20 decembrie 2008

Cauza Popescu si Dimeca vs. România , cererea nr. 17799/03, hotărârea din 9 decembrie 2008

În fapt

Reclamanţii, d-na Matilda Lelia Popescu şi dl. Simionel Dimeca sunt fraţi, născuţi în 1931 şi 1925. S-au adresat Curţii în data de 7 aprilie 2003 pentru încălcare art.1 din Protocolul nr.1, încalcarea art.6 § 1 şi a art.13.
În anul 1967 pe baza Decretelor 218/1960 şi 712/1966, Statul a naţionalizat două imobile, formate din mai multe apartamente, imobile care au aparţinut părinţilor reclamanţilor. În 1974 două apartamente din imobile au fost vândute chiriaşilor, dar Judecătoria Constanţa a declarat vânzările nule, pe motiv că s-au făcut prin încălcarea legii. În orice caz, mai trebuie menţionat că în 1978, respectiv 1992, vânzările au fost declarate legale, prin hotărâri judecătoreşti.
În data de 10 Aprilie 1996 primul reclamant a intentat o acţiune în revendicare imobiliară, cerând instanţei să declare naţionalizarea proprităţii sale ca fiind ilegală şi să dispună repunerea în posesie. Al doilea reclamant şi foştii chiriaşi intervin în procedură. Foştii chiriaşi au pretins că sunt proprietarii celor două apartamente cumpărate în 1974 şi au dobândit dreptul de propritate ca urmare a prescripţiei achizitive (uzucapiune), fiind de bună credinţă.
Pe 23 Iulie 2001 reclamanţii au depus o cerere la autorităţile administrative competente pentru restituirea în natură a proprietăţii în baza Legii nr.10/2001 cu privire la bunurile imobile naţionalizate de stat. Până acum nu au primit nici un răspuns.
Pe 15 October 2002 Curtea Supremă de Justiţie, în dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, a admis în parte acţiunea reclamanţilor privind revendicarea proprietăţii, exceptând cele două apartamente, considerate ca fiind ale proprietarilor. În partea de motivare a hotărârii, instanţa a stabilit ca fiind ilegală naţionalizarea, că statul nu a avut titlu de proprietate, deoarece cele două decrete prin care s-a dispus naţionalizarea au fost contrare Constituţiilor din 1952 respectiv 1965. S-a mai statuat că întreaga proprietate a aparţinut părinţilor reclamanţilor, iar aceştia sunt singurii moştenitori. Cu toate acestea s-a considerat că foştii chiriaşi, deşi au cumpărat de la stat, care nu era proprietar, au fost de bună credinţă şi au dobândit dreptul de proprietate prin prescripţia achizitivă. Ar fi fost exagerat şi nedrept să le fi cerut foştilor chiriaşi să pună la îndoială dreptul de proprietate al statului în acel moment.

În drept

I. Pretinsa încălcare a Art.1 din Protocolul nr.1
Reclamanţii au pretins ca vânzarea de către stat a celor 2 apartamente unui terţ, reprezintă o încălcare a Art.1 din Protocolul nr.1 :

“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adoptalegile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţabunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”

Cu privire la admisibilitatea cauzei
Guvernul a ridicat o excepţie de incompatibilitate ratione materiae a acestei cereri cu prevederile Convenţiei. Astfel, Guvernul a susţinut că în sensul hotărârii Curţii Supreme de Justiţie din 15 octombrie 2002 reclamanţii nu au beneficiat de un „bun” în sensul autonom atribuit de Convenţie, deoarece numai în motivarea hotărârii s-a admis neconstituţionalitatea celor două decrete, motivare care nu se bucură de autoritate de lucru judecat. Guvernul a mai precizat că în conformitate cu dreptul român, numai partea operativă a unei hotărâri judecătoreşti se bucură de res judicata, nu şi motivarea hotărârii. Curtea consideră că excepţia ridicată de Guvern este stâns legată de fondul plângerii reclamanţilor pe baza art. 1 din Protocolul 1, astfel decide că îl va examina odată cu fondul.
Curtea a precizat că această acţiune nu este clar nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. În continuare precizează şi că nu este inadmisibilă sub orice alte motive. Astfel trebuie declarată admisibilă .
Curtea aminteşte că hotărârea definitivă din 15 Octombrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie recunoaşte ilegalitate naţionalizării întregii proprietăţi. Cu toate acestea reclamanţii au repuşi în posesie doar cu o parte a proprităţii. Curtea consideră că naţionalizarea proprietăţii a fost ilegală, şi a avut efect de recunoaştere indirectă şi cu efect retroactiv, a faptului că reclamanţii au avut drept de proprietate asupra întregii proprietăţi, inclusive cele două apartamente în cauză.

