Argumentarea lui Dahij în cauza Zelxa şi Asociaţia Spirituală a Cavalerilor Vechiului Agathirs vs. Agatis

Documentul poate fi descărcat de aici în format pdf

DESCRIEREA GENERALĂ A STATULUI AGATIS

1. Statul Agatis a devenit un stat independent în anul 1975 sub denumirea de „Republica Federală Agatis”, situată pe un teritoriu asupra căruia de-a lungul istoriei şi-au exercitat suveranitatea diferite entităţi ale dreptului internaţional public. Astfel, în perioada medievală, populaţia situată pe teritoriului actualului stat Agatis, era organizată în cadrul cunoscutei Împărăţii a Agathirsului, aceasta fiind perioada de înflorire a statului. Cu toate acestea, în secolele XV-XVII, Împărăţia este supusă unui val masiv de migraţii ale unor popoare nomade venite dinspre estul continentului. În cele din urmă, slăbită economic şi militar, Împărăţia Agathirsului devine un stat cu o poziţie politică precară, nesustenabil etatic, într-o regiune supusă unor variate ameninţări. În acest context, fără a fi foarte clar firul istoric al evenimentelor, este cunoscut cert doar că în anul 1669 Regatul Anarcsis, un stat situat în estul Împărăţiei, o încorporează şi îi acordă statut de provincie. Timp de aproape trei secole provincia vechiului Agathirs s-a aflat sub suveranitatea Regatului Anarcsis, statutul său modificându-se substanţial la începutul secolului XX, în 1923 devenind provincie autonomă, ca urmare a presiunilor interne exercitate de o parte a populaţiei conduse de un grup de rezistenţă şi în contextul noilor deschideri ale vieţii internaţionale, rezultate după primul război mondial. Fiind dependentă de sistemul etatic existent, datorită unei economii precare, provincia autonomă a vechiului Agathirs şi-a consolidat abia după cel de-al doilea război mondial propriile structuri de guvernare capabile să întreţină un stat independent. Ca urmare, în anul 1971, sub auspiciile Naţiunilor Unite, se încheie Acordul de Independenţă deplină a statului Agatis, iar în 1975 pe scena internaţională apare noul subiect de drept internaţional cu drepturi depline, cunoscut drept „Republica Federală Agatis”. De atunci şi până în prezent acest stat îşi exercită suveranitatea în mod egal cu celelalte state în cadrul comunităţii internaţionale, iar în plan intern această suveranitate este deplină.

2. Statul Agatis prezintă diferite trăsături generale, dacă avem în vedere forma de stat şi forma de guvernământ. Astfel cum se cunoaşte, din punct de vedere constituţional, un stat este unitar atunci când asupra tuturor indivizilor care populează teritoriul îşi exercită autoritatea un singur sistem de organe înzestrate cu suveranitate internă şi externă. Din punctul de vedere al dreptului internaţional public, statul unitar se caracterizează prin faptul că, în raporturile cu alte state, acţionează ca subiect unic de drept internaţional. Observând aceste tipare prin raportare la statul Agatis, se remarcă aceleaşi caracteristici şi premise, în condiţiile în care acest stat este situat pe un teritoriu care cu multe secole în urmă fusese constituit şi avea o comunitate socială proprie, dar mai ales ţinând cont că în statul Agatis puterea se exercită de către două autorităţi centrale, anume de Adunarea Naţională şi de către Preşedintele Federal, în timp ce organizarea administrativ - teritorială este potrivit Constituţiei din 1976, pe regiuni, iar nu prin organizarea în cadrul unor state; la rândul lor, aceste regiuni sunt conduse de către guvernatori, numiţi de o autoritate centrală (Adunarea Naţională) la propunerea unei alte autorităţi centrale (Preşedintele). De asemenea, astfel cum este construit sistemul legislativ în Agatis, legile sunt de aplicabilitate generală, la nivelul întregului teritoriu al statului, fără a se face distincţie între regiuni, în timp ce sistemul judiciar, cunoaşte un singur set de organe, în fruntea cărora se găseşte Curtea Federală de Justiţie. Această organizare şi manieră de exercitare a puterii, semnifică controlul unei singure autorităţi centrale suverane, care are dreptul de a decide în ultimă instanţă.

Statul Agatis se comportă ca un subiect unic de drept internaţional, atunci când încheie tratate sau participă în cadrul unor organizaţii internaţionale, sens în care în 1985 devine membru al Naţiunilor Unite, iar doi ani mai târziu devine membru al Consiliului Europei. În aceeaşi ani în care devine membru al respectatelor organisme internaţionale, Agatis ratifică Pactele ONU din 1966, respectiv Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale.

Ca urmare, simpla prezenţă a termenului „federal” în alcătuirea denumirii unor instituţii fundamentale ale statului şi chiar a statului Agatis (Republica Federală Agatis; Preşedintele Federal) nu schimbă caracterul unitar al acestuia ca formă de stat.

3. Forma de guvernământ a statului Agatis este aceea de republică, ţinând cont mai ales că şeful statului (preşedintele) este desemnat prin alegeri realizate prin vot secret şi universal, iar mandatul acestuia este de 6 ani. În Agatis este un regim democratic la baza căruia se află Constituţia din 1975 adoptată prin referendum, puterea în stat constituindu-se prin vot secret şi universal în conformitate cu prevederile constituţionale. Statul de drept care caracterizează esenţa acestei democraţii este obligat la respectarea unor tratate internaţionale stabilite în materia drepturilor omului, pe care le-a ratificat. Aceste tratate reprezintă adevărate garanţii ale unei societăţi democratice, care se edifică de mai mulţi ani în statul Agatis.

4. Sistemul de drept din statul Agatis se întemeiază în principal pe Constituţia acestuia, care se bucură de o anumită stabilitate din moment ce aceasta a fost adoptată în 1975 şi este valabilă şi astăzi. Această stabilitate şi orientare către democraţie este în mod vădit generată de principiile de bază pe care le cuprinde, printre care principiul statului de drept, principiul separaţiei puterilor în stat şi principiul respectării drepturilor omului. În plus, toate aceste principii sunt puternic garantate prin aceea că statul Agatis este parte la acest instrument viu numit Convenţia europeană a drepturilor omului.

Deşi toate aceste principii sunt statuate de Constituţie, ele nu trebuie să rămână simple deziderate ci trebuie să-şi găsească reflectarea atât în modul de constituire şi organizare a puterii în stat, precum şi în ceea ce priveşte modul de aplicare a legilor în stat, precum şi în garanţiile respectării drepturilor fundamentale, precum sunt cele protejate de Convenţie.

I.

A. Astfel cum arătam la punctul 3, la nivel central, şeful de stat este desemnat prin vot, iar puterea o împarte laolaltă cu Adunarea Naţională. Atribuţiile conferite Preşedintelui sunt foarte largi, dacă avem în vedere că acesta poate dizolva în situaţii excepţionale chiar Adunarea Naţională, precum şi că are drept de veto absolut în cadrul Colegiului de Miniştri, aspect care evidenţiază că în fruntea puterii executive se găseşte acest şef de stat, nefiind în situaţia unui executiv bicefal. În teritoriul statului Agatis, interesele şefului de stat sunt asigurate prin aceea că acesta este cel care propune în vederea numirii de către Adunarea Naţională pe guvernatorul fiecăreia dintre cele 24 de regiuni care constituie statul din punct de vedere administrativ. Deşi procedura de numire pare să fie suficientă pentru a asigura reprezentativitatea generală a guvernatorului la nivelul unei regiuni, totuşi o asemenea procedură este de natură a permite un control foarte direct de la nivel central al treburilor colectivităţilor regionale, chiar cu riscul ca reprezentativitatea regională a acelui guvernator să nu existe sau să fie prea scăzută în raport cu interesele locale regionale.

B. Statul întemeindu-se pe principiul separaţiei puterilor în stat, în mod necesar atribuţia legislativă trebuie să revină unui corp legiuitor precum Adunarea Naţională care, aşa cum s-a văzut are şi unele atribuţii executive, precum numirea guvernatorilor. Această Adunare beneficiază totodată de stabilitate şi, implicit independenţă în raport cu ramura executivă din moment ce Preşedintele doar în situaţii excepţionale ar putea să o dizolve. În consecinţă, această stabilitate constituie o bună premisă de asigurare a principiului separaţiei puterilor în stat.

C. Sistemul judiciar este alcătuit din instanţe de judecată, respectiv Curţi de Primă Instanţă, Tribunale Regionale, iar în fruntea acestora se găseşte Curtea Federală de Justiţie. Cu toate că, atât în materie civilă cât şi în materie penală se cunosc două grade de jurisdicţie în calea de atac, respectiv apel şi recurs, totuşi, există şi proceduri speciale, precum procedura de autorizare a unei organizaţii civice, când singura cale de atac este recursul la Curtea Federală de Justiţie.

II.

În cadrul acestor puteri ale statului îşi găsesc locul diferite autorităţi ale statului Agatis, a căror activitate le caracterizează în principal şi specificul şi apartenenţa la una dintre aceste puteri. Un asemenea rol, îl îndeplinesc organele de poliţie care cel puţin sprijină dacă nu cumva se şi subordonează Ofiţerului Public în realizarea activităţilor de urmărire penală. La rândul lor, serviciile de securitate ale statului sunt obligate să ofere informaţii acestui Ofiţer Public, ori de câte ori legea îi conferă acestuia acest drept, cum este în cazul autorizării constituirii unei organizaţii civice sau ori de câte ori Ofiţerul Public desfăşoară investigaţii cu privire la infracţiuni contra statului, fraudă economică sau subminarea economiei naţionale. Astfel cum se poate observa, competenţa în materie de acuzaţie penală în statul Agatis revine Ofiţerului Public, care are o marjă largă de apreciere atât asupra cererilor în materie civilă cât şi asupra cererilor în materie penală.

Toate aceste chestiuni, nu fac decât să evidenţieze că în statul Agatis există din punctul de vedere al organizării instituţionale, la nivel general, premise bune de asigurare a principiului separaţiei puterilor în stat, chiar dacă modul de constituire a puterii executive la nivel central şi regional este de natură a crea premisele unei centralizări care nu ar fi caracteristică societăţilor democratice în care autonomia locală este asigurată în primul rând prin aceea că respectivele colectivităţi pot singure şi în mod direct să-şi aleagă propriile organe reprezentative care să le cunoască şi gospodărească interesele locale. Având în vedere această stare de fapt caracteristică organizării instituţionale, urmează ca garanţiile instituite de lege pentru asigurarea respectării drepturilor fundamentale să fie în mod necesar mai numeroase şi mai calitative decât în genere, căci numai astfel s-ar putea păstra un echilibru just şi echitabil de natură să ferească individul ori de câte ori puterea de stat s-ar manifesta abuziv în raporturile cu el, precum şi să-i ofere posibilitatea reparării prejudiciului cauzat atunci când un asemenea abuz s-a petrecut ori când ne găsim în prezenţa unei grave erori.

Admiţând că în statul Agatis principala garanţie a respectării drepturilor fundamentale este însăşi statuarea acestora la nivel constituţional, există anumite împrejurări şi chestiuni de drept care pun la îndoială sistemul general de garanţii ale acestor drepturi. Astfel, fără a fi legat de cazul Zelxa şi Asociaţia, între anii 1995 – 2000 au existat mai multe rapoarte întocmite de organizaţii non-guvernamentale prin care sunt criticate aspru anumite legi din domeniul siguranţei naţionale, tot astfel cum legislaţia agatiseeană nu cuprinde prevederi exprese prin care dreptul la despăgubiri a celor victimizaţi prin erori judiciare ale statului să fie apărat. O altă consecinţă a acestei lipse constă în aceea că judecătorului i se oferă o poziţie foarte rigidă în cadrul sistemului de drept, atâta vreme cât ideea responsabilităţii juridice reprezintă una dintre ideile fundamentale ale oricărui sistem de drept.

