Cauza VIAŞU împotriva României (Hotărârea CEDO din 9 decembrie 2008)

Drept de restituire; drept de despăgubire; încălcare sistematică şi generală; disfuncţionalitatea sistemului de restituire; inexistenţa unui recurs efectiv; caracter sistematic al încălcărilor; aplicarea articolului 46 din Convenţie; obligarea statului la adoptarea de măsuri; Comitetul de Miniştri; supraîncărcarea activităţii Curţii europene

În fapt,

1. Reclamantul Gheorghe Viaşu s-a adresat Curţii europene în februarie 2001. Deoarece în iulie 2006 reclamantul a decedat, cererea a fost susţinută mai departe de fiul său, unic moştenitor. În principal, reclamantul a pretins că i s-a încălcat dreptul său de proprietate garantat de articolul 1 din Protocolul 1 la Convenţie, datorită imposibilităţii de a se bucura de dreptul său la indemnizaţie pentru un teren obţinut pe baza legislaţiei din domeniul restituirilor.

2. Reclamantul s-a născut în 1924 şi locuia în Drobeta Turnu Severin. În 1962 reclamantul a fost forţat de statul comunist să doneze terenul de 18, 62 Ha pe care-l deţinea în proprietatea sa.

3. După 1989 a solicitat restituirea terenului, însă restituirea s-a făcut doar parţial, pe motiv că o parte substanţială a acelui teren se găsea în administrarea unei întreprinderi de stat.

4. Până în anul 2000, legea nr. 18/1991 a suferit mai multe modificări, care vizau în principal întinderea restituirii şi formele de despăgubire.

5. La data de 14 iunie 2000, reclamantul a fost informat că s-a hotărât de Comisia Locală restituirea suprafeţei de 10, 42 ha şi că, dacă nu este posibilă restituirea, i se vor acorda despăgubiri prin echivalent bănesc. Printr-o decizie distinctă s-a mai hotărât restituirea unui alt teren în suprafaţă de 6, 21 ha.

6. Reclamantul s-a adresat ulterior de numeroase ori mai multor autorităţi publice, succesiv, solicitând fie restituirea în natură cu punerea efectivă în posesie fie, după posibilităţi, acordarea de despăgubiri prin echivalent bănesc. Aceste autorităţi, în mod constant sau eschivat, invocând fie că legea nu stabileşte modalităţile de despăgubire în mod precis, fie că reclamantul nu a depus toate documentele necesare valorificării dreptului, fie că se găsesc în imposibilitatea de a îi restitui în natură.

7. În fine, în 2002 reclamantul a înscris creanţele sale asupra statului, generate de deposedarea proprietăţii şi recunoaşterea dreptului său de proprietate, în tabloul de creanţe prevăzut de legea nr. 1/2000.

8. În continuare, până în 2004, reclamantul a efectuat zeci de cereri şi memorii, solicitând fie restituirea fie plata despăgubirilor, însă toate autorităţile implicate în procesul de restituire s-au situat pe poziţii de refuz (MIRA; prefecturi, Ministerul Finanţelor, Comisii şi primării).

9. Ulterior, prin alte memorii, reclamantul a contestat modul de calcul al valorii de despăgubire, stabilit de actul normativ în vigoare atunci, deoarece susţinea reclamantul, acel mod nu conducea la stabilirea unei valori reale a despăgubirilor.

10. În fine, până în anul 2006 când reclamantul a decedat şi i-a succedat în calitatea procesuală fiul său, terenul nu fusese restituit şi nici plătită reclamantului vreo despăgubire. La momentul pronunţării hotărârii Curţii europene situaţia nu se schimbase.

În drept,

11. Pentru început, Curtea a constatat că cererea reclamantului este admisibilă.

12. Cu privire la existenţa unei ingerinţe asupra dreptului la respectarea proprietăţii, consacrat de Convenţie, Curtea a amintit pentru început că invocarea articolului 1 din Protocol este pertinentă în măsura în care o persoană susţine că măsurile sau deciziile incriminate privesc bunurile sale. Potrivit jurisprudenţei sale, noţiunea de bunuri priveşte atât bunurile actuale având o valoare patrimonială, precum şi în situaţii precis delimitate, creanţele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptăţit poate avea o speranţă legitimă că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate. Cu toate că un vechi drept de proprietate a cărei exercitare efectivă nu mai este posibilă de multe decenii nu ar putea constitui un bun în sensul Convenţiei, cu toate acestea atunci când un stat contractant , după ce a ratificat Convenţia şi implicit Protocolul 1, adoptă o legislaţie prin care stabileşte restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiţii. Aceleaşi principii trebuie a fi aplicabile şi dacă dispoziţiile interne sunt adoptate înainte de ratificarea Protocolului însă ele continuă a fi în vigoare după această dată.

În acelaşi context, Curtea a stabilit deja că dacă statul a statuat principiul restituirii imobilelor preluate abuziv, incertitudinea punerii în aplicare a acestui principiu, datorată fie practicilor legislative, administrative ori a altor autorităţi, de natură să pericliteze acest drept, şi persistând în timp şi în absenţa unei reacţii prompte şi coerente din partea statului, echivalează cu o neîndeplinire a obligaţiei statului de a asigura exerciţiul efectiv a dreptului de proprietate garantat de articolul 1 din Protocolul 1.

În cauză, dreptul de proprietate a reclamantului fusese recunoscut încă din 2000, iar apoi succesiv, de mai multe autorităţi, inclusiv prin înregistrarea creanţei în virtutea legii nr. 1/2000. Raportat la această situaţie, Curtea a apreciat că reclamantul avea un „interes patrimonial” stabilit destul de precis de dreptul intern, drept cert, nerevocabil şi exigibil, care poate fi considerat ca fiind un „bun” în sensul Protocolului 1 la Convenţie. Ca urmare, nerestituirea bunului până la data pronunţării hotărârii, în absenţa acordării oricărei indemnizaţii, constituie o ingerinţă asupra dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale. Legat de acest aspect, Curtea reaminteşte regula jurisprudenţială potrivit căreia neexecutarea unei decizii prin care se recunoaşte dreptul de proprietate unei persoane, reprezintă o ingerinţă în sensul primei teze din alineatul 1 al articolului 1 din Protocol, care evocă principiul general al respectării proprietăţii.

13. Cu privire la justificarea unei ingerinţe, Curtea a procedat la analizarea mai multor aspecte. O primă condiţie este aceea ca ingerinţa să fie legală. Principiul legalităţii pretinde deopotrivă existenţa unor norme în dreptul intern, care să fie suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor.

În aprecierea respectivelor condiţii, Curtea notează că legea nr. 1/2000 nu stabilea clar ce se întâmplă cu creanţa stabilită, atunci când nu se execută de către debitor (statul), respectiv dacă creanţa neexecutată se transformă din nou în restituire. De asemenea, Curtea observă că legea nr. 1/2000 nu stabilea în mod clar când anume se naşte dreptul la o indemnizaţie. O altă constatare a Curţii priveşte faptul că normele de aplicare a articolului 40 din Legea nr. 1/2000 prin care se stabilea modul de calcul a indemnizaţiei au fost adoptate cu o întârziere de 4 ani, după care modificate implicit prin adoptarea în mod succesiv a altor acte normative privind restituirea, cum sunt Legea nr. 247/2005 şi OUG nr. 81/2007. Apreciind de ansamblu, Curtea constată că ingerinţa asupra dreptului reclamantului la respectul bunurilor sale nu era „prevăzută de lege”.

14. Curtea a mai constatat că nu exista un just echilibru între exigenţele de interes general ale colectivităţii şi imperativul garantării dreptului la respectarea bunurilor reclamantului, deoarece nu se justifica în nici un fel o întârziere de peste opt ani în executarea unei decizii prin care se recunoştea dreptul reclamantului. De aceea, reclamantul a suportat o sarcină specială şi exorbitantă, în condiţiile în care nici o autoritate competentă a statului nu a întreprins măsuri eficace pentru valorificarea de către reclamant a dreptului său de proprietate, iar statisticile publice cu privire la subiectul general al restituirii dovedesc pe deplin acest lucru.

În consecinţă a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul 1 la Convenţie.

Cu privire la aplicarea articolelor 46 şi 41 din Convenţie

15. Potrivit articolului 46 din Convenţie : „1. Înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi. 2.) Hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului Miniştrilor care supraveghează executarea ei.” (Forţa obligatorie şi executarea hotărârilor)

16. Curtea constată că încălcarea dreptului reclamantului garantat de articolul 1 din Protocolul 1 se datorează la origine unei probleme existente la scară largă rezultată dintr-o disfucţionalitate a legislaţiei româneşti şi a unei practici administrative care afectează şi poate să mai afecteze un mare număr de persoane. Obstacolele nejustificate asupra exerciţiului dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale, nu se datorează unor incidente izolate şi nici nu se datorează unor evenimente specifice prezentei cauze. Acestea rezultă dintr-un cadru legal, reglementar şi administrativ care se dovedeşte a fi inadecvat, şi care vizează anumite categorii de persoane, beneficiare ale măsurilor de restituire a bunurilor naţionalizate sau confiscate de statul comunist.

17. Existenţa acestei probleme şi caracterul său sistematic a fost deja recunoscut de către autorităţile române, precum prin decizii ale Curţii de Casaţie şi Justiţie, inclusiv prin decizia din 4 aprilie 2006 care denunţa lipsa de diligenţă a autorităţilor competente în materie de restituire şi prin care aprecia că ar trebui eliminate cât mai repede posibilul echivoc al situaţiilor juridice incerte. Apreciind de ansamblu, Curtea constată că faptele cauzei demonstrează existenţa în cadrul ordinii juridice româneşti a unor deficienţe, a căror urmare pentru precizatele categorii de persoane constă în aceea că acestea se văd ori s-au văzut constant atinse în exerciţiul dreptului lor la respectarea bunurilor.

18. Numărul mare de cereri adresate Curţii, a hotărârilor prin care s-a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul 1 şi, în unele cauze, a articolului 6 al Convenţiei, precum şi miile de dosare înaintate Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor dar nesoluţionate într-un termen rezonabil demonstrează că mecanismul ales pentru restituirea bunurilor naţionalizate sau confiscate de stat în regimul comunist nu a fost pus în aplicare şi creat într-o manieră compatibilă cu articolul 1 din Protocolul 1. Curtea reaminteşte că într-o situaţie asemănătoare, în cauza Brumărescu împotriva României, a constatat încă din 1999 că mecanismul de restituire trebuie îmbunătăţit, chiar dacă în aceea cauză se referea îndeosebi la greşita funcţionare a justiţiei. Ori, constatarea din prezenta cauză, întăreşte caracterul pregnant al încălcării drepturilor justiţiabilor şi conduce practic la constatarea absenţei unei căi interne eficiente de recurs.

19. Multitudinea de dosare înaintate Curţii, care privesc situaţii asemănătoare, trebuie privită şi ca o agravantă a responsabilităţii statului prin prisma respectării Convenţiei, pentru situaţiile trecute şi cele actuale, care creează un pericol asupra eficienţei dispozitivului de control creat de Convenţie, datorită unei supraîncărcări a activităţii sale.

20. De aceea, Curtea invocă prevederile articolului 46 în temeiul cărora statele contractante sunt obligate atunci când se constată încălcarea unor drepturi nu doar la acordarea despăgubirii stabilite de Curte dar şi la luarea unor măsuri generale pentru eliminarea cauzelor care au generat acele încălcări, sub supravegherea Comitetului de Miniştri. Statul este liber să-şi aleagă mijloacele de a înlătura consecinţele pentru a se achita de obligaţiile sale juridice, sub controlul Comitetului de Miniştri. În special, trebuie să se ţină cont că prin ratificarea Convenţiei, statele au obligaţia de a stabili un cadru juridic intern compatibil cu Convenţia.

21. Pentru a sprijini Statul român, Curtea caută să sugereze câteva din măsurile care ar putea fi luate pentru înlăturarea consecinţelor de genul celor din prezenta cauză; astfel, Curtea apreciază că pentru început statul trebuie să elimine toate obstacolele care se opun exerciţiului efectiv al dreptului de proprietate, sau să acorde un remediu adecvat. De asemenea, statul trebuie să garanteze prin măsuri legale şi administrative adecvate realizarea efectivă şi rapidă a dreptului la restituire, în conformitate cu principiile preeeminenţei dreptului şi a legalităţii, precum şi a protecţiei drepturilor patrimoniale enunţate la articolul 1 din Protocolul 1, ţinând cont de principiile enunţate de jurisprudenţa Curţii în materie de despăgubire sau indemnizaţie. Aceste obiective ar putea fi atinse, spre exemplu, printr-o amendare a mecanismului actual de restituire, în sensul unei simplificări şi coerenţe, a eficacităţii şi prin asigurarea unui just echilibru între diferitele interese incidente.

22. Curtea a constatat în termenii articolului 41 că reclamantul a suferit un prejudiciu echivalat la suma de 115 000 Euro.