În fapt
Reclamanta, Georgeta Ghica s-a născut în 1946, ea a sesizat Curtea la data de 27 aprilie 2001.
Prin hotărârea din 20 noiembrie 1995, Tribunalul Bucureşti a admis o cererea a reclamantei, prin care aceasta , în contradictoriu cu Consiliul Local Bucureşti, urmărea restituirea unui teren de 337,50 metri pătraţi din Bucureşti.
În paralel, la data de 8 octombrie 1996, printr-o hotărâre a Guvernului, o parte din terenul dobândit de reclamantă a fost trecut în proprietatea publică a statului.
Printr-o dispoziţie a primarului din 6 iunie 1996, reclamanta a fost pusă în posesia unei părţi din terenul în cauză (227,71 metri pătraţi), cu menţiunea că restul terenului se află în proprietatea Regiei Autonome a Administraţiei Patrimoniului şi Protocolului de Stat (R.A.P.P.S.).
La data de 2 decembrie 1998, reclamanta a promovat o acţiune la Tribunalul Bucureşti împotriva R.A.P.P.S prin care a cerut restul terenului. Tribunalul a respins cererea (26 ianuarie 2000), hotărâre confirmată de Curtea de Apel la data de 30 octombrie 2000.
Ulterior, la intervenţia Guvernului, R.A.P.P.S. a retrocedat restul terenului, fiind emis un titlu pe baza Legii 10/2001, iar reclamanta a fost pusă în posesie la 28 mai 2004.
Reclamanta a susţinut în faţa Curţii că prin neexecutarea hotărârii din 20 noiembrie 1995, i-a încălcat dreptul protejat de art. 6 şi de art. 1 din Protocolul 1.
Guvernul a susţinut că Consiliul Local se afla într-o imposibilitate obiectivă de a terenul, deoarece terenul a fost trecut în proprietatea publică a statului. Guvernul a susţinut de asemenea, că hotărârea din 20 noiembrie 1995 nu este opozabilă statului, ci numai Consiliului local.
Curtea reaminteşte jurisprudenţa, pronunţată cu ocazia soluţionării altor cauze de genul împotriva României (Sabin Popescu vs. România, Tacea vs. România, Dragne şi alţii vs. România) şi consideră că Guvernul nu a prezentat alte argumente care să determine Curtea să ajungă în cauza de faţă la o altă concluzie.
Curtea menţionează că hotărârea din 20 noiembrie 1995 a fost pronunţată împotriva Consiliului local, care este o autoritate publică. Faptul că, ulterior, Guvernul a intervenit pentru punerea în posesie, relevă lipsa de coordonare între autorităţile statului în executarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, lipsă de coordonare în urma căruia reclamanta nu a beneficiat de bunul său timp de 8 ani.
Luând în considerare toate elementele cauzei, precum şi jurisprudenţa anterioară din această problemă, ajunge la concluzia, că în speţă art. 6 şi art. 1 din Protocolul 1 au fost încălcate, deoarece statul, prin organele sale de specialitate nu a depus toate eforturile necesare pentru executarea cu celeritate a hotărârii favorabile reclamantei.
Astfel, în baza art. 41, Curtea decide ca statul să plătească reclamantei 4000 EURO cu titlu de daune morale
Comentarii
Trimiteți un comentariu