În orice caz, printr-o apreciere sumară a elementelor publice caracteristice materiei de garanţii ale drepturilor fundamentale în statul Agatis, se poate observa o anumită obscuritate, chestiunile fiind mai târziu dezvoltate şi interpretate în prezentarea situaţiei de fapt la paragrafele următoare, precum şi în apărarea propriu-zisă.

5. În ceea ce priveşte dezvoltarea social-economică a statului Agatis, există indicii că la momentul prezent acest stat se bucură de o economie sănătoasă şi prosperă, această situaţie jucând un rol important în acceptarea sa în cadrul ONU şi a Consiliului Europei. Economia statului are ca fundamente principale turismul facilitat de puternica infrastructură, activitatea agricolă favorizată de Marea Câmpie situată în sudul Agatisului şi de bogăţiile subsolului exploatate în principal prin mineritul din Munţii de Metamorf, situaţi în nordul statului. Este important, credem, de menţionat că domeniul mineritului era privatizat, exploatările de marmură care aduceau principalul profit al acestei activităţi fiind deţinute de mai multe consorţii, respectiv, în procente fiind vorba de 60% deţinute de consorţii străine, 16% de către întreprinderi de stat şi 24% de către un important om de afaceri, membru al Asociaţiei Spirituală a Vechiului Agathirs.

Sub aspect evolutiv, se poate constata că dezvoltarea economică a statului a avut loc îndeosebi după dobândirea statului de independenţă de către Agatis, ceea ce presupune că anterior acestui eveniment zona era greşit administrată, şi că populaţia aflătoare pe aceste teritorii era nemulţumită de administraţia pe care o avea. De asemenea, se poate spune că un rol important în dezvoltarea economică a statului l-au avut proiectele de dezvoltare elaborate de către Departamentul pentru Regiuni al statului, în care a fost angajat şi domnul Zelxa după terminarea facultăţii, în perioada de dobândire a independenţei de către Agatis.

Din punct de vedere social, demografic şi geografic, se poate constata că statul Agatis nu este un stat mic din moment ce capitala acestuia Yoland are o populaţie de 7 milioane de locuitori, iar în zona de sud, unde se întinde Marea Câmpie populaţia este densă şi se ocupă îndeosebi cu agricultura.

În Agatis sunt constituite, aşa cum s-a văzut, o serie de întreprinderi comerciale, atât de stat cât şi private, precum şi diferite entităţi al căror scop principal este altul decât cel comercial, unul preponderent social, cum este cazul Asociaţiei. De asemenea, Asociaţiile, în anumite condiţii prevăzute de legea agatiseeană pot dobândi statutul de organizaţie civică, dar cercul acestora este unul restrâns şi considerat „select”, deoarece la nivelul Agatisului sunt un număr de 5 asemenea organizaţii civice de utilitate publică constituite. Beneficiind de o reprezentativitate mare, care reiese din chiar îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, asemenea Organizaţii, implicit pot avea un impact puternic la nivelul colectivităţilor şi în consecinţă, atâta vreme cât scopul lor legal este respectat, statul acordă o serie de facilităţi financiare unor asemenea organizaţii.

Din punct de vedere social trebuie să se observe, totodată, că în şcolile din Agatis se predă istoria teritoriilor agatiseene după manuale care, în ceea ce priveşte cauza transformării Împărăţiei în provincie, utilizează o singură teză, anume aceea că ea constă în trădarea cavalerilor vechiului Agathirs care deţineau controlul asupra mijloacelor de apărare, cu toate că nu există dovezi irefutabile privind petrecerea faptelor din acea perioadă. Ca urmare, cu siguranţă cultura propagată în această privinţă de către stat este una de esenţă ideologică, iar nu de esenţă ştiinţifică, motiv pentru care este îndoielnic modul în care receptarea respectivei teorii ar putea fi lipsită de urmări, cel puţin la nivelul libertăţii de opinie şi conştiinţă al celor care au îndoieli legate de exactitatea tezei prezentate în respectivele manuale, dar şi, coroborat cu această libertate, se pune în discuţie educaţia propriilor copii a celor ce îşi asumă alte teze sau diferite incertitudini.

DESCRIEREA PRINCIPALELOR ENTITĂŢI IMPLICATE ÎN CAZ

6. Actorii principali care sunt implicaţi în cauza Zelxa şi Asociaţia Spirituală a Cavalerilor Vechiului Agathirs împotriva Agatisului sunt domnul Zelxa, câţiva membri ai Asociaţiei şi Asociaţia însăşi asociaţia, precum şi, pe de altă parte, Ofiţerul Public Regional, judecători, serviciul de securitate iar nu în cele din urmă o televiziune comercială. Ca urmare, apreciem necesară precizarea rolului, locului şi activităţilor pe care le desfăşoară aceste entităţi în Agatis, în special prin raportare la cauza de faţă.

A. Domnul Mano Zelxa are în perioada desfăşurării evenimentelor din cauză, vârsta de 58 ani, până la care acesta a fost implicat în numeroase activităţi şi proiecte, fiind cu siguranţă o figură publică datorită activităţii sale. Nivelul de pregătire superioară şi de pregătire profesională este garantat prin aceea că acesta a absolvit cursurile facultăţii de sociologie din cadrul Universităţii de Stat din capitala ţării, încă în anii 1971-1975, perioada de câştigare a independenţei oferindu-i-se şi în acest fel ocazia de a cunoaşte de aproape sau poate chiar în mod direct factorii care au generat schimbarea şi dobândirea unui statut de independenţă pentru actualul stat Agatis. Evoluţia socio-profesională ulterioară absolvirii facultăţii demonstrează capacităţile domnului Zelxa, de profesionist, organizator, de vizionar, de om de cultură şi spiritualitate. Astfel, acesta a activat în structuri de autoritate publică, cum este Departamentul pentru Regiuni şi a fost implicat în proiecte macroeconomice al căror scop şi obiectiv era de a conduce ţara înspre propăşire şi bunăstare. Faptul că în caz nu se menţionează dacă acesta ocupa vreun post politic, dar că profesia sa este aceea de sociolog, denotă că deşi implicat în activităţi de dezvoltare economică, cel mai probabil rolul său era unul profund tehnic, menit să identifice posibile necesităţi economice raportat la caracteristicile diferitelor colectivităţi locale ce se găseau pe teritoriul Statului Agatis. Nu se poate concluziona cert dacă domnul Zelxa mai lucrează la Departamentul pentru Regiuni însă în mod cert se cunoaşte că acesta are diferite activităţi sociale cărora le alocă un timp preţios şi pe care le consideră de importanţă. Astfel, spiritul său de iniţiativă şi vizionar este pus în lumină prin aceea că în anul 1985, când avea vârsta de 35 de ani, înfiinţează alături de alţi 20 de tineri cu viziuni progresiste Asociaţia Spirituală a Cavalerilor Vechiului Agathirs, organizaţie cu scop nelucrativ, implicată îndeosebi în proiecte culturale. În cadrul acestei Asociaţii, domnul Zelxa îşi desfăşoară o activitate îndelungată până în prezent. Cu siguranţă proiectele acestei Asociaţii reflectă în mare măsură şi diferitele convingeri personale ale domnului Zelxa.

B. Asociaţia Spirituală a Cavalerilor Vechiului Agathirs a fost înfiinţată în anul 1985 de către domnul Zelxa împreună cu un număr de 20 de persoane. Fundamentul Asociaţiei constă în asocierea garantată de articolele 73 şi 79 din Constituţia agatiseeană, potrivit cărora „Dreptul cetăţenilor la liberă asociere este garantat în condiţiile legii.” Ca urmare, fiind produsul exerciţiului unor libertăţi civile, Asociaţia este persoană juridică de drept privat, al cărei scop este nelucrativ.

Denumirea Asociaţiei evocă în cuprinsul acesteia „cavaleri” ai „Agathirsului”, ceea ce înseamnă că fondatorii asociaţiei au dorit ca ea să aibă cel puţin semantica, dar şi unul dintre scopuri – aşa cum vom arăta mai târziu – existenţei unor apărători ai vechii Împărăţii Agathirs desfiinţată la sfârşitul secolului XVII. Ca urmare, este firesc ca şi fondatorii acestei Asociaţii să aparţină prin simpatie acelei părţi a populaţiei care aprecia continuitatea socială încă din perioada Împărăţiei. Dealtfel, în anul 2000, în îngrijirea Asociaţiei a apărut un studiu care susţinea teza potrivit căreia cavalerii care apăraseră Agathirsul înainte de desfiinţarea acestuia, ar fi fost copleşiţi numeric de popoarele nomade, şi acesta ar fi motivul pentru care Împărăţia fusese desfiinţată, chiar dacă această teză venea în contradicţie cu alte teorii potrivit cărora desfiinţarea a Împărăţiei se datora unei trădări a acestor cavaleri. Aceste din urmă teorii erau vehiculate şi în manualele de istorie utilizate în şcolile din Agathirs.

În structura organizatorică a Asociaţiei se găsesc atât membri fondatori, dar şi simpli membri ai acesteia, numărul acestora din urmă fiind de aproximativ 300 o lungă perioadă de timp de la înfiinţare, pentru ca în anul 2006 să cuprindă peste 800 de membri. Ocupaţia şi profilul acestor membri varia, însă ceea ce se poate constata este că fie erau persoane inserate în cadrul puterii de stat fie erau persoane cu putere economică fie indivizi din mediul cultural şi ştiinţific al Agatisului („intelectuali, artişti, profesori universitari, istorici, proprietarii unor exploatări miniere, studenţi, ziarişti şi unele persoane care activau în administraţia publică”). Printre membri-fondatori ai Asociaţiei se numără şi un renumit istoric, al cărui volum intitulat „Studii istorice despre Agathirs” evoca teza istorică amintită la paragraful anterior. Un alt membru important al Asociaţiei era omul de afaceri al cărui consorţiu deţinea 24% din exploatările de marmură din Munţii Metamorf. Printre organele de conducere ale Asociaţiei se numără Colegiul Director.

Obiectul de activitate al Asociaţiei este vast, însă scopul este bine conturat de aceste activităţi şi constă în „promovarea valorilor culturale ale societăţii agatisiene şi promovarea, în rândul tinerilor, a cunoştinţelor despre istoria şi cultura veche a Agatisului”. Pentru atingerea acestui scop, sub auspiciile Asociaţiei se desfăşoară numeroase activităţi, precum organizarea de acţiuni culturale, spectacole, simpozioane, sprijinirea tinerilor care studiază în străinătate, publicarea şi editarea de periodice, de cărţi.

Cu privire la cererea şi acţiunea civilă privind constituirea organizaţiei civice de utilitate publică

7. La 2 februarie 2006, domnul Zelxa a demarat procedurile pentru înregistrarea Asociaţiei drept organizaţie civică de utilitate publică. Interesul Asociaţiei de a se constitui în Organizaţie, constă în avantajele sectoriale şi financiare de care beneficiază acestea, iar nu în ultimul rând în prestigiul care le însoţeşte, cercul acestora fiind considerat unul „select”. (a se vedea răspunsul la întrebarea 1 Clarificări). Apare evident că interesul constituirii într-o Organizaţie este configurat în primul rând de aceste avantaje, care, astfel evidenţiază şi deosebirile dintre cele două forme de asociere: scutiri de taxe; dreptul de a organiza diferite cursuri de instruire şi de formare profesională continuă, posibilitatea obţinerii de finanţări guvernamentale în cadrul unor proiecte pe care le promovează. Sintetizând, efectul constituirii într-o Organizaţie este dublu: permite obţinerea unor avantaje financiare, pe de o parte, şi permite desfăşurarea unor activităţi specifice de natură socio-culturală, pe de altă parte. Observând natura acestor efecte se pot desprinde anumite consecinţe ale reglementării din Agatis, deoarece cele două categorii de efecte sunt diferite. O primă consecinţă este aceea că nu vor beneficia de un tratament preferenţial în Agatis, constând în acordarea de scutiri de taxe şi finanţări guvernamentale, decât acele asocieri care se consideră că au un impact major prin activitatea pe care o desfăşoară la nivel naţional. O a doua consecinţă, raportat la efectele de natură socio-culturală, constă în aceea că accesul la prestarea anumitor activităţi socio-culturale este îngrădit de către stat ca regulă, fiind îndreptăţite cu titlu excepţional doar acele asocieri care vor dobândi statutul de Organizaţie printr-un act al statului. Evaluând cele două categorii de consecinţe, în timp ce în primul caz pare justificată obiectiv intervenţia stimulatorie a statului, pornindu-se de la premisa că o dată constituită o Organizaţie, obiectivele acesteia vor fi mai bine atinse prin avantajele pe care i le oferă legislaţia, în cel de-al doilea caz situaţia apare nejustificată obiectiv, deoarece condiţionează prestarea unor activităţi de dobândirea unui anumit statut juridic, în condiţii destul de dificil de îndeplinit. Ori, în timp ce primul efect este rezultatul unei acţiuni cu caracter de liberalitate din partea statului, a cărei existenţă nu este una imperios necesară, în timp ce inexistenţa sa nu aduce atingere unor drepturi sau interese legitime, în cel de-al doilea caz, efectul este rezultatul îngrădirii a unui drept, cu consecinţa creării unei categorii de „privilegiaţi” sau „selecţi” şi prejudicierea altora „de rând” sau „discriminaţi”.

Aşa fiind starea de fapt în Agatis, este evident interesul legitim al Asociaţiei de a desfăşura şi alte activităţi decât cele circumscrise obiectului determinat de lege pentru Asociaţii, precum ar fi desfăşurarea unor activităţi de instruire şi formare profesională continuă. Acestui interes i se alătură în plus, dreptul pe care Asociaţia îl are de a se constitui într-o Organizaţie, deoarece îndeplineşte condiţiile prevăzute de legea din Agatis, la momentul 2 februarie 2006: 1. este asociaţie cu scop nelucrativ; 2) are o durată de peste 10 ani de existenţă; 3) urmăreşte unul din obiectivele prevăzute de lege; 4) dispune de un sediu; 5) activitatea anterioară este prezentă în cel puţin 12 regiuni şi în capitală; 6) activitatea sa viitoare nu ar pune în pericol siguranţa naţională.

În legătură cu acest drept, se pun mai multe probleme. O primă chestiune priveşte modalitatea de naştere, potrivit legii, a dreptului de constituire într-o Organizaţie, odată ce condiţiile prevăzute de lege sunt îndeplinite. Altfel spus, este vorba şi în acest caz de un drept sau de un interes legitim. Problema este generată de termenii în care legea consacră aceste categorii juridice, utilizând expresii de genul „pot fi autorizate drept organizaţii civice ...”, ceea ce ar putea să însemne că este la dispoziţia autorităţilor dacă autorizează sau nu, precum şi că dreptul respectiv s-ar naşte doar ca urmare a actului de autorizare emis de către autoritatea competentă a statului. Credem că o asemenea interpretare este greşită, deoarece termenul „pot” firesc este să fie interpretat în sensul că „trebuie să fie autorizate”, ori de câte ori celelalte condiţii sunt îndeplinite. În sensul acestei ultime interpretări, care presupune că autorizarea va avea doar efect declarativ în ce priveşte dreptul pus în discuţie, este şi afirmaţia potrivit căreia raportul Ofiţerului Public este necesar pentru „recunoaşterea” unei asemenea Organizaţii. (paragraful 13 din Cauză). Dealtfel, este firesc deoarece nu apare un nou subiect de drept ci are loc doar o schimbare în conţinutul personalităţii juridice a vechiului subiect de drept (Asociaţia), datorită puterilor mai mari recunoscute Organizaţiei de lege, în condiţii date.

O concluzie generală se impune în lumina celor mai sus prezentate: dreptul Asociaţiei de a se constitui într-o Organizaţie are o natură civilă deoarece este un drept care aparţine patrimoniului acestei Asociaţii, care la rândul ei este persoană juridică de drept privat, iar scopul exercitării sale este unul legitim, urmărind să exprime valori sociale consacrate precum libera iniţiativă în exercitarea de activităţi liberale, dreptul la libera exprimare şi anumite drepturi profesionale.

8. După aproape două luni de la înaintarea documentaţiei în scopul înregistrării Asociaţiei drept Organizaţie, în concret, la 1 aprilie 2006, Tribunalul Regional al Capitalei a respins cererea acesteia.

Întrucât respingerea recunoaşterii unui drept echivalează cu o restrângere a acestuia, fiind un drept de natură civilă, este important de ştiut dacă această restrângere nu reprezintă în fapt o încălcare a dreptului respectiv, fie deoarece nu este prevăzută de lege, fie deoarece nu este proporţională cu cauza care a determinat-o, fie deoarece nu este necesară într-o societate democratică. Pentru a stabili acest lucru, trebuie cunoscut şi dacă dreptul Asociaţiei de a se constitui într-o Organizaţie este un drept fundamental, garantat de Convenţia europeană a Drepturilor Omului. Toate aceste condiţii trebuie urmărite pornind de la stabilirea circumstanţelor exacte ale cauzei, ceea ce presupune şi prezentarea diferitelor căi de atac împotriva deciziei Tribunalului Regional de respingere.

A. Cu privire la natura procedurii de înregistrare a Asociaţiei şi caracteristicile acesteia, trebuie evidenţiat faptul că această procedură constă în mai multe etape: înaintarea cererii către Tribunalul Regional al Capitalei; întreprinderea unor activităţi de către instanţa de judecată în scopul verificării condiţiilor prevăzute de lege, inclusiv prin intervenţia Ofiţerului Public; pronunţarea unei decizii în termen de 2 luni de la depunerea cererii, fie în sensul autorizării fie în sensul respingerii cererii solicitantului; exercitarea unei singure căi de recurs (apel) la Curtea Federală de Justiţie, care se pronunţă prin decizie definitivă şi irevocabilă. De asemenea, trebuie să se observe că procedura ce se desfăşoară în faţa Tribunalului Regional nu este una contencioasă, ceea ce presupune că solicitantului nu i se dă posibilitatea susţinerii în contradictoriu a poziţiei sale, pe motiv că cererea sa nu este considerată în drept una litigioasă. O asemenea situaţie, poate fi considerată de principiu eficientă şi satisfăcătoare pentru apărarea intereselor şi drepturilor persoanelor, ori de câte ori instanţa de judecată se pronunţă exclusiv în limitele cererii şi documentelor depuse la dosarul cauzei de către solicitant, însă situaţia pare să fie una diferită atunci când instanţa ar administra ea însăşi probe în absenţa şi fără ştirea solicitantei. Ori, în Agatis, conform unei legi speciale, anume Legea nr. 291 din 1989 privind organizaţiile civice de utilitate publică, Ofiţerului Public i se recunoaşte calitatea de „intervenient” în cadrul aşa-numitei proceduri „necontencioase”, iar acesta se va pronunţa asupra legalităţii activităţii viitoarei Organizaţii. Întrucât raportul Ofiţerului prin care acesta îşi consemnează poziţia în faţa Tribunalului pe de o parte ar putea fi unul negativ, de natură a afecta cererea solicitantului de înregistrare, iar pe de altă parte dacă avem în vedere că cele consemnate în cadrul raportului nu sunt aduse la cunoştinţa părţilor, este evident că activitatea desfăşurată în faţa Tribunalului în prima fază de înregistrare a Asociaţiei, nu poate fi considerată în esenţă o activitate judecătorească însoţită de garanţiile clasice ale unei jurisdicţii, în pofida faptului că un judecător se pronunţă asupra acestei cereri. Calitatea de „magistrat” a celui care va decide asupra cererii nu este suficientă pentru a garanta eficienţa drepturilor recunoscute persoanelor, ci doar conduce la o diminuare a dezechilibrului creat între poziţia persoanelor în exercitarea drepturilor şi poziţia autorităţilor, printr-o procedură neadecvată. Dezechilibrul procedural este accentuat şi mai mult prin aceea că legea din Agatis permite Ofiţerului Public să-şi întemeieze concluziile în temeiul unor informaţii furnizate de către Serviciile Secrete, în pofida faptului că asemenea informaţii nu reies dintr-un act juridic care să beneficieze de autoritate de lucru judecat, precum ar fi existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Neexistând o procedură contradictorie în această fază este evident că rolul judecătorului este substanţial redus deoarece rămâne să-şi asume o teză contradictorie a unei autorităţi (Ofiţerul Public), asumată printr-un act ce se bucură de prezumţia de legalitate, fără a mai putea cerceta temeinicia celor invocate. O asemenea stare de lucruri în condiţiile în care instanţa de judecată este cea care se pronunţă prin decizie asupra constituirii noului subiect de drept, evidenţiază, la modul general, că deşi statuată separaţia puterilor în statul Agatis la nivel constituţional, totuşi, legea internă nu a organizat cele trei puteri în aşa manieră încât ele să fie cu adevărat separate, chestiune care conduce la îndoieli serioase ci privire la independenţa dintre cele trei puteri.

În ce ne priveşte, apreciem că tot în cadrul stabilirii naturii procedurii şi caracteristicilor acesteia, trebuie pusă în discuţie legalitatea şi natura informaţiilor pe care Ofiţerul Public le utilizează în raportul său depus la Tribunalul Regional. Aceasta deoarece, în măsura în care respectivele date sunt rezultatul restrângerii altor drepturi, cum ar fi dreptul la viaţă privată, iar acele restrângeri la rândul lor sunt nelegale sau contrare principiilor Convenţiei europene, rezultatul va fi că procedura din faţa Tribunalului Regional se transformă într-o adevărată „curăţire administrativă”, iar previzibilitatea ce trebuie să garanteze existenţa şi exercitarea oricăror drepturi, inclusiv a celui de a se constitui într-o Asociaţie, devin deziderate aleatorii. În acest sens, trebuie să se observe că solicitarea de informaţii pe care Ofiţerul Public o are la dispoziţie potrivit legii, priveşte raporturile sale cu alte autorităţi dar şi cu Asociaţia (para 14), însă în concret, această solicitare de informaţii nu poate fi echivalată cu o procedură contradictorie, deoarece entităţii interesată, adică Asociaţiei, îi revine doar posibilitatea de a răspunde unor cereri formulate de Ofiţerul Public în cursul investigaţiilor, fără însă a putea dezbate chestiunile de interes sau a lua la cunoştinţă de materialele aflate la dosarul cauzei. Consecinţa unei asemenea competenţe oferite Ofiţerului Public denotă puterile sale lărgite, precum şi imposibilitatea legală a entităţii interesate de a interveni în această fază, dar şi de a cunoaşte procedurile aplicabile exerciţiului unor asemenea competenţe, atâta vreme cât legea nu specifică autorităţile pe care le consultă Ofiţerul Public.

Văzute astfel lucrurile, concluzia care se impune cu privire la procedura, în sens larg, aplicabilă înregistrării Asociaţiei drept Organizaţie în statul Agatis, este că aceasta nu întruneşte exigenţele necesare apărării şi garantării dreptului de asociere, în sensul Convenţiei, deoarece nu permite entităţii interesate să-şi valorifice şi apere dreptul într-o procedură care în fapt este contencioasă deşi în drept este necontencioasă, prin aceea că îi consacră o poziţie procesuală net dezavantajoasă în raport cu aceea a autorităţilor statului, în timp ce criteriile prevăzute la articolul art. 14 din Legea 291, potrivit căruia „Nici o organizaţie civică nu poate fi autorizată dacă sunt indicii că ar desfăşura activităţi care pun în pericol siguranţa naţională” sunt lipsite de previzibilitate.

Cu toate acestea, în final, diferitele vicii ale procedurii ar putea fi acoperite în măsura în care legea agatiseeană ar consacra remedii eficiente faţă de un asemenea rezultat, aspecte care rămân a fi analizate în cele ce urmează.

9. La data de 2 aprilie 2006, a doua zi după pronunţarea deciziei nr. 1049/2006 de către Tribunalul Regional al Capitalei, prin care respingea cererea Asociaţiei de constituire a Organizaţiei, s-a declarat apel (a se vedea R 11 din Clarif.), acesta urmând a fi judecat potrivit unei proceduri speciale de către Curtea Federală de Justiţie(para 12). Astfel, cum arătam la paragrafele anterioare, prin exercitarea acestei căi de atac, o procedură necontencioasă in rem se transformă într-o procedură contencioasă, în pofida faptului că dreptul pus în discuţie era tratat a priori, în temeiul legii, într-o manieră contencioasă. Întrucât Asociaţia consideră că activitatea sa nu poate fi catalogată drept ilegală într-o ipostază viitoare, dar prevăzută de lege, în mod legitim şi întemeiat a parcurs mai departe căile prevăzute de lege pentru apărarea dreptului său. În concret, aceasta însemna potrivit dreptului din Agatis, parcurgerea unui singur grad de jurisdicţie, respectiv contestaţia la Curtea Federală de Justiţie(R 33 din Clarif.). Decizia pronunţată de CFJ era definitivă şi irevocabilă.

A. Fiind în discuţie apărarea dreptului în ultimă instanţă este evident că analiza acestei faze legate de constituirea Organizaţiei, prezintă un interes deosebit în ceea ce priveşte desfăşurarea în mod echitabil a procesului, în conformitate cu prevederile articolului 6 din Convenţie şi, totodată, prezintă un interes deosebit şi sub aspectul exigenţelor articolului 13 din Convenţie, care statuează dreptul persoanelor la un recurs efectiv. În situaţia în care exigenţele impuse de respectarea acestor articole nu ar fi îndeplinite atunci se poate concluziona că însuşi dreptul de asociere a fost încălcat de către statul Agatis.

Pentru o judicioasă analiză a apelului formulat, prin prisma exigenţelor articolului 6 şi 13 din Convenţie, trebuie să se observe atât formele prin care se realizează justiţia, în sens procedural, precum şi modalitatea de cercetare şi evaluare a fondului, altfel spus cum anume se realizează justiţia în sens substanţial.

În timp ce cercetarea formelor presupune, în principiu, o apreciere a condiţiilor de admisibilitate a unei acţiuni şi a respectării termenelor adecvate, cercetarea fondului presupune o judecată de valoare cu privire la temeinicia şi legalitatea soluţiei însuşite de către instanţă raportat la faptele din cauză şi la normele juridice în vigoare.

Din punct de vedere procedural, se poate observa că după 1 an, 4 luni şi 27 de zile Curtea Federală de Justiţie (în concret, Curtea Federală s-a pronunţat la data de 29 august 2007 – para. 16) s-a pronunţat asupra apelului, menţinând decizia Tribunalului în sensul respingerii cererii Asociaţiei. O asemenea durată a procedurii în apel trebuie evaluată prin prisma complexităţii cauzei şi a modului de organizare a justiţiei în Agatis. Dacă în ceea ce priveşte organizarea justiţiei, se poate cu uşurinţă constata că prin prevederi derogatorii de la dreptul comun, competenţa de a judeca cererile de autorizare revine autorităţii supreme judecătoreşti din Agatis, care se pronunţă prin hotărâre definitivă şi irevocabilă, aprecierea complexităţii cauzei presupune o evaluare a desfăşurării procesului şi a naturii cererii. În orice caz, pentru început se poate constata că întrucât în Agatis este stabilită o competenţă specială în materia autorizării Organizaţiilor, şi ţinând cont de realitatea că numărul unor astfel de cereri este foarte restrâns (până în prezent existând doar 5 astfel de organizaţii) este evident că activitatea instanţei speciale nu este sufocată de asemenea cereri şi în consecinţă există condiţii favorabile unei judecăţi cu celeritate.

Un aspect distinct, chiar dacă evidenţiat preliminar în cadrul pct. 8 al acestui memoriu, îl reprezintă statuarea de către legea agatiseeană a faptului că hotărârea pronunţată de către Curtea Federală de Justiţie în apelul exercitat împotriva unei decizii de respingere a înregistrării drept Organizaţie a unei Asociaţii, are caracter definitiv şi irevocabil. În concret, interesează să se stabilească dacă o asemenea stare de drept este compatibilă cu exigenţele liberului acces la justiţie ori, altfel spus, a unui proces echitabil. Pentru a lămuri această chestiune, trebuie să pornim de la constatarea deja efectuată în sensul că procedura necontencioasă desfăşurată în faţa Tribunalului Regional, nu putea avea un caracter jurisdicţional, fiind chiar statuat în drept acest aspect, cu toate că din alte puncte de vedere acea procedură reclama o transformare de lege ferenda, prin care să i se asigure un caracter jurisdicţional-contencios. Drept urmare, calea „apelului” semnifică ideea că legea din Agatis a pus la dispoziţia părţilor nemulţumite accesul la justiţie doar în prima instanţă, aceasta fiind Curtea Federală de Justiţie. Dacă în fapt legea din Agatis nu a consacrat posibilitatea utilizării a două grade de jurisdicţie atunci când este vorba de apărarea dreptului şi a intereselor legitime asociative puse în discuţie, aceasta nu presupune în mod necesar că garantarea liberului acces la justiţie este doar fictivă, cu atât mai mult cu cât nici Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Nici Pactul cu privire la drepturile civile şi politice, dar nici Convenţia europeană nu pretind mai multe grade de jurisdicţie. Cu toate acestea, situaţia unui singur grad de jurisdicţie aduce cu sine o umbră de îndoiala în ceea ce priveşte asigurarea principiului egalităţii în Agatis, din moment ce regula în materie civilă este aceea a trei grade de jurisdicţie, iar în materie penală aceea a două grade de jurisdicţie (a se vedea R 33 din Clarif.). Totodată, trăsătura de inamovibilitate care caracterizează statutul judecătorilor într-un stat de drept, întemeiat pe independenţa justiţiei necesită pentru echilibrarea proporţiilor, instituirea unor căi de atac cu titlu de garanţie împotriva eventualelor erori sau abuzuri. Evaluând prevederile internaţionale menţionate, se poate observa că instituirea mai multor grade de jurisdicţie vine să răspundă doar necesităţii de a evita apariţia unor erori judiciare, însă singurul standard cerut de acestea este ca persoana să aibă posibilitatea unui recurs jurisdicţional, iar procesul desfăşurat să fie echitabil.

Despre asemenea circumstanţe ne vom ocupa în cele ce urmează.

În concluzie, chiar dacă în fapt legea din Agatis consacră accesul doar la primă instanţă pentru apărarea drepturilor amintite, aceasta nu înseamnă în mod automat că a fost încălcat dreptul la un proces echitabil sau la un recurs efectiv, decât dacă acest aspect coroborat cu alte circumstanţe ale cauzei ar conduce la concluzia că limitarea accesului la două grade de jurisdicţie, în raport cu situaţia altor justiţiabili şi în raport cu circumstanţele cauzei nu era o măsură necesară într-o societate democratică.

B. Potrivit doctrinei, confirmată de jurisprudenţă, consacrarea accesului doar la prima instanţă, poate fi justificată deoarece legea poate exclude folosirea unor căi de atac, fie pentru a reduce cheltuielile ocazionate de proces datorită modicităţii obiectului în litigiu, fie din motive de celeritate sau de protecţie a unor interese sociale, fie pentru că natura cauzei impune o rezolvare promptă şi definitivă (decizia CC nr. 1/1994/plen). Întrucât dintre ipotezele enumerate mai sus, singura care ar fi justificată prin excludere, este că legiuitorul a urmărit protecţie unor interese sociale, întrebarea care apare în mod firesc este care ar fi aceste interese sociale. Ele nu pot fi identificate într-o manieră directă, deoarece în cauză nu se menţionează explicit in terminis acest lucru, însă circumstanţele în care procedura se realizează oferă mai multe indicii din a căror coroborare poate să se desprindă o concluzie. Astfel, trebuie observat că în procedură legea i-a oferit calitatea de intervenient Ofiţerului Public pentru „a veghea asupra legalităţii autorizării organizaţiilor civice”(R 4 din Clarif.), cu toate că în mod obişnuit este ca instanţa de judecată să fie cea care să vegheze asupra legalităţii, în timp ce eventualele autorităţi ale statului, în cadrul unei proceduri judiciare să fie cele care să apere drepturile sau libertăţile altor persoane. Ca urmare, Ofiţerului Public i se recunoaşte în Agatis, în cadrul acestei proceduri o competenţă foarte ridicată, aproape de natură a estompa funcţiile judecătoreşti obişnuite. Descrierea acestui cadru este necesară pentru a evidenţia că atunci când legea a statuat o singură instanţă pentru apărarea drepturilor entităţilor ce doresc să se înregistreze drept Organizaţii, a urmărit protecţia unor interese sociale deosebite. Concluzia este foarte importantă, deoarece în caz ne găsim în absenţa statuării precise a intereselor ocrotite, ceea ce are drept consecinţă crearea unui risc aproape nelimitat de a interveni arbitrarul. Altfel spus, prin modalitatea prevăzută de lege pentru înregistrarea Organizaţiilor s-a permis printr-o formulă indirectă exercitarea unei puteri discreţionare de necontrolat din partea statului, pentru a se stabili dacă o asemenea Organizaţie să se constituie sau nu. Dealtfel, reiese din circumstanţele cauzei că ceea ce se urmărea prin respingerea cererii era de a face imposibilă in rem desfăşurarea de către Asociaţie a unor activităţi de instruire şi formare continuă prin intermediul cărora să se transmită teze istorice care nu erau agreate de către cei aflaţi la guvernare în Agatis. În orice caz, asupra acestei chestiuni se va reveni în paragrafele următoare.

C. Un alt indiciu se poate desprinde din maniera în care se utilizează în faţa instanţei civile produsul numitelor investigaţii desfăşurate de către Ofiţerul Public, manieră care aşa cum vom arăta este contrară standardelor unui proces echitabil.

Astfel, Tribunalul Regional şi-a motivat decizia de respingere pe baza materialului prezentat de Ofiţerul Public, în timp ce în procedura contencioasă desfăşurată în Faţa Curţii Federale s-au reiterat argumentele Tribunalului Regional. Ca urmare, fiind în această ultimă fază o procedură contencioasă, concluziile Curţii nu puteau să se întemeieze decât pe probe, potrivit adagiului latin „Dabo mihi factum, dabo tibi ius” (Dă-mi faptele şi am să-şi dau dreptul), întrucât într-un proces singurele mijloace de stabilire a faptelor sunt probele. Pe de altă parte, standardele de justiţie, îndeosebi principiul egalităţii în arme, pretind ca pentru aprecierea calităţii acestora ele să fie puse în discuţia părţilor. Hotărârea ce se pronunţă trebuie să reflecte aceste principii. Aceste principii trebuie aplicate la circumstanţele cauzei noastre.

Analizând încă faza de început a apelului, în mod cert posibilitatea de a-şi apăra dreptul a Asociaţiei este îngrădită deoarece aceasta nu are acces la motivarea Deciziei nr. 1049/2006 a Tribunalului, ci doar la componente cu caracter mult prea general (R 42 din Clarif.). Asemenea motivări sunt exprimate prin formulări de genul: „organizaţia îşi propune obiective care contravin art. 14 din Legea Nr. 291 din 1989” (para 16); „sunt indicii că ar desfăşura activităţi care pun în pericol siguranţa naţională” (para 13); „activitatea viitoarei organizaţii civice reprezintă un pericol la adresa siguranţei naţionale” (R 35 Clarif). Analiza acestor motivări nu permite celui interesat să formuleze un recurs eficient deoarece el nu are cunoştinţă de motivele care au determinat luarea unei astfel de decizii, şi cu atât mai mult nu cunoaşte defel care sunt probele pe baza cărora s-ar adopta o concluzie de genul celei de mai sus. Faptul că judecătorul are posibilitatea de a cerceta diferitele documente secrete aflate la dosar nu conduce la concluzia că s-a respectat principiul contradictorialităţii şi al egalităţii în arme, ci doar reechilibrează parţial dezechilibrul creat dintre părţi, fără însă a ne găsi în prezenţa unui real echilibru sau cel puţin precar. În plus, chiar posibilitatea judecătorului de a cerceta în mod direct informaţiile care stau la baza raportului Ofiţerului Public este exclusă, aceasta având acces doar la indiciile precizate în raport. În concret, informaţiile ar putea fi accesate abia în anul 2050.(R 21 Clarif.). Sintetizând, singura entitate care cunoştea atât informaţiile cât şi sursele era Serviciul Federal de Securitate, în timp ce Ofiţerul Public cunoştea informaţiile, iar instanţa de judecată cunoştea doar indiciile oferite de Ofiţerul Public. În acest cadru, Ofiţerul Public nu poate reprezenta decât un mijloc de afectare a realităţii mijloacelor de probă. Un asemenea traseu pe care l-ar parcurge o probă cercetată de un judecător nu poate asigura eficienţă justiţiei, deoarece acea „probă” nu prezintă calităţile necesare pentru a fi catalogată ca atare, printre care aceea că reflectă în mod direct realitatea, iar nu prin interpuşi.

În plus, trebuie să se ţină cont de faptul că pentru a se evita o administrare greşită a justiţiei, dar şi pentru a se asigura dreptul la apărare a celor interesaţi, procesul echitabil presupune printre altele, ca principiu de drept, aplicabilitatea regulii potrivit căreia probele trebuie prevăzute şi recoltate cu acest titlu în condiţiile prevăzute de lege. Această regulă permite indivizilor să fie feriţi de abuzurile puterii publice asupra vieţii lor private, şi implicit de un control incompatibil cu ideea de libertate. De asemenea, această idee funcţionează împreună cu ideea prezumţiei de nevinovăţie, astfel că utilizarea unor informaţii care privesc viaţa privată a unor persoane, desfăşurată individual sau în cadrul unui grup, nu poate fi acceptată altfel decât atunci când acestea sunt prelevate în cadrul unui demers judiciar. La rândul său, acest cadru pretinde îndeplinirea unor acte procedurale, care în cauza de faţă lipsesc, acte precum începerea urmăririi penale sau punerea în mişcare a acţiunii penale. Culegerea sistematică a unor informaţii în afara acestui cadru judiciar nu poate fi decât un semn al puterii discreţionare, dar ceea ce este mai important, constă în aceea că puterea lor probatorie nu poate nicidecum răsturna prezumţia de nevinovăţie. Pentru aceste motive, diferitele legi, fie ele chiar în domeniul siguranţei naţionale cuprind prevederi de genul: „Activităţile precum (fixarea prin fotografiere, ridicarea de obiecte, primirea de sesizări etc) se consemnează în acte de constatare care, întocmite cu respectarea prevederilor Codului de procedura penalã, pot constitui mijloace de Top of Form

probăBottom of Form

” (legea 14/1992).

D. Un alt aspect al procedurii desfăşurate în faţa Curţii Federale constă în aceea că în esenţă nu a existat vreo contradictorialitate, iar posibilităţile Asociaţiei de a pune în discuţie diferitele probe au fost excluse, chestiune care prin ea însăşi înlătură ideea existenţei vreunui proces, transformându-l pe justiţiabil într-un simplu martor al exerciţiului puterii publice, indiferent că aceasta ea decizii care l-ar privi sau nu. Nu reiese din vreun element al cauzei că, în cadrul acestui demers procesual, Asociaţia ar fi avut posibilitatea de a combate tezele Ofiţerului Public şi cu atât mai puţin factorii materiali care au stat la baza acestor teze. În final, raţionamentul evocat mai sus este adeverit prin aceea că însăşi decizia Curţii Federale nu face altceva decât să „reitereze motivele Tribunalului”. Ori, aceasta nu echivalează cu un proces din nici un punct de vedere, mărturisind doar faptul că în faţa Curţii Federale nu s-au desfăşurat fazele fireşti ale unui proces: invocarea eventualelor excepţii; administrarea probelor; punerea în discuţia părţilor a probelor; dezbaterile pe fond).

O consecinţă a acestui gen de procedură constă în aceea că durata procedurilor în faţa Curţii Federale a fost excesiv de lungă, deoarece acesteia nu i-a revenit ca datorie decât să citească actele de la dosarul de anterior se aflase pe rolul Tribunalului.

E. În lumina celor expuse mai sus, o singură chestiune se mai impune a fi lămurită cu privire la procedurile de înregistrare a Asociaţiei, anume care ar fi acele interese sociale protejate de lege. Pentru aceasta este necesară o sinteză a indiciilor mai sus prezentate:

Asociaţia cuprindea unii membrii care susţineau o teză istorică renegată atât implicit cât şi în mod manifest la nivel statului Agatis. Aceasta doreşte să devină Organizaţie, statut care i-ar permite să răspândească prin intermediul învăţării şi formării continue (R 10 (lit.c şi d) Clarif.), inclusiv teza respectivă, alături de teza contrară care era unica teză cunoscută în şcoli. În cererea sa de a se constitui într-o Organizaţie, Asociaţia îndeplinind toate condiţiile prevăzute de lege (R 43 Clarif.), precizează că doreşte să-şi extindă activităţile culturale, inclusiv să sprijine pe acei cercetători care s-ar preocupa de adevărul istoric asupra respectivei teze. În acest context, înainte de a se pune problema începutului vreunui demers judiciar penal, în condiţiile prevăzute de lege, Ofiţerul Public din capitala statului intervine în cadrul procedurii, arătând judecătorului, fără ca Asociaţia să cunoască despre ce anume este vorba, că constituirea Organizaţiei ar reprezenta un pericol la adresa siguranţei naţionale. Judecătorul respinge cererea Asociaţie, fără a o motiva din perspectiva Asociaţiei aflate în imposibilitatea de a cunoaşte indiciile Ofiţerului Public şi nici convingerile detaliate ale judecătorului, deoarece motivarea deciziei nu este disponibilă. În calea de atac, procedura este de aşa natură încât Asociaţia este pusă într-o situaţie care îi anihilează orice posibilitate de apărare.

F. Este important de ştiut că după data de 2 februarie 2006, data formulării cererii de înregistrare a Organizaţiei, fără a se cunoaşte cu exactitate modalitatea de obţinere a informaţiilor (cu alte cuvinte, care a fost „sursa”), această iniţiativă de recunoaştere a fost făcută publică, într-un ziar central, de către un autor care se situa pe o poziţie critică în raport de activitatea Asociaţiei. E important de spus că în criticile sale autorul se fixa în special asupra a două aspecte: asupra fondurilor Asociaţiei, pe care le consideră prea mari, dacă ţinem cont de faptul că doar în anul 2006, adică în numai trei luni, Asociaţia a înfiinţat 4 biblioteci şi a organizat 12 simpozioane; totodată, autorul ridiculizează caracterul public al activităţii Asociaţiei, considerând că activităţile sale par mai degrabă „oculte”. Pentru a aprecia astfel, autorul critică faptul că accesul la şedinţele Colegiului Director sunt doar „aparent publice”, deoarece în realitate au posibilitatea de a participa la respectivele şedinţe, doar membrii Asociaţiei, care dealtfel semnează o declaraţie de confidenţialitate (Para 15). Ceea ce semnalizează articolul într-un mod direct, este teza existenţei Ordinului Cavaleresc, pe care se pare că ar afirma-o membrii Asociaţiei, care se consideră chiar descendenţi ai acestui Ordin.

Ce trebuie credem să se reţină este că articolul citat apare în perioada imediat următoare formulării cererii, că nu se poate cunoaşte cu certitudine sursa informaţiilor precizate, mai ales în condiţiile în care până atunci activitatea Asociaţiei nu era cunoscută în mod comun maselor din Agatis, că dosarul de înregistrare este unul cu un regim special, mai ales că acesta conţine şi un raport cu informaţii confidenţiale, precum şi că afirmaţiile din articol reprezintă doar judecăţi de valoare întemeiate pe realităţi obiective pozitive (edificarea de biblioteci, organizarea de simpozioane), cu toate că aceste judecăţi au un punct comun: sunt denigratoare. De aceea, în acest cadru sunt importante efectele pe care le produce un asemenea articol şi o astfel de atitudine. Fără a exista o legătură de cauzalitate exclusivă, printre efecte se numără şi acela că receptivitatea publicului larg faţă de activităţile Asociaţiei scade, chiar dacă interesul unor cercuri rămâne probabil intact (Para 17). Poziţia subiectivă a autorului articolului reiese din aceea că datele pe care le oferă şi de la care porneşte în a trage respectivele concluzii nu conduc în mod necesar la asemenea rezultat, dar însăşi rezultatele nu pot fi privite drept fapte negative într-o societate democratică. Astfel, edificarea unor biblioteci sau organizarea unor simpozioane se poate realiza de la caz la caz cu sume relativ mici de bani, în funcţie de amplitudinea pe care ar dori-o să o dea organizatorii acesteia. Astfel, un simpozion se poate desfăşura cu 15 persoane în auditoriu şi 2-3 persoane drept lectori. Tot astfel, în prezent edificarea unor biblioteci poate fi începută în urmă cu mai mulţi ani şi finalizată la începutul anului 2006; sau chiar ar putea fi vorba de biblioteci situate în spaţii mici, dar cu o anumită capacitate de stocare, fiind biblioteci virtuale. Acestea în sine nu pot constitui rezultate negative şi nu presupun în mod necesar alocarea unor sume de bani enorme. Mai mult, edificarea lor, în lumea europeană se poate realiza cu sprijinul unor fonduri europene etc. Iată de ce, evocarea unei astfel de realităţi pare să fie interpretată cu rea-credinţă, datorită unei doze de exagerare destul de largi şi datorită naturii informaţiilor. Asemănătoare este şi situaţia publicităţii şedinţelor Colegiului Director, deoarece în general în această lume organele executive ale unei persoane juridice nu îşi desfăşoară activitatea cu uşile deschise altor persoane decât membrii respectivelor entităţi. Alta ar fi situaţia dacă ne-am referi la acţiunile publice pe care le întreprind membrii Asociaţiei, chestiune distinctă de cea a şedinţelor Colegiului Director şi care, neprezentând relevanţă, nu este pomenită în cauză. În al treilea rând, eventuala susţinere a apartenenţei la un Ordin cavaleresc nu poate reprezenta nicidecum o situaţie ilegală sau nelegitimă în condiţiile în care aceia care ar susţine astfel au motive pertinente să facă astfel.

În orice caz, este important de ştiut că asemenea articole cuprind o doză de exagerare, că ele reflectă bine prejudecăţi şi convingeri ale unor persoane care exclud opiniile altora, iar această situaţie nu poate decât să pericliteze într-o societate democratică, să conducă la tensiuni sociale, la frustări şi inhibiţii.

Enunţat astfel firul logic al evenimentelor, fir logic întemeiat pe numeroase indicii apare evident că singura concluzie pertinentă este că interesele sociale protejate de autorităţile din Agatis, constau în aceea de a exclude posibilitatea oricărei entităţi aflate pe teritoriul său de a propaga în mod larg şi extins alte teze istorice decât acelea potrivit cărora Cavalerii vechii Împărăţii a Agathirsului ar fi trădat Împărăţia, motiv pentru care aceasta s-a transformat într-o provincie a Regatului vecin.

Un asemenea scop urmărit de către Agatis nu poate fi unul necesar într-o societate democratică, deoarece adevărul ocrotit prin intermediul libertăţii de exprimare în sens larg şi, specific prin forme de instruire, reprezintă o valoare socială iar nicidecum un pericol social. Interesele sociale de a proteja o anumită ideologie nu pot prima în faţa libertăţii de exprimare şi a cercetărilor ştiinţifice, chiar şi atunci când diferitele produse ştiinţifice ar deranja anumite grupuri sociale sau comunităţi. Echilibrul nu trebuie realizat prin acţiuni discreţionare ale statului de protejare a unor teze, ci prin toleranţă, cooperare şi respect reciproc.

