habeas corpus; dreptul la un proces echitabil; lungimea procedurilor; absenţa unei decizii de menţinere în stare de detenţie
În fapt,
1. Reclamantul Alexandr Vladimirovich Yeloyev s-a adresat la 18 martie 2002 Curţii europene solicitând în principal să se constate că deţinerea sa anterioară judecării cauzei a fost ilegală şi excesiv de lungă, deoarece nu a existat o examinare a legalităţii detenţiei şi durata procedurilor împotriva lui a fost excesivă.
2. În perioada 1995-1996 a fost declanşată cercetarea penală cu privire la săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală de către persoane aflate la conducerea societăţii comerciale administrată de reclamant. Deşi reclamantul beneficia de o anumită imunitate generată de poziţia politică pe care o deţinea în Consiliul Regional din Kharkiv, totuşi la 30 ianuarie 1996 organele de poliţie au declanşat procedurile penale împotriva acestuia.
În octombrie 1996 Procurorul regional din Kharkiv a solicitat Consiliului ridicarea imunităţii reclamantului, însă cererea sa a fost respinsă, astfel că cercetarea penală a fost suspendată.
În aprilie 1997 Consiliul i-a ridicat imunitatea şi procurorul a ordonat arestarea reclamantului, dar care nefiind de găsit a fost dat în urmărire generală.
3. La 8 august 1998 reclamantul a fost arestat şi pus sub acuzare pentru evaziune fiscală. În aceeaşi zi procurorul adjunct a ordonat arestarea preventivă a reclamantului. Ulterior, prin decizia Procurorului General Adjunct al Ucrainei, a fost prelungită detenţia reclamantului în mod succesiv până la 8 august 1999.
4. La 15 ianuarie 1999 organele de cercetare au recalificat acuzaţiile împotriva reclamantului şi au început urmărirea penală pentru săvârşirea infracţiunilor de fraudă, evaziune fiscală, activităţi de afaceri ilegale, delapidare şi abuz de putere.
La 4 august 1999 (cu 4 zile înainte de expirarea mandatului de arestare ) reclamantului i s-a permis să consulte dosarul de cercetare. Consultarea a fost terminată la 30 mai 2000 iar la 2 iunie dosarul a fost înaintat tribunalului din Khirkov.
5. La 13 iulie 2000 judecătorul din Kharkiv a menţinut măsura arestării preventive întemeindu-şi decizia pe probele aflate la dosar. De mai multe ori, până în luna mai 2003, instanţa a permis reclamantului să studieze materialul aflat la dosar.
6. Urmare a unei cereri a reclamantului de eliberare pe motive medicale, instanţa de judecată a dispus efectuarea unei examinări medicale.
7. În ianuarie 2002 instanţa de judecată a respins cererea de eliberare a aplicantului motivând că faptele pentru care este acuzat acesta sunt pedepsite cu închisoare peste 3 ani.
8. O altă cerere de eliberare a fost respinsă pentru motive asemănătoare, iar ulterior au urmat alte respingeri, cu toate că avocatul reclamantului a susţinut că deţinerea reclamantului nu are temei legal.
9. La 1 septembrie 2003 instanţa de fond l-a condamnat pe reclamant pentru fraudă, delapidare şi abuz de putere şi l-a condamnat la 11 ani de închisoare.
10. În apel şi în recurs, instanţele superioare au menţinut hotărârea instanţei de fond, decizia finală a Curţii Supreme a Ucrainei pronunţându-se la 20 iunie 2006.
În drept,
Cu privire la încălcarea articolului 5(1) din Convenţie
11. Reclamantul a pretins că detenţia sa a fost nejustificat de lungă şi nelegală, precum şi că menţinerea sa în stare privativă de libertate nu a fost examinată de vreo instanţă, sub aspectul legalităţii.
12. Curtea a reiterat că articolul 5(1) din Convenţie impune obligaţia respectării regulilor de drept substanţial şi procedural incidente în domeniul privării de libertate a unei persoane şi, în plus, aceste reguli trebuie să fie compatibile cu Convenţia, inclusiv cu principiile pe care aceasta le cuprinde.
13. Analizând prima perioadă de detenţie, cuprinsă între octombrie 1998 şi august 1999, Curtea a constatat că privarea de libertate a fost dispusă de către procurori care erau parte şi în procedura penală, astfel că în principiu nu erau oficiali independenţi, autorizaţi de lege să exercite puteri judiciare. Ca urmare, detenţia reclamantului nu era legală, în sensul articolului 5(1)(c) din Convenţie.