Cu privire la fondul cererii
Curtea îşi începe analiza prin a menţiona că hotărârea definitivă şi irevocabilă din 15 octombrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, a recunoscut ilegalitatea măsurii de naţionalizare a întregii proprietăţii a părinţilor reclamanţilor, iar reclamanţii au recuperat numai o parte a acestor imobile (în afară de cele 2 apartamente vândute chiriaşilor). În opinia Curţii, reclamanţilor li s-a recunoscut, cu efect retroactiv, titlul de proprietate pentru întregul imobil. Ajungând la această constatare, Curtea mai completează că nu are nici o importanţă în care parte a hotărârii definitive şi irevocabile s-a recunoscut ilegalitatea naţionalizării. În consecinţă, reclamanţii au beneficiat de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 şi Curtea respinge excepţia Guvernului cu privire la compatibilitatea rationae materiae a cererii cu prevederile Convenţiei.
Curtea reiterează jurisprudenţa sa constantă în materie (hot. Străin şi alţii vs. România, hot. Porteanu vs. România), în care a stabilit că vânzarea de către stat a proprietăţii altuia, chiar înainte ca titularul dreptului să fie stabilit în mod definitiv de instanţele judecătoreşti, echivalează cu o privare de proprietate.
Examinând materialul pus la dispoziţie, Curtea consideră că Guvernul nu a înaintat nici un argument capabil să o determine să ajungă la altă concluzie în prezentul caz. Vânzarea de către stat a proprietăţii reclamanţilor îi împiedică în continuare pe aceştia să beneficieze de dreptul de proprietate recunoscut în hotărârea definitivă. Curtea aminteşte că o asemnea situaţie conduce la o privare de facto a posesiei, în condiţiile în care a durat mai mult de 6 ani, în lipsa oricărei compensaţii.

Privind jurisprudenţa sa referitoare la acest subiect, Curtea consideră că în prezentul caz privarea de posesiune a reclamanţilor cumulată cu lipsa totală de compensaţie, impune asupra reclamanţilor o disproporţionată şi excesivă încălcare a dreptului garantat de Art.1 din Protocolul nr.1.

II. Pretinsa încălcare a Art. 6 § 1 din Convenţie
Reclamanţii s-au plans asupra faptului că intanţa naţională nu a fost imparţială, nu a reuşit să evalueze faptele corect şi a interpretat greşit dreptul naţional. Ei s-au bazat pe Art.6 § 1 din Conventie, care prevede:
“Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială…”
Curtea consideră că nu este necesar să examineze dacă a existat sau nu o încălcarea a Art. 6 § 1.
III. Cu privire la alte pretinse încălcări ale Convenţiei
În cele din urmă, reclamanţii s-au plâns fără nici o explicaţie de încălcarea Art.13 din Convenţie. Ca urmare a cercetării materialului avut la dispoziţie, Curtea a stabilit că nu a fost scoasă la iveală nici o încălcare a dreptului statuat în Art.13 din Convenţie. Astfel, această pretinsă încălcare este nefondată şi trebuie respinsă conform Art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.

IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
Curtea a stabilit că statul reclamat trebuie să plătească intr-un termen de 3 luni de la data la care hotărârea devine definitivă, suma de 179.000 EURO pentru prejudicial material şi 4.000 EURO pentru prejudicial moral. Curtea respinge restul cererii reclamanţilor privind satisfacţia echitabilă .

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu