2 septembrie 2009

Decizie privind admisibilitatea cererii nr. 15869/02, Alicia Čudak împotriva Lituaniei. Decizia din 2 martie 2006

Acces la o instanţă – acţiune în justiţie împotriva unui stat străin – imunitatea de jurisdicţie a statelor – aplicabilitatea imunităţii de justiţie în materia contractelor de muncă încheiate de o ambasadă cu un cetăţean al forului

* Disponibil în pdf aici.

ÎN FAPT

Reclamanta, doamna Alicija Cudak, cetăţean lituanian, născută în 1961, trăieşte în Vilnius.

A. Circumstanţele cauzei

La data de 1 noiembrie 1997 reclamanta a fost rectutată de Ambasada Poloniei din Vilnius (“ambasada”), pe postul de recepţioneră. Contractul de muncă a inclus o clauză care declara că în cazul unei dispute, aceasta trebuie rezolvată în conformitate cu legea lituaniană.

În 1999 reclamanta a depus o plângere în faţa Ombudsmannului pentru Oportunităţi Egale, afirmând că ar fi fost hărţuită sexual de către unul dintre colegii săi, membru al personalului diplomatic al ambasadei. În urma unei anchete, Ombudsmanul a raportat că reclamanta a fost într-adevăr victimă a unei hărţuiri sexuale. Reclamanta a pretins că, din cauza tensiunii de la locul de muncă s-a îmbolnăvit.

Reclamanta şi-a luat concediu de boală pe o perioadă cuprinsă între 1 septembrie 1999 - 29 octombrie 1999. Pe 29 octombrie 1999 s-a prezentat la muncă, dar nu i s-a permis să intră în clădirea ambasadei. Pe 22 noiembrie 1999 reclamanta s-a prezentat la muncă, dar intrarea i-a fost refuzată din nou. La fel, şi la data de 23 noiembrie 1999 i-a fost refuzată intrarea în ambasadă.

La data de 26 noiembrie 1999 reclamanta a adresat o scrisoare Ambasadorului, informându-l despre incidente. Pe 2 decembrie 1999 reclamanta a fost notificată de concedierea ei pe motiv că nu s-a prezentat la muncă în perioadă cuprinsă între 22-29 noiembrie 1999.

Reclamanta a formulat o acţiune civilă în faţa instanţelor lituaniene, prin care solicita despăgubiri, pe motiv că ar fi fost concediată nelegal. Ea nu a solicitat repunerea sa în post. Ministerul polonez al Afacerilor Externe a emis o notă verbală, solicitând imunitate de la jurisdicţia instanţelor judecătoreşti lituaniene. Pe 2 August 2000 Curtea Regională din Vilnius a suspendat procesul pe motiv că nu era competentă. Pe 14 Septembrie 2000 Curtea de Apel a menţinut decizia. Decizia finală a fost luată de Curtea Supremă pe 25 Iunie 2001.

Curtea Supremă a stabilit inter alia că acordul încheiat între Lituania şi Polonia privind asistenţa juridică din 1993 nu a rezolvat problema de aplicare a doctrinei imunităţii Statului, Lituania nu are legi în această problemă, şi că jurisprudenţa naţională era în curs de dezvoltare. Prin urmare, s-a considerat oportun să se decidă în lumina principiilor generale ale dreptului internaţional, şi a prevederilor Convenţiei Europene privind Imunitatea Statelor din 1972.

