Dreptul de acces la o instanţă, art. 6(1) – Dreptul la respectarea proprietăţii, art. 1 din Protocolul 1 – Decretul 92/1950 – respectarea autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri definitive şi irevocabile – art. 16 din Legea 10/2001
În fapt
Reclamanţii (3 la număr) sunt moştenitorii foştilor proprietari a unui imobil naţionalizat din Bucureşti, pe baza Decretului 92 din 1950.
Reclamanţii la data de 4 mai 1994 au obţinut o hotărâre judecătorească de la o judecătorie din Bucureşti, pronunţată în contradictoriu cu Consiliul General Bucureşti şi Ministerul Educaţiei, prin care instanţa a statuat că naţionalizarea nu s-a efectuat în condiţiile Decretului 92/1950, deoarece ascendenţii reclamanţilor în mod greşit au fost incluşi în categoria persoanelor vizate de Decret. Hotărârea a devenit definitivă, prin respingerea căi de atac formulat de instituţiile menţionate, pentru nerespectarea unor exigenţe de formă.
Reclamanţii, la 17 martie 1999, pe baza Codului Civil au pornit o acţiune în revendicare împotriva Consiliului General Bucureşti, Ministerului Educaţiei şi Universităţii Bucureşti (cel care poseda imobilul). Universitatea Bucureşti a invocat în cauză faptul că bunul i-a fost atribuit începând cu 1995 şi că pe baza legii, acesta ar face parte din proprietatea publică a statului (prin efectul Legii 84/1995). Instanţa a admis acţiunea reclamanţilor, motivând că reclamanţii, de fapt, nu şi-au pierdut niciodată dreptul de proprietatea, deoarece naţionalizarea a fost una ilegală. Dar, instanţa de apel, Tribunalul Bucureşti, pe baza art. 16 alin. 1 din Legea 10 din 8 februarie 2001, prin hotărârea din 15 februarie, a infirmat hotărârea primei instanţe, susţinând că imobilul face parte din categoria imobilelor care, conform legii, nu pot fi retrocedate, reclamanţii având dreptul doar la compensaţii. Hotărârea Tribunalului a fost menţinută de Curtea de Apel, printr-o hotărâre definitivă din 11 octombrie 2001. Între timp, pe baza Legii nr.10/2001, reclamanţii au început procedurile pentru obţinerea unor compensaţii prevăzute de această lege. Până la momentul actual, cererea lor se află încă în curs de soluţionare de către autorităţile administrative competente.
Curtea europeană menţionează că dreptul intern relevant a fost deja prezentat în mai multe hotărâri ale Curţii (Străin şi alţii, Păduraru, Porteanu, Radu, toate împotriva României), dar în cauza de faţa – în aprecierea Curţii – este necesar menţionarea anumitor prevederi a Legii 10 din 2001.
Astfel, în forma originală a legii, publicată în Monitorul Oficial la data de 14 februarie 2001, art. 16, menţionat în hotărârea Tribunalului din 15 februarie 2001, confirmat de Curtea de Apel, avea următorul conţinut:
(1) În situaţia imobilelor ocupate de unităţi bugetare din învăţământ, din sănătate, aşezăminte socialculturale sau de instituţii publice, sedii ale partidelor politice legal înregistrate, de misiuni diplomatice, oficii consulare, reprezentanţele organizaţiilor internaţionale interguvernamentale acreditate în România, precum şi de personalul cu rang diplomatic al acestora, necesare în vederea continuării activităţilor de interes public, social-cultural sau obştesc, foştilor proprietari li se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile prezentei legi.
La data de 8 iulie 2008, Guvernul României, printr-o scrisoare, a informat Curtea despre preocupările de a pune în aplicare un sistem eficient de compensare a celor vizaţi de decretele de naţionalizare în perioada comunistă. Astfel, Guvernul informează Curtea, că s-a creat un fond de investiţii – fondul Proprietatea – undem înregistat la Comisia Naţională de Valori Mobiliare, unde categoria de persoane vizate vor primi acţiuni, pe care pot să păstreze şi să obţine venituri din dividende, sau pot să-l înstrăineze. Guvernul mai arată că până la 1 februarie 2008, la Fondul Proprietatea s-au înregistrat 2440 de cereri, iar valoarea acţiunilor – cu titlu de despăgubiri acordate este în jur de 20 de milioane de EURO. Mai mult, începând cu 1 noiembrie 2007, acţionarii fondului au primit dividende în urma acţiunilor deţinute.