14. Analizând perioada de detenţie cuprinsă între august 1999 şi mai 2000 Curtea a constatat inexistenţa unei decizii judiciare care să stea la baza menţinerii sale în detenţie, practică aflată în contradicţie evidentă cu principiul securităţii juridice şi al protecţiei împotriva arbitrarului. Ca urmare, detenţia reclamantului nu era compatibilă cu articolul 5(1) din Convenţie.
15. Analizând legalitatea detenţiei între 13 iulie 2000 şi 1 sept. 2003 Curtea a observat întâi că în dreptul ucrainean nu existau reglementări concrete şi precise prin care să se stabilească condiţiile în care instanţele de judecată pot prelungi detenţia unei persoane în timpul cercetării judecătoreşti, astfel încât exigenţa de previzibilitate a legii prevăzută de articolul 5(1) al Convenţiei nu este îndeplinită.
În al doilea rând Curtea a observat că instanţa dispunea menţinerea în stare privativă de libertate pentru o perioadă nedeterminată şi nu era obligată să motiveze decizia sa. Toate aceste circumstanţe sunt contrare principiului protecţiei împotriva arbitrarului statuat de articolul 5(1) al Convenţiei.
Ca urmare, a existat o încălcare a articolului 5(1) din Convenţie.
Cu privire la încălcarea articolului 5(3) din Convenţie
16. Pentru a evalua lungimea detenţiei sale, Curtea a ţinut cont că la 18 aprilie 1997 reclamantul fusese dat în urmărire generală după ce s-a sustras cercetării şi s-a ascuns până la 8 aprilie 1998, când a fost capturat. De atunci acesta a fost deţinut preventiv până la 1 septembrie 2003 când a fost condamnat. Perioada scursă până la condamnare era de 5 ani şi 5 luni. Pentru a justifica înlăturarea prezumţiei de nevinovăţie pentru o perioadă atât de lungă trebuie să existe motive întemeiate în atenţia autorităţilor judiciare.
Apreciind în fapt şi în drept, Curtea europeană a constatat că deţinerea iniţială a reclamantului se justifică datorită încercărilor sale de a se sustrage cercetărilor, anterior arestării sale, însă după trecerea unei perioade rezonabile instanţele aveau obligaţia să reevalueze motivele menţinerii reclamantului în detenţie şi să le exprime explicit în deciziile lor. În plus, a avut loc doar o repetare constantă a motivului constând în gravitatea acuzaţiilor aduse reclamantului, dar care, în opinia Curţii, nu poate fi considerat „relevant şi suficient”.
Ca urmare, a existat o încălcare a articolului 5(3) din Convenţie.
Cu privire la încălcarea articolului 5(4) din Convenţie.
17. Curtea a reamintit că articolul 5(4) din Convenţie, îndreptăţeşte persoanele arestate sau deţinute la o reevaluare a privării lor de libertate, atât din punct de vedere al condiţiilor substanţiale cât şi procedurale, deoarece aceste condiţii sunt esenţiale pentru legalitatea măsurii.
Curtea a constatat că instanţa naţională la data de 12 martie 2003 a refuzat să mai examineze temeinicia detenţiei reclamantului, motivând că deja hotărâse anterior asupra legalităţii detenţiei sale. Acest refuz reprezintă în opinia Curţii un răspuns judiciar neadecvat faţă de cererea reclamantului, contrar exigenţelor articolului 5 alin. 4 din Convenţie.
Ca urmare, a existat o încălcare a articolului 5(4) din Convenţie.
Cu privire la încălcarea articolului 6 alin. 1 din Convenţie
18. Curtea a făcut referire la jurisprudenţa sa anterioară, potrivit căreia în cauze similare a constatat încălcarea articolului 6 alin. 1 în ceea ce priveşte durata prea mare a procedurilor naţionale. Examinând cauza de faţă Curtea a notat că guvernul nu i-a dat nici un argument capabil să conducă spre o concluzie diferită în pofida complexităţii cazului şi a atitudinii reclamantului.
Întrucât în trei grade de jurisdicţie, procedurile au durat 7 ani, 10 luni şi 12 zile, Curtea a apreciat că lungimea acestora este excesivă şi în consecinţă a existat o încălcare a articolului 6 alin. 1.
Comentarii
Trimiteți un comentariu