Dreptul la un proces echitabil; libertatea de exprimare
În fapt,
1. În anul 2002 domnul Liviu Georgică Mihaiu s-a adresat Curţii europene pretinzând că i-au fost încălcate drepturi garantate de Convenţie, drepturi exercitate de acesta în contextul profesiei sale de jurnalist.
2. Reclamantul a publicat în august 1999 în Academia Caţavencu un articol prin care critica stilul populist al scrierilor redactorului şef al cotidianului Adevărul, domnul D.T. În articolul său, intitulat „Cuvântul care înTINUează idealurile”, titlu care făcea referire la numele redactorului şef (Dumitru Tinu), reclamantul a făcut referire la maniera prin care D.T. critica zelul autorităţilor române de a restitui bunurile aparţinând familiei monarhice în raport cu restul populaţiei. În articol exista şi o fotografie care prezenta o mână cu un ceas Bulgari, apreciindu-se că acel ceas ar fi dovada corupţiei ziariştilor prezenţi la o anumită reuniune.
3. D.T. a formulat plângere penală împotriva reclamantului, pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie prin presă, faptă prevăzută şi pedepsită de articolul 206 din Codul penal, constituindu-se parte civilă faţă de reclamant şi ziarul Academia Caţavencu. Instanţa l-a achitat pe reclamant, apreciind că nu a existat intenţia de calomniere, însă a obligat reclamantul şi partea responsabilă civilmente să plătească suma de 10 milioane lei (ROL) datorită prejudicierii imaginii petentului D.T.
4. Toate părţile au formulat recurs împotriva hotărârii instanţei de judecată. Instanţa de recurs a rejudecat cauza şi a apreciat că reclamantul este vinovat şi l-a condamnat penal la plata unei amenzi şi a obligat partea responsabilă civilmente alături de reclamant să plătească suma de 40 milioane pentru prejudicii morale.
În drept,
Cu privire la încălcarea articolului 6 alin. 1, 2 şi 3 privind echitatea procesului
5. Cercetând admisibilitatea, Curtea a apreciat că susţinerile reclamantului sunt admisibile, cu excepţia alineatului 2, în acest din urmă caz susţinerea fiind în mod vădit nefondată.
6. În ceea ce priveşte fondul, pentru început, Curtea a apreciat că problema ridicată de reclamant presupune o analiză a modului în care este reglementată în dreptul intern puterea instanţei de recurs, precum şi a chestiunilor care se ridică în faţa acesteia cu prilejul judecăţii.
Astfel, Curtea a constatat că legislaţia română în vigoare la data faptelor nu obliga instanţa de recurs să asculte din nou pe inculpat, atâta vreme cât această audiere avusese loc în primă instanţă. Cu toate acestea, legislaţia permitea o asemenea audiere. Ori, ţinând cont că prima instanţă achitase pe reclamant pe motiv că acesta nu era vinovat de săvârşirea faptei de care era acuzat, iar instanţa de recurs a apreciat din contră, Curtea europeană a apreciat că o nouă audiere se impunea întrucât stabilirea vinovăţiei era o chestiune predominant factuală. În plus, în anul 2006 legislaţia s-a modificat în sensul că instanţa investită cu puteri devolutive, este obligată să procedeze la o nouă audiere.
O atare situaţie a fost apreciată de Curte ca fiind contrară exigenţelor articolului 6 alin. 1 din Convenţia europeană. Constatând încălcarea articolului 6 alin. 1, Curtea a considerat că nu mai este necesar să se pronunţe asupra încălcării alineatului 3 a articolului 6.
Cu privire la încălcarea articolului 10 privind libertatea de exprimare
7. Curtea a considerat că prin decizia de condamnare adoptată de instanţa de recurs se dovedeşte o ingerinţă asupra dreptului reclamantului la liberă exprimare. Pe de altă parte, la manieră generală ingerinţa prevăzută de lege, este necesară într-o societate democratică în care indivizii au nu doar drepturi ci şi responsabilităţi, îndeosebi atunci când acestea vizează aflarea adevărului dar şi respectarea demnităţii altor persoane.
Analizând articolele incriminate de petiţionarul D.T., Curtea a observat că diferitele acuzaţii la adresa lui D.T. nu erau simple judecăţi de valoare ci constituiau fapte materiale a căror existenţă trebuia dovedită. Ori, din probele administrate rezultă nu doar că acele afirmaţii erau neadevărate dar şi că reclamantul nu a verificat cu vreo diligenţă anume informaţiile pe care le-a publicat. În plus, acele afirmaţii erau defăimătoare şi vizau distrugerea credibilităţii lui D.T. încercând să sugereze că acesta nu îndeplineşte un rol independent aflându-se în conducerea ziarului Adevărul în calitate de redactor şef.
Totodată, apreciind în concret pedeapsa aplicată reclamantului de către tribunalul de recurs, Curtea a apreciat că exigenţa proporţionalităţii este îndeplinită în condiţiile în care aplicarea unei amenzi penale de aproximativ 300 Euro şi obligarea la plata de despăgubiri de aproximativ 1800 Euro, nu reprezintă măsuri deosebit de severe.
În consecinţă, Curtea a apreciat că nu a existat o încălcare a articolului 10 din Convenţie.
Comentarii
Trimiteți un comentariu