În drept
Presupusa încălcare a art. 6 (1) din Convenţie
Reclamanţii au susţinut, că prin faptul că li s-a refuzat acţiunea în revendicare, pe motiv că bunul aparţine domeniului public al statului, li s-a încălcat dreptul de acces la o instanţă.
Guvernul a contestat aplicabilitatea art. 6(1) în cauză, deoarece dreptul reclamanţilor care este subiectul discuţiei, a fost recunoscut doar de hotărârea primei instanţe din 15 octombrie 1999, fiind supusă încă căilor de atac. Curtea refuză această excepţie şi declară cererea admisibilă.
Reclamanţii au susţinut că imposibilitatea de a pune în aplicare hotărârea din 4 mai 1994 care a constatat ilegalitatea măsurii de naţionalizare, precum şi faptul că ei au fost împiedicaţi să revendice imobilul – care acum era considerat proprietatea publică a statului – încalcă principiul securităţii juridice şi încalcă dreptul de acces liber la justiţie.
Curtea europeană reaminteşte că art. 6 (1) garantează accesul la o instanţă referitor la toate obligaţiile şi drepturile cu caracter civil. Curtea notează, că reclamanţi, iniţial, au obţinut declararea ca fiind ilegală a măsurii de naţionalizare, printr-o hotărâre definitivă din 4 mai şi după aceea printr-o hotărâre definitivă a Curţii de Apel din 11 octombrie 2001. Curtea exclamă, că este necesar să fie verificat, dacă exigenţele art. 6 (1) au fost respectate în cauză. Astfel, Curtea trebuie să verifice, dacă felul în care permite legislaţia naţională accesul la o instanţă este suficient ca să asigură accesul la o instanţă în mod efectiv pentru individ, luând aici în considerare principiul preeminenţei dreptului într-o societate democratică. În acest fel, Curtea observă că reclamanţii, pe baza Codului civil au obţinut imobilul revendicat, titlul lor de proprietate a fost preferat faţă de titlul statului, dar această soluţie a fost răsturnată de instanţa de apel şi de recurs, pe motiv că între timp a intrat o vigoare o lege specială (Legea 10/2001 din 8 februarie 2001, intrat în vigoare la 14 februarie 2001), lege care prevedea că imobilul care era revendicat de reclamanţi nu poate fi retrocedat în natură, ei având dreptul însă la compensaţii în virtutea legii speciale. În opinia Curţii, acest fapt este echivalent cu o limitare a dreptului de acces la o instanţă, deoarece ei au fost împiedicaţi să obţine în justiţie un bun pentru care ei aveau un titlu de proprietate. Curtea nu are nici o îndoială că această limitare a dreptului de acces la o instanţă urmărea un scop legitim, de interes general, notând aici destinaţia pe care o avea imobilul la momentul respectiv, precum şi regimul juridic derogatoriu care reglementa situaţia imobilului. Însă acest fapt nu scuteşte Curtea de datoria de a verifica dacă în modul de realizare a acestei măsuri de limitare s-a respectat un raport de proporţionalitate în utilizarea mijloacelor folosite pentru atingerea interesului general urmărit.
În opinia Curţii este clar că limitarea dreptului de acces la o instanţă prin hotărârea definitivă şi irevocabilă din 11 octombrie 2001, s-a efectuat fără luarea în considerare a hotărârii din 4 mai 1994. Astfel, în 1994, instanţa de judecată a hotărât că naţionalaizarea imobilului s-a efectuat fără respectarea prevederilor Decretului 92/1950, iar Curtea de Apel, în 2001, a reluat în discuţie încă o dată acest aspect, ignorând autoritatea de lucru judecat a hotărârii din 1994, hotărând că Decretul a fost în mod corect aplicat. O chestiune de o importanţă deosebită – referitoare la acest aspect – este reprezentat de faptul că instanţele de apel şi de recurs au decis că în cauză se aplică prevederile noi legi speciale, apărute între timp. Astfel, aplicând din oficiu art. 16 a Legii nr. 10/2001, instanţele naţionale prin încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat au considerat că bunul în litigiu cade sub incidenţa noi legi. Curtea reaminteşte că principiul autorităţii lucrului judecat este un element important al principiului securităţii juridice. Mai mult, Curtea observă că într-o perioadă de aproape opt ani de la data pronunţării hotărârii definitive şi irevocabile de către Curtea de Apel în 2001, prin care s-a decis că reclamanţii au dreptul la compensaţii, ei nu au reuşit să obţine nimic.
Curtea recunoaşte că este dreptul statului să legifereze relaţii sociale complexe, cum sunt cele reglementate de Legea 10/2001, dar Curtea consideră că aplicarea acestor prevederi legale, pentru un litigiu în curs de judecare nu ar reprezenta o problemă în sine, dar faptul că această aplicare relativă la o acţiune în revendicare în curs de judecare, s-a făcut prin încălcarea principiului autorităţii lucrului judecat, precum şi ineficienţa de a obţine compensaţii pe o perioadă aşa de lungă de timp, este în măsură să afecteze substanţa dreptului reclamanţilor de a avea acces la o instanţă.
Luând în considerare cele rezumate mai sus, Curtea consideră că în cauză art. 6 (1) a fost încălcat.
Pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul 1
Guvernul a contestat că în cauză ar fi fost vorba despre un „bun” în sensul Convenţiei sau cel puţin despre o „speranţă legitimă”, deoarece dreptul lor a fost recunoscut numai de hotărârea primei instanţe din 15 octombrie 1999, soluţie care nu a fost însă definitivă, fiind infirmată de instanţele de apel şi recurs. Reclamanţii, în contradictoriu, susţin că dreptul lor a fost recunoscut prin hotărârea din 1994, care a declarat naţionalizarea drept ilegală. Curtea consideră, că din cauză că exista o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă care declara ilegală naţionalizarea, la data când reclamanţii au pornit acţiunea în revendicare ei aveau o speranţă legitimă că vor obţine în instanţă imobilul. Curtea reaminteşte că reclamanţii aveau această speranţă cel puţin până la intrarea în vigoare a Legii 10/2001, când prevederile acestuia, au fost aplicate unei cereri făcute de ei înainte de intrarea în vigoare a Legii. Astfel, concluzia Curţii este că reclamanţii deţineau un „bun” în sensul Convenţiei. Curtea notează că problema referitoare la ingerinţa în dreptul la respectarea proprietăţii reclamanţilor în acest context este deosebit de complexă, deoarece este destul de greu să fie tranşată un echilibru între ingerinţa în dreptul reclamanţilor şi interesul public, izvorând aici din afecţiunea imobilului (fiind trecut în proprietatea Universităţii Bucureşti, imobilul era folosit drept cămin studenţesc). Dar ţinând cont de faptul că reclamanţii au încercat să obţine compensaţii şi prin procedura prescrisă de Legea 10/2001, precum şi faptul că şi Curtea de Apel le-a recunoscut acest drept, Curtea constată că reclamanţii nu au nici un fel de garanţie, că într-un mod previzibil o să primească compensaţii. De aceea, Curtea constată că echilibrul între cele două interese (cel al reclamanţilor şi cel general) nu a fost respectat, în consecinţă art.1 din Protocolul 1 a fost încălcat.
Referitor la aplicarea art. 41 din Convenţie (satisfacţie echitabilă), Curtea observă că reclamanţii pretind o sumă între 1.500.000 – 2.000.000 EURO pentru prejudiciul material, 50.000 EURO pentru prejudiciul moral şi 6.000 EURO pentru costuri şi cheltuieli. Guvernul indică însă, că valoarea de piaţă a imobilului, este de 1.191.776 EURO. În speţă, Curtea consideră că nu se poate pronunţa acum cu privire la acest aspect, aşa că în conformitate cu art. 75 para. 1 din Regulamentul Curţii, îşi rezetvă dreptul de a statua cu privire la aplicarea art. 41 într-o hotărâre subsecventă.
NOTĂ:
* Aceste note sunt aprecieri subiective, aparţin celui care a făcut acest rezumat!!!
1. Articolul 16 din Legea 10/2001,a suferit numeroase modificări, prin Legea 247/2005, prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului 209/2005 şi ultima dată prin Legea 74/2007, fiind astfel dovada unei preocupari constante şi responsabile a leguitorului, spre o mai perfectă complicare a problemei retrocedărilor, problemă care, în viitorul apropiat nu se va rezolva, chiar în pofida avalanşei de hotărâri de la C.E.D.O.
2. Cu privire la Fondul Proprietatea este interesant următorul articol de ziar.
Comentarii
Trimiteți un comentariu