Cu privire la acţiunea penală

10. La data de 9 septembrie 2007, la orele 14,30, într-un Campus al Asociaţiei situat într-o localitate izolată din Munţii Metamorf, a avut loc o percheziţie, executată de către Ofiţerul Public al Regiunii, împreună cu 20 de ofiţeri de poliţie aflaţi în subordinea sa. La data efectuării percheziţiei în Campus nu se desfăşurau activităţi deosebite, chiar dacă doar cu 3 zile anterior datei de 9 septembrie fusese o întâlnire a Asociaţiei. În orice caz, mai multe date factuale nu sunt cunoscute în cazul nostru şi, oricum, aşa cum se va observa, interesul organelor de stat era îndreptat înspre ridicarea unor obiecte mai degrabă decât de a surprinde vreo presupusă activitate infracţională în curs de desfăşurare. (Para 18). Dealtfel, nici nu putea fi surprinsă vreo activitate flagrantă din moment ce percheziţia a început la o oră jumătate de la momentul la care Ofiţerii se prezentaseră la administraţia campusului. Percheziţia a durat 6 ore şi 30 minute şi a presupus în concret percheziţionarea mai multor imobile care alcătuiau campusul.

Astfel cum se cunoaşte, percheziţia imobiliară prezintă un grad ridicat de intruziune în drepturile altor persoane, cum ar fi în cauza de faţă drepturile Asociaţiei, a Birourilor de Avocatură şi a membrilor, respectiv angajaţilor şi colaboratorilor acestor persoane. Din aceste motive, în mod general este admis că autorităţile statului nu pot proceda la luarea unor astfel de măsuri decât în condiţii precis delimitate şi cu respectarea procedurilor prevăzute de lege. Mai mult, ori de câte ori măsura nu este generată în scopuri de sănătate publică, de prevenire a unor calamităţi naturale sau dezastre naturale, ori în timpul unui război, luarea unei atari măsuri echivalează cu dispunerea unei măsuri penale, motiv pentru care legea trebuie să instituie garanţiile specifice pentru a înlătura abuzurile autorităţii şi a conduce cu eficienţă la stabilirea adevărului.

Ca urmare, pentru stabilirea adevărului în prezenta cauză este necesar să se cerceteze dacă ne găsim în prezenţa necesităţii unei acuzaţii în materie penală, dacă formulată o asemenea acuzaţie, aceasta s-a realizat cu respectarea formelor prevăzute de lege şi cu respectarea garanţiilor drepturilor persoanelor vătămate prin luarea unor astfel de măsuri, precum şi dacă odată dispuse măsurile rezultatele acestora au fost în mod just valorificate în cadrul unei proceduri judecătoreşti desfăşurate în mod echitabil.

A. Circumstanţele de fapt şi de drept în care a fost dispusă percheziţia

Printre elementele principale care caracterizează emiterea unui act juridic, precum mandatul de percheziţie, îl constituie scopul emiterii sale. În concret, potrivit legii de procedură penală din Agatis mandatele de percheziţie se acordă atunci când există motive suficient de pertinente pentru a se crede că în imobilele supuse percheziţionării există probe care ar conduce la descoperirea unor fapte penale, la descoperirea unor făptuitori, persoane căutate, sau serveşte la prevenirea comiterii unor infracţiuni (Para 19). Ca urmare, există 4 ipoteze de circumstanţiere a scopului, potrivit legii din Agatis, iar una dintre acestea trebuie să cuprindă şi situaţia de faţă, pentru a fi îndeplinită condiţia prevederii de către lege. În cauza Zelxa, scopul emiterii mandatului era de a descoperii infracţiuni săvârşite deja, potrivit susţinerilor Ofiţerului Public (R 40 Clarif.). Aceasta fiind ipoteza dată, este evident că acţiunea penală în cauză nu este marcată de efectuarea percheziţiei în campusul din Munţii Metamorf, ci este marcată de momentul la care autorităţile competente din Agatis au avut bănuieli că s-a săvârşit o faptă penală. Distincţia dintre cele două momente, cel al efectuării percheziţiei şi cel al existenţei convingerii autorităţilor de urmărire şi cercetare penală că s-au petrecut infracţiuni este importantă pentru a evalua modul de conduită a autorităţilor publice cu privire la îndeplinirea obligaţiilor lor pozitive care rezultă din textul Convenţiei în ceea ce priveşte acordarea de garanţii adecvate unei proceduri penale celor bănuiţi de comiterea unor infracţiuni. În cauza de faţă, pentru a determina nivelul de suspiciune este necesar să se ţină cont că deja în 2006, cu mai mult de 1 an anterior efectuării percheziţiei, Ofiţerul Public intrase în posesia unor informaţii potrivit cărora unii membri ai Asociaţiei ar fi săvârşit infracţiuni din categoria celor pentru care s-a dispus şi percheziţia (R 2 Clarif.). Fiind în discuţie aceleaşi indicii care existau şi la momentul cererii de înregistrare a Asociaţiei drept Organizaţie, iar refuzul înregistrării echivalând în fapt cu o reală acuzaţie în materie penală este evident că momentul de la care au funcţionat suspiciuni de natură să conducă la restrângerea unor drepturi şi implicit la o acţiune a executivului opusă situaţiei generate de o prezumţie de nevinovăţie, este momentul situat cel târziu în perioada prezentării de către Ofiţerul Public a Raportului către Tribunalul Regional în scopul respingerii cererii de înregistrare a Asociaţiei.

Mult mai sintetic abordat subiectul, faptul că prin decizia Tribunalului Regional sunt asumate acuzaţii în materie penală, se ajunge la consecinţa că de la acest moment cel mai târziu, autorităţile statului trebuie să acţioneze pe de o parte preventiv, iar pe de altă parte să informeze pe cei vizaţi că există suspiciuni în privinţa lor, informare necesară ori de câte ori o persoană este acuzată penal. Absenţa informării reprezintă prin ea însăşi o încălcare a exigenţelor unui proces echitabil, care presupune ocrotirea dreptului la apărare, drept care este operativ încă de la momentul formulării unei acuzaţii. În cauză informarea respectivă, din punct de vedere procedural, a fost efectuată abia la 25 noiembrie 2007, 33 de persoane fiind astfel anunţate că sunt puse sub acuzare pentru săvârşirea unor infracţiuni(Para 25).

O primă concluzie ce se desprinde în lumina celor de mai sus, cu privire la circumstanţele de drept şi de fapt ale efectuării percheziţiei, constă în aceea că această percheziţie s-a dispus în afara cadrului procesual penal care ar fi fost firesc într-un stat de drept obligat prin prisma Convenţiei, deoarece percheziţia s-a dispus anterior formulării publice în condiţii prevăzute de lege a unei acuzaţii penale. Din acest punct de vedere percheziţia s-a dispus în mod abuziv.

Un alt aspect al scopului percheziţiei, priveşte temeinicia mandatului de percheziţie în raport cu acest scop. Astfel, potrivit legii din Agatis, pentru a se asigura legalitatea şi controlul împotriva eventualelor abuzuri din partea autorităţilor de cercetare penală, în urma efectuării percheziţiei se întocmeşte un proces verbal, care este supus avizării de către un judecător. Ori, avizul judecătorului a fost unul negativ tocmai pentru că din materialele prezentate de Ofiţerul Public nu rezulta dincolo de orice dubiu rezonabil necesitatea percheziţiei (R 17 Clarif.). În plus, nu rezultă nici din rezultatele percheziţiei acest lucru, deoarece altfel, judecătorul care realiza un control a posteriori cu privire la legalitatea percheziţiei ar fi concluzionat asupra necesităţii acesteia prin prisma rezultatelor obţinute. Ca urmare, emiterea mandatului de percheziţie, nu doar că a fost ilegală ci a fost şi netemeinică. Dealtfel, garanţia prevăzută de lege constând în avizul unui judecător, teoretic, reprezintă unul dintre cele mai eficiente mecanisme de control al legalităţii, deoarece intervenind ulterior efectuării percheziţiei, judecătorul se pronunţă asupra unor situaţii obiective, fără să-i fie puse la dispoziţie, tocmai din acest motiv, informaţii şi acte premergătoare unei anchete, acte care prin natura lor nu prezintă caracteristicile probelor, cum ar fi concludenţa. Pronunţându-se doar asupra a ceea ce este considerat concludent de către autorităţile de cercetare, legea asigură cadrul necesar pentru ca judecătorul să stabilească cu un grad ridicat de adevăr dacă percheziţia a fost una regulară/legală şi temeinică sau nu.

În al treilea rând, dacă analizăm această situaţie de emitere a mandatului de percheziţie, în absenţa începerii urmării penale din punct de vedere procedural, vom observa că însuşi motivul prevăzut de lege („pentru descoperirea unor infracţiuni săvârşite”) este un motiv netemeinic, deoarece în mod obişnuit percheziţia se efectuează, atunci când urmărirea penală nu a fost începută, doar în cazul infracţiunilor flagrante, iar nu în alte situaţii, precum cea din cauză în care nu se pune problema vreunui flagrant. Altfel ar fi stat lucrurile dacă urmărirea penală era începută. Ca urmare, şi din acest punct de vedere mandatul era ilegal, deoarece legea prezenta deficienţe sub acest aspect, formularea fiind mult prea largă astfel că permitea abuzuri, precum s-a întâmplat în situaţia de faţă.

În al patrulea rând, sub aspectul legalităţii mandatului de percheziţie trebuie observate inclusiv condiţiile de formă ale acestuia. Potrivit doctrinei şi jurisprudenţei, pentru a se evita abuzurile autorităţilor, mandatele care se emit trebuie să cuprindă atât motivele percheziţiei, precum şi infracţiunile pentru care se acordă şi, în fine, locaţia exactă care urmează să fie supusă percheziţiei, iar atunci când sunt mai multe imobile, trebuie fiecare redate în parte, pentru că numai astfel se poate aprecia riguros necesitatea unei măsuri represive prin ea însăşi. Ori, alta este situaţia în cauză, unde mandatul de percheziţie se acordă nedefinit, menţionându-se doar o adresă(R 13 Clarif), cu toate că în acel campus există sedii a mai multor persoane juridice, sunt închiriate spaţii şi se desfăşoară variate activităţi. Consecinţele sunt nedefinite dar determinabile, în timp ce rezultatele raportat la scopul declarat nu pot fi estimate în caz, deci nu există. Printre altele, întreaga clientelă a Biroului de avocatură şi consultanţă este descoperită, divulgată şi supusă imixtiunii statului prin ridicarea fişierelor, aparaturii etc. Însă prejudiciile sunt mult mai mari. Dovezile şi mărturiile istorice ale cavalerilor Agathirsului sunt ridicate şi pierdute pentru totdeauna în „mâna obscură şi înnegurată” a statului. În orice caz, regula preciziei mandatului, potrivit căreia acesta trebuie să menţioneze exact imobilele vizate de măsura coercitivă a fost în mod evident încălcată. Cu toate acestea, o problemă s-ar putea ivi în legătură cu calitatea de victimă a Asociaţiei datorită exerciţiului abuziv al puterii publice prin efectuarea percheziţiei. Problema este generată prin aceea că reclamanţii care se adresează Curţii europene au în stăpânire efectivă, altfel spus în utilizare actuală, doar o parte a imobilelor din campus, în timp ce câteva spaţii sunt ocupate de birourile de avocatură. Această problemă însă, este una aparentă, deoarece indiferent de titlul juridic care stă la baza utilizării acelor spaţii de altă persoană juridică decât Asociaţia, efectuarea unei percheziţii reprezintă în sine o măsură atât de puternică încât afectează însăşi substanţa dreptului de proprietate, astfel că ea rămâne o măsură care priveşte în mod direct atât pe posesor/detentor precar ori alt posibil utilizator sub orice titlu, cât şi pe proprietarul spaţiului, care în acest caz este Asociaţia. În plus, ar putea părea în parţial redundantă înaintarea unei plângeri la Curtea europeană de către aceleaşi persoane care constituie Asociaţia cât şi biroul de avocatură. Ceea ce însă, este foarte important, constă în aceea că indiferent de titularul spaţiilor, chestiune care ar privi doar stabilirea calităţii de victimă cu privire la un pretins drept profesional, totuşi nelegalitatea percheziţiei persistă asupra tuturor celor vizaţi, întrucât caracterul general şi imprecis priveşte deopotrivă atât Asociaţia cât şi cabinetul de avocatură.

În al cincelea rând, mandatul nu este motivat corect, deoarece în timp ce Ofiţerul Public a solicitat mandatul pe motiv că exista posibilitatea comiterii unor infracţiuni (R 2 Clarif), instanţa de judecată în mod greşit a reţinut şi a motivat ca atare mandatul, că în imobilele cu pricina ar exista probe concludente care să conducă la descoperirea unor infracţiuni(R 40 Clarif), în acest ultim caz reieşind că ipoteza de la care se porneşte este cea iniţială: au fost săvârşite deja infracţiuni. Dar ce dovedesc toate aceste inconsecvenţe? Faptul că în desfăşurarea procedurii penale sunt neglijate principalele garanţii juridice adecvate pentru respectarea drepturilor omului, printre care respectarea legalităţii.

Foarte important pentru aprecierea valorii mandatului de percheziţie este să se răspundă la întrebarea de ce acesta, fără avizul pozitiv al judecătorului, nu poate fi utilizat, decât în situaţia unor infracţiuni contra statului şi care este consecinţa acestei excepţii. Explicaţia constă în aceea că se consideră că în absenţa unui aviz pozitiv, mandatul şi rezultatele percheziţiei nu sunt concludente, astfel că acuzaţia penală trebuie să înceteze sau să fie refăcută, înainte de a se ajunge în faţa instanţei de fond, care în felul acesta este scutită de o aglomerare a cauzelor în mod justificat. Pe de altă parte, în acest fel se asigură garanţii, pentru indivizii vizaţi, că nu sunt supuşi unor proceduri publice înjositoare, în lipsa unor temeiuri pertinente şi suficient de rezonabile. Întrucât se derogă de la regulă atunci când este vorba de infracţiuni contra statului, consecinţa este că procesul se desfăşoară în faţa instanţei pornindu-se de la prezumţia că rezultatele percheziţiei nu sunt concludente, ceea ce înseamnă că la nivel probaţional acuzarea trebuie să aducă alte probe concludente. De aceea, în cauză se poate prefigura pe bază de prezumţii soluţia corectă în procesul desfăşurat, în funcţie după cum s-a administrat vreo altă probă concludentă în afara celor prezentate şi rezultate din percheziţie. O a doua consecinţă, constă în aceea că derogându-se de la regulă în cazul infracţiunilor contra statului, singurul remediu eficient împotriva abuzurilor şi arbitrarului autorităţilor care au efectuat percheziţia constă în stabilirea prin lege a unei căi de atac împotriva procesului verbal de percheziţie, deoarece numai astfel s-ar putea asigura egalitatea de arme şi s-ar putea prezerva interesele şi drepturile indivizilor. Ori, în cauză un asemenea remediu lipseşte, aspect care dealtfel este în esenţă invocat în petitul adresat Curţii europene de către reclamanţii-victime(Para 31 pct. 1).

În concluzie, statul Agatis trebuie să răspundă în faţa jurisdicţiei CEDO pentru absenţa unei căi de atac împotriva procesului verbal de percheziţie, prin prisma articolului 6, luat individual, fie coroborat cu articolul 13 din Convenţia europeană, deoarece în cauza noastră, efectuarea unei percheziţii în procedura stabilită în caz, presupune o ingerinţă puternică asupra elementelor care constituie viaţa privată a persoanelor, fie ele fizice sau juridice, precum şi asupra dreptului de proprietate. Caracterul puternic intruziv al ingerinţei este fundamentul principal al stabilirii unei căi de atac proprii şi speciale faţă de diferitele măsuri dispuse de autorităţi investite cu atribuţii de cercetare penală.

Faptul că reclamanţii au posibilitatea să critice percheziţia şi, implicit, procesul verbal de percheziţie cu prilejul „recursului” în procesul penal care priveşte stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei acestora pentru săvârşirea diferitelor infracţiuni nu constituie un argument suficient pentru a se garanta adecvat protecţia drepturilor garantate de Convenţia europeană, pentru următoarele două motive principale:

a) procesul penal are ca obiect stabilirea răspunderii reclamanţilor, iar nu anularea ori cenzura diferitelor acte procedurale încheiate în cursul anchetei penale desfăşurate până la momentul trimiterii în judecată a inculpaţilor; una dintre principalele consecinţe ale acestei diferenţieri constă în aceea că printr-o posibilă soluţie pronunţată în procesul penal nu se poate stabili şi repara prejudiciul cauzat reclamanţilor;

b) la nivelul statelor membre ale Consiliului Europei există o practică generală în sensul stabilirii de către legislaţia naţională a unor căi directe de contestare a acelor măsuri care presupun ingerinţe imediate şi puternice asupra drepturilor persoanelor, practici constând fie în stabilirea unor căi de contestare în cadrul unui sistem ierarhic a măsurilor dispuse de organele de cercetare şi anchetă, fie prin stabilirea posibilităţii de contestare directă în faţa unei instanţe de judecată.

11. La 20 noiembrie 2007 se realizează de către autorităţile statului, informarea cu privire la învinuirea ce li se aduce domnului Zelxa şi a altor 32 de persoane din cadrul Asociaţiei. Învinuirea constă în săvârşirea infracţiunilor de acţiuni subversive împotriva puterii de stat, fraudă economică şi subminarea economiei naţionale(Para 25). Acuzaţiile sunt grave, iar ideea vreunui flagrant nu mai poate fi justificată, astfel că în ce ne priveşte apreciem că aceste acuzaţii puteau fi formulate şi public mai detaliat, precizându-se cu exactitate în ce constau actele materiale prin care s-ar fi săvârşit respectivele infracţiuni. Este dreptul populaţiei din Agatis să cunoască informaţiile de interes public, îndeosebi când acestea vizează ameninţări la adresa statului. În plus, este principala garanţie că indivizii din Agatis nu reprezintă simple obiecte la îndemâna puterii de stat este publicitatea. Ori, în cauză nu există nici un fel de garanţie împotriva unei astfel de judecăţi puternic secretizate. Punerea sub acuzare s-a efectuat cu privire la 33 de persoane, în raport cu numărul mult mai mare de membri ai Asociaţiei, care au fost prejudiciaţi prin efectuarea percheziţiei. Este acesta un echilibru echitabil între protecţia intereselor publice şi protecţia intereselor private? Mai mult decât atât, aducerea formală la cunoştinţa inculpaţilor a învinuirii s-a realizat abia la data de 20 decembrie 2007(Para 26). În fine, la aproximativ 2 luni şi 5 zile mai târziu Tribunalul se pronunţă, iar la 12 iunie 2008 Curtea Federală decide prin hotărâre definitivă şi irevocabilă.

În ceea ce priveşte tipologia punerii sub acuzare, precum şi temeinicia acuzării, trebuie să se observe puternica discrepanţă dintre natura probelor utilizate în proces şi natura infracţiunii principale pentru care sunt acuzaţi. În concret, se poate aprecia că probele ridicate nu puteau servi în vreun fel la săvârşirea unei acţiuni armate sau a unor acţiuni violente de natură să slăbească puterea de stat. Chiar şi atunci când se ia în considerare varianta tentativei, probele ridicate nu pot fi concludente în acest sens. În plus, se pune întrebarea dacă un număr de 33 de persoane ar fi fost în stare să săvârşească o asemenea infracţiune. Adică, acţiunea pe care şi-au propus-o ar fi fost de natură să conducă la slăbirea puterii de stat? Evidenţa unor acuzaţii largi şi a unei vânători de vrăjitoare este pusă pe tapet numai dacă sunt observate toate circumstanţele de ansamblu, inclusiv faptul că într-un mod complet neîntemeiat sunt aduse învinuiri multiple, precum subminarea economiei naţionale, fraudă economică. Toate acestea sunt menite să intimideze şi să creeze confuzie inclusiv la nivelul opiniei publice cu privire la activitatea Asociaţiei (R 4 Clarif.). Acest din urmă aspect este deosebit de important pentru evaluarea de ansamblu a manierei în care s-a desfăşurat întreg procesul penal şi a modului în care autorităţile percepeau activităţile Asociaţiei. În cele din urmă, din perspectiva unei constatări de către Curte a încălcării, această manieră poate reprezenta unul dintre criteriile de determinare a întinderii prejudiciului moral cauzat reclamanţilor. Astfel, se poate cu uşurinţă înţelege care este reacţia unei persoane care este informată că a săvârşit 3 infracţiuni de mare importanţă, dintre care două aduc atingere în mod direct siguranţei statului. Cu toate acestea, în final condamnarea reţine doar săvârşirea infracţiunii de tentativă de acţiuni subversive împotriva puterii de stat.(Para 28) Raportul dintre acuzele prezentate, acuze care jucau un rol important inclusiv la momentul dispunerii percheziţiei prin prisma justificării necesităţii acesteia, şi condamnarea reţinută în final apare drept unul disproporţionat dacă se ţine cont că acestei acţiuni penale îi erau alocate de foarte mulţi ani efective umane importante, cum este cazul efectuării percheziţiei când participaseră 20 de poliţişti alături de ofiţerul public. O asemenea alocare de resurse în raport cu rezultatul obţinut se transformă într-o puternică circumstanţă de fapt care creionează într-adevăr tabloul unei hărţuiri administrative la care sunt supuşi unii membri ai Asociaţiei şi Asociaţia în sine.

În mod distinct, trebuie să fie analizate în cadrul procesului penal mai multe aspecte, care reflectă că şi la nivelul instanţelor de judecată din Agatis ne confruntăm cu unele defecţiuni, iar acestea creionează din nou un sistem public (de data aceasta cel al justiţiei) neechilibrat şi neperformant. Iată spre exemplu, precaritatea justiţiei se poate demonstra incidental în cauză prin absenţa pronunţării de către instanţa de judecată asupra răspunderii în cazul uneia dintre persoane. În acest sens, se poate observa că într-o primă etapă a procesului, sunt puse sub acuzare 33 de persoane(Para 25 şi 26), în timp ce prin hotărârea Tribunalului din 25 februarie 2008 se tranşează soarta doar cu privire la 32 dintre acestea (27 achitate; Zelxa şi 4 persoane condamnate = 32) (Para 27). Ce s-a întâmplat cu una dintre aceste persoane? Este adevărat că acest aspect ar putea fi doar speculat atât timp cât l-am privi singular, însă statul este obligat să prezinte Curţii europene date cu privire la întreaga situaţie de fapt ce caracterizează procesul desfăşurat.

Un alt exemplu, de data aceasta cert, priveşte caracterul inhibitor al procedurii penale de recurs, context în care se ridică problema eficienţei reale a acesteia şi, implicit a respectării garanţiilor statuate de articolul 13 din Convenţia europeană. Astfel, din studiul paragrafelor 27-29 din cauză, rezultă că în Agatis nu este aplicabil principiul specific de drept procesual penal Non reformatio in peius. Reclamanţii sunt cei care au formulat recurs, iar situaţia lor s-a agravat în propria cale de recurs, prin aceea că, Curtea Federală de Justiţie hotărăşte o pedeapsă care nu fusese dispusă de Tribunal: interdicţia condamnaţilor de a părăsi localitatea. Această pedeapsă are o dublă semnificaţie: pe de o parte, duce la concluzia că reclamanţii au fost condamnaţi la închisoare cu suspendarea executării, iar pe de altă parte că situaţia lor s-a agravat din acest punct de vedere în calea de recurs. O asemenea situaţie însă este de natură a descuraja pe cei care ar dori să utilizeze calea recursului, îndeosebi atunci când condamnarea nu este cu executarea pedepsei închisorii. Din acest punct de vedere, se ridică întrebarea în ce măsură este eficient garantat în Agatis dreptul la un recurs.

Un aspect distinct privind inechitatea procedurii penale, constă în aceea că în soluţionarea recursului Curtea Federală de Justiţie nu se pronunţă asupra unuia dintre motivele de recurs ale inculpaţilor (Para 28 şi R 36 Clarif.), aspect care echivalează cu o defectuoasă administrare a actului de justiţie şi, mai ales, lăsând deschisă problema concretă a cazului: imposibilitatea de a cenzura procesul verbal. Ori, aspectul este foarte important atât pentru a se stabili utilitatea cererii adresate Curţii, cât şi pentru a se stabili drepturile încălcate şi sfera acestora, precum şi rolul unei hotărâri CEDO după pronunţare pentru utilizarea unei proceduri speciale de revizuire.

Nu în ultimul rând, legat de procesul penal, fără a se aduce atingere competenţelor statului Agatis, poate fi evaluat în general raportul de proporţionalitate dintre cauzele care au generat ingerinţele statului şi măsurile luate de către acesta. Un asemenea raport trebuie să ţină cont de infracţiunea reţinută prin hotărârea de condamnare, constând infracţiunea de tentativă la acţiuni subversive împotriva puterii de stat, pe de o parte, şi măsurile dispuse: condamnarea la 4 ani de închisoare, amendă penală 69.000 Euro, interzicerea drepturilor electorale în mod automat, interdicţia de a părăsi localitatea. Apreciind că în final s-a reţinut doar infracţiunea de tentativă, se pune întrebarea dacă era necesară şi interdicţia drepturilor electorale şi aceea de a părăsi localitatea? În sistemul din Agatis, o pedeapsă de genul interdicţiei de a părăsi localitatea are un evident caracter disproporţionat întrucât nu apare ca fiind necesară: dreptul la liberă circulaţie este un drept fundamental, iar suprimarea echivalează cu o restrângere a libertăţii şi cu o gravă atingere adusă vieţii private a unui individ. Însă interdicţia se transformă într-o circumstanţă a tabloului general, deoarece prin suprimarea acestui drept, respectivii membri nu vor putea a mai desfăşura activităţi culturale în întreaga ţară şi, astfel, scopul public ilegitim şi ilegal al statului Agatis este atins. Disproporţia însă devine vădită şi în cazul amenzii penale de 69.000 Euro, atâta vreme cât o asemenea amendă apare complet exagerată pentru orice persoană cu venituri bune, însă nu extraordinare. Amenda este aplicată individual, ceea ce înseamnă că diferite speculaţii de genul că Asociaţia ar putea oferi fondurile necesare achitării unei asemenea taxe, apar nedemocratice şi nepotrivite. În contextul unei astfel de amenzi, persoana condamnată, atâta vreme cât este un simplu salariat, devine lipsită de perspectiva unui trai decent pe parcursul întregii sale vieţi, deoarece va fi nevoită periodic să achite „rate” la această amendă. În concluzie, analizând firesc raportul de proporţionalitate, se poate observa un dezechilibru substanţial dintre cauzele care au generat restrângerea drepturilor reclamanţilor şi măsurile aplicate. Totodată, natura măsurilor aplicate (precum interdicţia părăsirii localităţii, în condiţiile în care procesul penal este deja finalizat) evidenţiază şi neîndeplinirea condiţiei generale ca măsura să fie necesară într-o societate democratică.

Cu privire la acţiunile în despăgubiri

12. Acţiunile în despăgubiri trebuie analizate prin prisma efectelor acestora asupra celorlalte acţiuni, precum şi, individual, prin prisma protecţiei şi garantării unor drepturi de către Convenţie, precum dreptul la respectarea proprietăţii şi dreptul la viaţă privată.

A. În ce priveşte legătura acţiunilor în despăgubiri cu celelalte proceduri din cauză, trebuie să se observe că acestea prezintă un elemente comune: cadrul faptic care generează acţiunile în despăgubiri este acelaşi cu cadrul faptic care se conturează în contextul desfăşurării acţiunii de constituire în Organizaţie, precum şi a desfăşurării percheziţiei şi procesului penal. Acestora li se adaugă doar circumstanţial elemente exterioare, precum publicaţiile massmediei privind acţiunile Asociaţiei şi documentele şi corespondenţa membrilor Asociaţiei. Aceste din urmă elemente însă fac dovada împlinirii riscului vătămării complete a drepturilor reclamanţilor creat prin acţiunile abuzive ale statului. Ele creionează astfel dimensiunea vătămării cauzate de autorităţi.

Deşi nu se cunoaşte exact când anume au fost în concret promovate cele două acţiuni în despăgubire, se cunoaşte cu exactitate că la 20 octombrie 2007 acţiunea prin care Asociaţia solicita să se constate încălcarea dreptului la asociere şi a dreptului la corespondenţă a fost respinsă în primă instanţă (Para 24). O asemenea acţiune, putea şi era privită de către Asociaţie şi membrii acesteia, ca un remediu naţional pentru faptul că cererea de înregistrare a Asociaţiei drept Organizaţie fusese respinsă, iar pentru apărarea dreptului Asociaţiei exista o singură cale de contestare. Totuşi, utilizarea acestei căi de remediu naţional de către reclamanţi avea de la început puţine şanse de a se materializa într-un rezultat pozitiv pentru aceştia, deoarece punea în discuţie aspecte de legalitate a unor măsuri dispuse în cadrul unor proceduri speciale distincte, astfel că în principiu instanţa s-ar fi ferit să cerceteze ceea ce revenea obişnuit altor instanţe, care în cauză în mod cert nu s-au pronunţat. Aspectul reiese explicit din motivarea dată de către aceeaşi instanţă când a judecat acţiunea privind restituirea bunurilor ridicate de către autorităţi în timpul percheziţiei. Această instanţă motivează că nu poate verifica legalitatea măsurii de reţinere a bunurilor Asociaţiei deoarece aceasta urmează să fie efectuată de către instanţa de judecată în cadrul judecării procesului penal în cadrul căruia a fost dispusă efectuarea percheziţiei. Ori, în aceste condiţii, se dovedeşte dincolo de orice dubiu că nu exista nici o cale de contestare eficientă a măsurii de putere publică prin care se limitau drepturile persoanelor (fie dreptul de proprietate fie dreptul la viaţă privată).

Ceea ce este important din legătura acţiunilor în despăgubiri cu celelalte proceduri constă în aceea că utilizate cu bună credinţă şi în cadrul unei perioade relativ scurte din momentul vătămării drepturilor ori cunoaşterii acestei vătămări (într-o perioadă de 1 an de zile), termenul de 6 luni în care victimele trebuie să se adreseze Curţii Europene a Drepturilor Omului, curge de la momentul 30 aprilie 2008, când Curtea Federală s-a pronunţat definitiv în ambele cauze(R 33 Clarif).

B. De asemenea, evaluarea acţiunilor în despăgubiri prezintă importanţă sub aspectul procedurii inechitabile aplicabile, a temeiniciei hotărârii şi a întinderii vătămărilor.

Astfel cum spuneam este important de reţinut că instanţa care soluţionează prima acţiune în despăgubiri şi care vizează atât dreptul de asociere cât şi acela al vieţii private, arată că nu se poate reclamantul nu a făcut dovada că Serviciul de Securitate a Federaţiei i-a cauzat un prejudiciu ori a prejudiciat asociaţia (Para 24). În primul rând, o asemenea motivare este de neacceptat prin prisma jurisprudenţei Curţii europene, atâta vreme cât pornim de la constatarea că în urma percheziţiei bunurile ridicate, în special manuscrise, documente şi cărţi de istorie precum şi calculatorul domnului Zelxa, se aflau în stăpânirea şi sub controlul total al autorităţilor publice(Para 20). Ori, constatarea existenţei unui asemenea control, are ca efect, potrivit jurisprudenţei Curţii, trecerea sarcinii probei către stat, acesta fiind obligat să facă dovada chiar a unei fapte negative, anume că informaţiile publicate de către o televiziune comercială din Agatis (Para 22) nu provin de la Serviciul de Securitate a Federaţiei ori de la Ofiţerul Public. Astfel, concepţia de la care se porneşte este că atât timp cât anumite obiecte sau persoane se află sub controlul inchizitoriu al autorităţilor etatice, potenţiala victimă se găseşte în imposibilitatea de a-şi prezerva anumite probe, astfel că statul este cel obligat să-şi ia măsuri pentru a dovedi absolut toate faptele petrecute sub controlul său. În al doilea rând, este important de reţinut că obligaţia de a ocroti viaţa privată a persoanelor, impune statului obligaţii concrete nu doar atunci când vătămarea a fost cauzată prin amestecul autorităţilor publice ci şi atunci când aceasta a fost cauzată între particulari. Ori, fapta există în cauză, dezvăluirile prin televiziune fiind certe(Para 22), astfel că urma ca statul să desfăşoare o anchetă efectivă care să conducă la identificarea celor care au generat publicarea respectivelor documente. Numai în condiţiile unei astfel de anchete efective se putea afirma că protecţia asigurată de stat persoanelor îndeplineşte exigenţele impuse de articolul 8 al Convenţiei europene.

În al treilea rând, trebuie să se observe că în ceea ce priveşte temeinicia acţiunii în despăgubiri privind bunurile reţinute în urma percheziţiei, instanţa civilă motivează respingerea acţiunii sub pretextul că aprecierea legalităţii reţinerii este de competenţa instanţei penale (Para 24), în timp ce instanţa penală, cu toate că reclamanţii îi cer în recurs să se pronunţe asupra legalităţii percheziţiei (Para 28), aceasta nu se pronunţă asupra acestui motiv (R 36 Clarif.). Ori, evaluând de ansamblu toate aceste aspecte, rezultă vădit că este accesul la justiţie cu privire la apărarea drepturilor persoanelor în situaţii de acest gen este inexistent, aspect care este întărit şi de lipsa previzibilităţii legii în Agatis, legea care generic consacră obligaţia autorului unei pagube de a o repara (R 22 Clarif.).

În al patrulea rând, referitor la temeinicia primei hotărâri a acţiunii în despăgubiri, trebuie să se observe că majoritatea convorbirilor şi corespondenţei interceptate de către Serviciile de informaţii datează dinainte de a se dispune o procedură penală împotriva persoanelor vizate în caz, iar numărul acestora este imens(R14 Clarif). Nu se poate susţine în vreun fel legalitatea deoarece Legea din Agatis este lipsită de previzibilitate şi nu a existat nici un document de autorizare care să poată fi supus vreunui control jurisdicţionalizat. În aceste condiţii, refuzul instanţei de a se pronunţa în concret asupra conţinutului documentelor, pentru a determina realitatea încălcărilor drepturilor reclamanţilor şi a întinderii vătămării reprezintă o dovadă a denegării de justiţie.

Cu privire la relevanţa hotărârii Curţii europene pentru victime

Există două aspecte principale importante atunci când se apreciază relevanţa hotărârii CEDO: pe de o parte, stabilirea despăgubirilor pentru repararea pagubei morale şi eventuala fixare a unui termen de către Curte până la care autorităţile agatiseene să restituie reclamanţilor bunurile ridicate în timpul percheziţiei, iar pe de altă parte pentru a putea utiliza după obţinerea unei hotărâri favorabile calea specială a revizuirii inclusiv împotriva hotărârilor de condamnare a domnului Zelxa şi a celorlalte persoane(R 7 Clarif). O asemenea hotărâre ar fi utilă şi Asociaţiei pentru reînnoirea cererii de înregistare drept Organizaţie civică.