Curtea Supremă a observat că Articolul 479 din Codul de procedură civilă, în vigoare la acea dată a stabilit principiul imunităţii absolute pentru State, dar această prevedere a devenit inaplicabilă în practică. În plus, a luat act de practica internaţională predominantă de a aplica o interpretare restrictivă a doctrinei imunităţii Statului, acordând imunitate numai actelor efectuate în exercitarea puterii suverane (acta jure imperii), spre deosebire de actele de natură comercială sau privată (acta jure gestionis). Curtea Supremă a continuat afirmând că legile lituaniene au permis aplicarea imunităţii limitate. De asemenea, a specificat o serie de criterii care urmează să fie evaluate în scopul de a decide problema jurisdicţiei în astfel de cazuri:

„Este necesar să se stabilească dacă în cazul prezent legătura dintre reclamantă şi Republica Polonia a fost de natură publică (acta jure imperii) sau de natură privată (acta jure gestionis). Pe lângă acest criteriu, sunt aplicabile şi altele, care ar trebui să permită (curţii) să stabilească dacă statul se bucură de imunitate în litigiile de muncă. În special, aceste criterii sunt: natura locului de muncă, statutul salariatului, legătura teritorială dintre ţara locului de muncă şi ţara unde se găseşte instanţa, precum şi natura plângerii.

Din analiza motivelor de imunitate invocate de Ministerul Afacerilor Externe a Republicii Polonia este posibil a se concluziona faptul că între reclamantă şi Ambasadă s-a stabilit o legătură de serviciu guvernată de dreptul public (acta jure imperii) şi că Polonia are dreptul de a invoca imunitatea jurisdicţională a statului în faţa instanţelor străine. Concluzia se bazează pe alte criterii. În ceea ce priveşte natura locului de muncă, ar trebui să se remarce că principala funcţie a ambasadei este în mod direct legată de exerciţiul suveranităţii Poloniei. În ceea ce priveşte criteriul statutului angajatului, din moment ce părţile au încheiat un contract de muncă, însăşi noţiunea de recepţioneră implică faptul că între părţi s-a stabilit o legătură asemănătoare cu cea din serviciul public. Curtea nu a putut să obţină nici o informaţie care să îi permită să stabilească întinderea obligaţiilor reclamantei. Cu toate acestea, analizându-se poziţia pe care o ocupa, se poate concluziona că prin îndeplinirea îndatoririlor ce îi reveneau se facilita, într-o oarecare măsură, exerciţiul suveranităţii Poloniei. De asemenea, trebuie să se stabilească dacă ţara angajatoare este ţara în care se află instanţa, din moment ce o instanţă naţională este considerată că poate rezolva mai bine disputele ce apar pe teritoriul acelui stat. În această privinţă trebuie recunoscut că exercitarea puterilor suverane ale statului gazdă sunt restricţionate în mod sever în ce priveşte o ambasadă, însă, aceasta nu poate fi considerată ca fiind un teritoriu străin. (Parag. 11 § 2 a Legii privind Statutul reprezentanţelor diplomatic). Cu privire la natura pretenţiilor trebuie remarcat faptul că o plângere ce are ca obiect constatarea ilegalităţii unei concedieri şi eventualele despăgubiri nu poate fi considerată ca fiind una care încalcă suveranitatea unui alt stat, din moment ce o asemenea plângere se referă doar la aspectul economic al legăturii legale atacate şi nu se solicită reangajarea persoanei .Cu toate acestea, doar din acest motiv, nu se poate afirma că Polonia nu poate invoca imunitatea statului în această situaţie. Reclamantul nu a pus la dispoziţia instanţei nici o altă dovadă prin care să se confirme incapacitatea Poloniei de a se bucura de imunitate (Art. 58 din Codul de procedură civilă).

În contextul privind situaţia prezentată mai sus, din dorinţa Lituaniei şi Poloniei de a menţine relaţii bilaterale favorabile şi în vederea respectării principiului egalităţii suverane dintre state Curtea supremă concluzionează că instanţele inferioare au concluzionat în mod corespunzător că nu au jurisdicţie pentru a rezolva această cauză.

Curtea Supremă a remarcat faptul că instanţele inferioare nu examinaseră posibilitatea aplicării doctrinei privind imunitatea limitată a statului. Cu toate acestea, această posibilitate a fost acum examinată în mod corespunzător de instanţa de casaţie. Curtea Supremă a mai subliniat şi faptul că, decizia sa nu îl împiedica pe reclamantă de a introduce o acţiune înaintea instanţelor poloneze.

B. Legislaţie internă şi internaţională relevantă

În Lituania nu există nici o lege care să reglementeze expres problematica referitoare la imunitatea statelor. O astfel de situaţie este reglementată de obicei de către instanţele de judecată de la caz la caz, făcându-se referire la prevederile diferitelor tratate bilaterale sau multilaterale.

Art. 479 § 1 din Codul de procedură civilă din 1964 (aplicabil la momentul respectiv, în vigoare până în 2003) stabilea regula privind imunitatea absolută:

„Aprobarea de acţiuni îndreptate împotriva unor state străine, adoptarea de măsuri de constrângere cu privire la proprietatea unui stat străin, va fi posibilă doar cu consimţământul instituţiilor competente ale statului respectiv.”

La data de 5 ianuarie 1998 Curtea Supremă a pronunţat hotărârea în cauza Stukonis v. Ambasada S.U.A., referitoare la acţiunea privind ilegalitatea concedierii din cadrul Ambasadei Statelor Unite în Vilnius. Art. 479 § 1 din Codul de procedură civilă din 1964 a fost considerat de către Curtea Supremă ca fiind inadecvat în raport cu schimbările din dreptul internaţional şi relaţiile internaţionale. Curtea Supremă a remarcat orientarea din doctrina de drept internaţional de a restricţiona numărul de cazuri în care un stat străin poate invoca imunitatea de la jurisdicţia instanţelor judecătoreşti. Curtea Supremă a stabilit că practica legală a statului Lituania ar trebui să urmeze doctrina privind imunitatea limitată a statelor. Printre altele a stabilit că:

„Imunitatea statului nu reprezintă imunitate în faţa instituţiilor civile ci imunitate de la jurisdicţia instanţelor. Constituţia stabileşte dreptul de a se adresa unei instanţe (Art. 30). Cu toate acestea, capacitatea instanţei de a apăra drepturile unui reclamant – în situaţia în care pârât este un stat - vor fi condiţionate de faptul dacă statul solicită, în conformitate cu doctrina, aplicarea imunităţii statale. Pentru a se stabili dacă disputa implică acest tip de imunitate, este necesar să se determine natura raporturilor juridice dintre părţii.”

Prevederile relevante ale Convenţiei Europene privind Imunitatea Statelor:

Art. 5

1. Un stat semnatar nu poate invoca imunitatea de jurisdicţie dacă procesele se referă la un contract de muncă încheiat între stat şi o persoană fizică, iar munca trebuie prestată pe teritoriul unui stat parte din for.

2. Paragraful 1 nu se va aplica atunci când:

a. persoana fizică nu este cetăţean al statului angajator în momentul în care procesele sunt demarate;

b. persoana fizică nu era cetăţean al statului parte din for sau nu domicilia în statul respectiv la momentul începerii contractului;

c. părţile contractante au hotărât în mod expres altceva, cu excepţia cazului în care, în conformitate cu legea internă a statului respectiv, instanţele au jurisdicţie exclusivă asupra anumitor subiecte de drept.


Raportul explicativ asupra Convenţiei stabileşte că în ceea ce priveşte contractele de muncă încheiate cu instituţii diplomatice sau consulare, Art. 32 va fi de asemenea luat în considerare.

Articolul 32

Nici o prevedere din aceasta Convenţie nu va afecta imunităţile sau privilegiile corelate cu exercitarea atribuţiilor misiunilor diplomatice sau consulare şi a persoanelor care lucrează în cadrul acestora.

Nici Lituania şi nici Polonia nu sunt părţi la Convenţia de la Basel.

La momentul faptelor, articolul 11 § 1 al Proiectului cu privire la imunităţile de jurisdicţie ale statelor şi ale bunurilor acestora, prezentat Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite, prevedea:

Statul nu poate invoca imunitatea într-o procedură privind un contract de muncă dintre Stat şi o persoană fizică pentru munca efectuată pe teritoriul statului gazdă.

Totuşi, această dispoziţie nu s-a aplicat în cazul în care “obiectul procedurii este recrutarea, reînnoirea angajării sau reinstalarea individului” şi când “angajatul a fost recrutat pentru a îndeplini funcţii strâns legate de exercitarea puterii guvernamentale”.

În decembrie 2004, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat Convenţia cu privire la imunităţile de jurisdicţie ale statelor şi ale bunurilor acestora. Convenţia a a fost deschisă spre semnare la 17 ianuarie 2005. Una dintre problemele majore din timpul lucrărilor de codificare ale Comisiei de Drept Internaţional se referea la excepţia de imunitate a statului, în măsura în care aceasta priveşte contractele de muncă. Dispoziţia finală este tratată în articolului 11 al Convenţiei, care este formulat după cum urmează:

„Contractele de muncă

1. Cu excepţia situaţiei în care statele respective nu decid altfel, un stat nu poate să invoce imunitatea de jurisdicţie în faţa instanţei unui alt stat, competentă în speţă, într-o procedură privitoare la un contract de muncă dintre stat şi o persoană fizică pentru o activitate efectuată sau care trebuie efectuată, în totalitate ori parţial, pe teritoriul acestui alt stat.

2. Paragraful 1 nu se aplică:

a) dacă angajatul a fost angajat pentru a exercita funcţii particulare în exercitarea prerogativelor de putere publică;
b) dacă este:
(i) diplomat, aşa cum se defineşte în Convenţia de la Viena din 1961 asupra relaţiilor diplomatice;
(ii) functionar consular, aşa cum se defineşte în Convenţia de la Viena din 1963 asupra relaţiilor consulare;
(iii) membru al personalului diplomatic al unei misiuni permanente pe lângă o organizaţie internaţională sau al unei misiuni speciale ori dacă este angajat pentru a reprezenta un stat într-o conferinţă internaţională; sau
(iv) orice altă persoană care beneficiază de imunitate diplomatică;
c) dacă procedura are ca obiect angajarea, reînnoirea angajării sau reinstalarea unei persoane;
d) dacă procedura are ca obiect concedierea sau rezilierea contractului unui angajat şi dacă, potrivit avizului şefului statului, al şefului guvernului sau al ministrului afacerilor externe al statului angajator, această acţiune riscă să interfereze cu interesele statului în materie de securitate;
e) dacă angajatul este cetăţean al statului angajator la momentul la care procedura este demarată, cu excepţia cazului când are rezidenţa permanentă în statul forului; sau
f) dacă angajatul şi statul angajator au convenit altfel în scris, sub rezerva consideraţiilor de ordin public care conferă instanţelor statului forului jurisdicţie exclusivă determinată de obiectul procedurii.”

Articolul 1 din Convenţia de la Viena privind relaţiile diplomatice, care este prevăzut de Actul din 1964 privind privilegiile diplomatice prevede următoarele definiţii:

„(a) prin expresia “şef de post consular” se înţelege persoana însărcinată de către statul de trimitere să acţioneze în această calitate;

(b) „membrii misiunii” sunt şeful misiunii şi membrii personalului misiunii;

(c) „membrii personalului misiunii” sunt membri ai personalului diplomatic, ai personalului administrativ şi tehnic şi ai personalului de serviciu al misiunii;

(d) „membrii personalului diplomatic” sunt membri ai personalului misiunii diplomatice care au rang diplomatic;

(e) un „agent diplomatic" este şeful misiunii sau un membru al personalului diplomatic al misiunii;

(f) „membrii personalului administrativ şi ethnic” sunt membri ai personalului misiunii angajaţi în serviciul administrativ şi tehnic al misiunii;”

CEREREA ADRESATĂ CURŢII EUROPENE

În temeiul articolului 6 din Convenţie reclamanta susţine că i-a fost refuzat accesul la o instanţă în Lituania pentru a se rezolva acţiunea ei împotriva ambasadei Poloniei din Vilnius.

ÎN DREPT

Reclamanta s-a plâns în legătură cu refuzul accesului la o instanţă prin acordarea de imunitate de stat pentru pârât. Ea a invocat articolul 6 al Convenţiei, care prevede, în partea relevantă pentru speţa de faţă, că:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil… a cauzei sale…de către o instanţă...care va hotărî…asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil…”

Guvernul a declarat că litigiul în cauză nu se referă la drepturile „civile” ale reclamantei, şi că faptele cauzei nu intră în domeniul de aplicare al art. 6 din Convenţie. În acest sens, Guvernul s-a refert la cauza Pellegrin vs. Franţa ([GC], nr. 28541/95, CEDO 1999-VIII), unde Curtea europeană a stabilit că litigiul de muncă în cauză vizează raporturi de drept public – raporturi stabilite între pârâtă – reprezentantul oficial al unui stat străin – şi reclamantă, care a fost învestită ca depozitar al puterilor suverane ale statului respectiv. În orice caz, potrivit Guvernului, Convenţia nu a obligat statul lituanian să ofere o cale de atac împotriva încălcării drepturilor reclamantei de către autorităţile poloneze. Prin restrângerea dreptului reclamantei privind accesul la o instanţă de judecată s-a urmărit un scop legitim, acela de a promova relaţii bune şi de a apăra principiul egalităţii între state. Cererea de imunitate de stat, în speţă, nu putea fi considerată ca fiind disproporţionată. Potrivit Guvernului, nu a existat o tendinţă în dreptul internaţional de a restrânge imunitatea de stat în ocuparea forţei de muncă legate de cazuri. În acest sens, Guvernul, de asemenea, a exprimat îndoiala că o eventuală hotărâre în favoarea reclamantei ar fi putut să fie pusă în executare împotriva Poloniei, având în vedere refuzul acestuia din urmă de a recunoaşte jurisdicţia instanţelor judecătoreşti lituaniene. De asemenea, reclamanta a avut posibilitatea de a se adresa instanţelor poloneze. În concluzie, dreptul reclamantei privind accesul la o instanţă nu a fost încălcat.

Reclamanta a reiterat faptul că, prin introducerea unei acţiuni în faţa instanţelor lituaniene, ea a încercat să conteste legalitatea concedierii şi să obţină despăgubiri în acest sens.

Natura contractului său de muncă, precum şi cererea sa au fost preponderent de natură privată. Ea a susţinut, de asemenea, că opţiunea ei de a recurge la instanţele poloneze ar fi fost nerealistă, având în vedere, în special, faptul că contractul său de muncă a inclus o clauză pentru un astfel de litigiu care urmează să fie determinat în conformitate cu Legea lituaniană.

Având în vedere observaţiile părţilor, Curtea consideră că cererea ridică probleme complexe de fapt şi de drept, determinare de care ar trebui să depindă examinarea de fond. Cererea nu poate fi, prin urmare, considerată ca fiind în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Nici un alt motiv pentru a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit.

Din aceste motive, Curtea în unanimitate, declară cererea admisibilă, fără a prejudicia fondul cauzei.

2 comentarii:

  1. Interesanta maniera in care principiile si regulile de drept international public sunt puse in discutie intr-o problema de drepturile omului! Se evidentiaza in acest fel locul pe care-l ocupa domeniul drepturilor omului in cadrul dreptului international public. Totusi, gramatical analizand lucrurile, ce este acela "post de receptionist", sau doreati sa spuneti receptioner, ori receptionera, sau pentru receptii etc.?

    RăspundețiȘtergere
  2. Multumim pentru sesizare, rectificăm, este vorba de o recepţioneră.

    RăspundețiȘtergere