23 decembrie 2008

Cauza Cărpineanu şi alţii vs. Romania

La originea cauzei se află cererea nr. 26356/02 înaintată împotriva României de cei cinci cetăţeni ai statului : dl.Vasile Cărpineanu, Andrei Cărpeneanu, Elena Popovici, Daniela Negru şi Magdalena Veronica Cărpeneanu. Curtea a fost sesizată la data de 20 iunie 2002 în baza art. 34 din Convenţie.

În fapt

În 14 august 1961 un bun imobil compus dintr-un teren şi o casă, aparţinând părinţilor şi bunicilor reclamanţilor, a fost naţionalizat de stat.
Printr-o hotărâre definitivă din 14 martie 2002, Curtea de Apel Piteşti constată ilegalitatea acestei naţionalizări, dar refuză cererea reclamanţilor de a fixa o compensaţie, considerând că reclamanţii nu au urmat procedura specială prevăzută de legea nr.10/2001 privind regimul juridic al bunurilor imobile naţionalizate abuziv de către stat.
Printr-o decizie din 4 mai 2005, Primăria a constatat că imobilul nu poate fi retrocedat şi a oferit reclamanţilor o compensaţie. Reclamanţii au contestat această decizie în faţa instanţei.
Printr-o hotârăre definitivă din 17 aprilie 2006, Curtea de Apel Piteşti a admis în parte acţiunea reclamanţilor şi a fixat o compensaţie de 1.949.000 RON pentru imobilul în cauză, care ia formă unei reparaţii echitabile.
Până în ziua în care CEDO s-a pronunţat în cauză, reclamanţii nu au primit compensaţia cuvenită pentru imobilul lor.

În dept

I. Pretinsa încălcare a art.1 din Protocolul nr.1
Reclamanţii au pretins că prin imposibilitatea de a obţine efectiv o compensaţie pentru imobilul naţionalizat le-a fost afectat dreptul de proprietate. Ei invocă art.1 din Protocolul nr.1 :

“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adoptalegile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţabunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”

Cu privire la admisibilitate

Curtea constată că această acţiune nu este clar nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Curtea precizează şi că nu exită alte motive de inadmisibilitate. Constată astfel că cererea trebuie declarată admisibilă.

Cu privire la fondul cererii

Guvernul a făcut o prezentare detaliată cu privire la funcţionarea legii nr.10/2001 si a organismului de plasare colectivă a valorilor mobiliare (Fondul Proprietate), considerând ca întârzierea plăţii compensaţiei este justificată datorită complexităţii procedurii legislative de adoptare a unei legi speciale privind compensaţia.

Reclamanţii consideră că ingerinţa în dreptul de proprietate nu este justificată şi au precizat că fondul Proprietatea nu a funcţionat până astăzi

Curtea constată că, în prezenta cerere, deşi reclamanţii au obţinut în 17 aprilie 2006 o hotărâre internă definitivă care stabileşte compensaţia pentru dreptul asupra imobilului naţionalizat, această hotărâre nu a fost executată.

Privind jurisprudenţa sa referitoare la acest subiect, Curtea constată ca a existat o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 (Matache şi altii împotrica României, nr. 38113/02, 19 octombrie 2006 ; şi Orha împotriva României, nr. 1486/02, 12 octombrie 2006

Examinând materialul pus la dispoziţie, Curtea consideră că Guvernul nu a înaintat nici un argument capabil să o determine să ajungă la altă concluzie în prezentul caz.

În concluzie, reclamanţii nu au primit până acum suma stabilită de instanţă. Cu toate acestea Curtea a stabilit ca Fondul Proprietatea nu functionează în acest moment într-un mod corespunzător pentru a putea reprezenta o protecţie efectivă pentru acordarea de compensaţii.

Din jurisprudenţa Curţii cu privire la această problemă şi din elementele concrete ale cauzei, Curtea a stabilit că în prezenta speţă, reclamanţii nu pot primii compensaţiacompensaţia stabilită de instanţă şi că nu pot avea o certitudine că la data la care vor primi compensaţia, aceasta nu va fi disproporţionată şi incompatibilă cu dreptul de a le respecta garanţiile impuse de art.1 din Protocolul nr.1, existând astfel o încălcare a acestor dispoziţii din Convenţie.

Cu privire la aplicare art.41 din Convenţie

Curtea a stabilit că statul reclamat trebuie să plătească intr-un termen de 3 luni de la data la care hotărârea devine definitivă, suma de 570.000 EURO pentru prejudicial material şi 5.000 EURO pentru prejudicial moral. Curtea respinge restul cererii reclamanţilor privind satisfacţia echitabilă .

Un comentariu:

  1. Cauza de faţă ne reaminteşte o parte din golgota românilor, de "a umbla cu jalba" de data aceasta la Stasbourg, pentru a li se recunoaşte efectiv un drept constituţional: dreptul de proprietate. Cauza Viaşu evidenţiază juridic această golgotă. Şi aş mai spune ceva ... dar o las, din nefericire, probabil pentru mai târziu, cu alte ocazii...

    RăspundețiȘtergere