţia Guvernului, care a acordat 3200 EURO reclamanţilor.
Problema duratei excesive a fost ridicată şi în Cauza Ion şi alţii î. României, cererea nr. 35498/06, decizia din 07.07.2009, relativ la un proces privind o succesiune, proces pornit în 1992 şi terminat în anul 2006. Această cauză a fost stinsă prin înţelegerea amiabilă intervenită între părţi, reclamanţii primind suma de 3200 EURO.
În Cauza Bodnariu î. României, cererea nr. 7504/07, decizia din 07.07.2009, Guvernul a recunoscut că durata unui proces civil în care reclamantul era parte, a avut o durată excesivă, făcând în acest sens o declaraţie unilaterală, prin care a oferit reclamantului suma de 1200 EURO, iar Curtea a luat act de această declaraţie, chiar dacă reclamantul s-a opus, criticând cuantumul sumei acordate.
Ceea ce este interesant în legătură cu aceste cauze este că ele sunt scoase de pe rolul Curţii prin decizii, iar nu prin hotărâri, aspect interesant din punctul de vedere al executării hotărârilor, deoarece conform art. 46 din Convenţie, doar executarea hotărârilor definitive ale Curţii este sub supravegherea Comitetului de Miniştri, iar textul nu menţionează deciziile Curţii. Pe de altă parte, trebuie menţionat că pe site-ul Curţii, în baza de date HUDOC, doar dreptul deciziei pronunţate în cauza Ion şi alţii î. României, cauză stinsă prin înţelegere amiabilă, apare „Struck out of the list”. În dreptul celorlalte 3 decizii apare „partly struck out of the list”, iar în dispozitivul deciziilor apare în felul următor: „Curtea ia act despre termenii declaraţiei Guvernului în ce priveşte plângerea sub art. 6(1) din Convenţie, şi despre modalităţile de asigurare a respectării celor promise în declaraţia menţionată; Decide scoaterea cererii de pe lista cauzelor în măsura în care priveşte plângerea susmenţionată (cea privind durata procedurilor – art. 6(1), n.a.)”.
În context, se pot imagina 2 situaţii. Guvernul, respectând ce a promis, plăteşte suma cu titlu de satisfacţie echitabilă, situaţie în care cauza se consideră stinsă. În scenariul nr. 2, dacă Guvernul nu se conformează cu cele promise, se pune problema de a şti ce anume se va întâmpla? Din analiza dispozitivului deciziilor, nu ar fi prea îndrăzneţ să deducem că, într-o atare situaţie, procesul în faţa CEDO ar continua, deoarece cererea a fost scoasă de pe rol doar în ce priveşte cele promise în declaraţia unilaterală. În acest fel, practic, executarea obligaţiei asumate de Guvern pare să revină Curţii, iar nu Comitetului de Miniştri, în măsura în care, admitem că cererile în cauză nu au fost scoate de pe rol definitiv, ci doar în ipoteze în care Guvernul execută promisiunile la care s-a angajat.

K.A.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu