Cauza S. şi MARPER împotriva Regatului Unit (Hotărârea CEDO din 4 decembrie 2008)

dreptul la viaţă privată, profil genetic; cod genetic; origine etnică; achitare; minor; amprente digitale; prelevări celulare

În fapt,

1. În 2004 au fost introduse două plângeri la Curtea europeană împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, de către doi cetăţeni britanici, anume d-l S. şi d-l Michael Marper.

2. Aplicanţii s-au plâns de faptul că autorităţile continuaseră se le reţină amprentele digitale, mostre biologice-celulare şi profile ADN, după derularea procedurilor penale împortiva acestora, chiar dacă aceste proceduri au sfârşit prin achitare, respectiv încetare, astfel că ar fi fost încălcate prevederile articolelor 8 şi 14 din Convenţie.

Circumstanţele cauzei,

3. Primul reclamant fusese arestat la 19 ianuarie 2001, la vârsta de 11 ani, fiind acuzat de tentativă de jaf. Amprentele şi ADN său fuseseră prelevate în acest context. La 14 iunie 2001 reclamantul fusese achitat.

Cel de-al doilea reclamant a fost arestat la 13 martie 2001 pentru hărţuirea partenerului. Amprentele şi AdN i-au fost prelevate. La 14 iunie 2001 s-a dispus încetarea procedurilor penale, întrucât intervenise împăcarea părţilor.

4. După încetarea procedurilor penale, ambii aplicanţi au solicitat poliţiei să distrugă fişierele de amprente şi ADN prelevate, însă poliţia a refuzat. Aceştia s-au adresat Tribunalului Administrativ, care la 22 martie 2002 le-a respins cererea. În apel, Curtea a menţinut decizia instanţei de fond. La 22 iulie 2004 Camera Lorzilor a respins recursul reclamanţilor.

În drept,

5. Curtea a luat act de faptul că articolul 8 al Convenţiei este invocxat de reclamanţi, care susţin că le-a fost încălcat dreptul la viaţă privată datorită „reţinerii” amprentelor digitale, a mostrelor celulare şi a profilului ADN, în conformitate cu articolul 64(1A) din Actul de Evidenţă Penală şi Poliţienească (PACE) din 1984.

Articolul 8 - Dreptul la respectarea vieţii private si de familie

1. Orice persoana are dreptul la respectarea vieţii sale private si de familie, a domiciliului sau si a corespondentei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege si daca constituie o măsura care, într-o societate democratica, este necesara pentru securitatea naţionala, siguranţa publica, bunăstarea economica a tarii, apărarea ordinii si prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor si libertăţilor altora.

6. Pentru început Curtea a analizat dacă ne găsim în sfera de aplicabilitate a articolului 8 din Convenţie, anume dacă a existat o interferenţă în viaţa privată a reclamanţilor

Astfel, Curtea reaminteşte că noţiunea de „viaţă privată” nu este susceptibilă de o definiţie exhaustivă, însă în sfera sa acoperă integritatea fizică şi psihică a unei persoane. În consecinţă, aceasta se manifestă sub multiple forme ale identităţii sociale şi psihice ale unei persoane. Elemente din categoria identificării de gen, numele, orientarea sexuală şi viaţa sexuală cad în sfera protejată de articolul 8. Viaţa privată şi de familie a unei persoane include numeroase elemente şi mijloace care pot conduce la identificarea unor asemenea elemente, la identificarea persoanei şi a vieţii sale de familie, a identităţii etnice etc. Articolul 8 garantează persoanei posibilitatea dezvoltării sale spirituale, sociale şi de altă natură, precum şi dezvoltarea de către aceasta a unor legături cu alte persoane din această lume, inclusiv dreptul la propria imagine.

Simpla reţinere a unor date care privesc viaţa privată a unei persoane echivalează cu o interferenţă în sensul articolului 8. Utilizarea ulterioară a informaţiilor stocate nu are relevanţă asupra acestei constatări. Cu toate acestea pentru a şti dacă reţinerea unor informaţii personale de către autorităţi implică vreun aspect al vieţii private, Curtea a luat în considerare contextul specific în care au fost înregistrate şi reţinute respectivele date, natura înregistrărilor, modul în care aceste înregistrări sunt utilizate şi procesate şi rezultatele care pot fi obţinute.

7. Raportat la cauză, Curtea constată că toate cele trei categorii de informaţii (amprente, mostre de ADN şi celulare) reţinute de autorităţi în cauză, constituie „date personale” în sensul Convenţiei privind Protecţia Datelor (1981), atâta timp cât acestea privesc persoane identificate sau identificabile. Totodată, Curtea constată că reţinerea acestor date s-a realizat în contextul desfăşurării unor proceduri penale. În ceea ce priveşte, natura şi scopul informaţiilor conţinute de cele trei categorii de date, Curtea a apreciat că trebuie să facă o distincţie între retenţia mostrelor celulare şi a profilului ADN, pe de o parte şi amprentările pe de altă parte, deoarece informaţiile din prima categorie par să prezinte un caracter mai puternic atunci când se ridică problema utilizării lor. În cauza Van der Velden, Curtea a considerat că reţinerea sistematică a informaţiilor legate de ADN şi probele biologice-celulare era destul de intrusivă pentru a constitui o interferenţă asupra dreptului la viaţă privată. Chiar dacă reţinerea unor astfel de date este legitimă la un moment dat, dezvoltarea rapidă a tehnologiei biologice ar putea în viitor să conducă la o utilizare a unor astfel de date genetice într-o manieră care să afecteze individul, manieră care nu poate fi identificată cu precizie la momentul de faţă. Ca urmare, Curtea nu consideră că există vreun argument pertinent de natură să-i schimbe raţionamentul din cauza Van Velden. În plus, se poate şti că la momentul de faţă mostra celulară conţine inclusiv informaţii referitoare la starea de sănătate a unei persoane, tot astfel cum codul genetic conţine informaţii relevante legate de individ şi de rudele acestuia. Totodată, Curtea observă că doar o parte din aceste informaţii conţinute de mostrele celulare şi profilul ADN sunt utilizate de către autorităţi şi faptul că nu există nici un detriment într-un caz concret nu schimbă concluzia anterioară.

De asemenea, Curtea a considerat că nu are relevanţă asupra stabilirii existenţei unei interferenţe, faptul că informaţiile genetice pot fi utilizate în scopuri pozitive, cum ar fi identificarea unor persoane dispărute, sau a membrilor familiei unei persoane, şi nici că utilizarea acestor date este realizată sub un control strict, ori că interpretarea unor astfel de date revine unui număr limitat de persoane capabile să o facă.

În plus, Curtea a apreciat că capacitatea de a depista inclusiv originea etnică a unei persoane după informaţiile genetice, face ca acest subiect să cadă sub incidenţa Convenţiei de Protecţie a Datelor şi să creeze riscul afectării drepturilor la viaţă privată, astfel că în fapt ele atrag necesitatea unei protecţii ridicate.

Ţinând cont de toate cele de mai sus, Curtea a constatat că retenţia datelor biologice şi genetice constituie o interferenţă asupra drepturilor reclamanţilor la viaţă privată, în sensul articolului 8 alineatul 1 din Convenţie.

În ceea ce priveşte reţinerea amprentelor digitale, Curtea a trecut în revistă o jurisprudenţă complexă asupra problematicii, generată în principal datorită circumstanţelor specifice unor cauze şi datorită caracteristicilor proprii ale anumitor date. Cu toate acestea, Curtea revenind asupra chestiunii reţinerii amprentelor digitale, observă că în cauză acestea după ce au fost prelevate în cadrul unei proceduri penale, ele au fost introduse ulterior într-o reţea naţională, care este accesată constant şi procesată automat în scopul identificării penale. Ca urmare, deşi Curtea a efectuat o diferenţiere între variatele categorii de date reţinute, apreciază că reţinerea amprentelor digitale constituie o ingerinţă asupra dreptului la viaţă privată.

7. În al doilea rând, Curtea s-a aplecat asupra necesităţii existenţei unei ingerinţe de genul celei din cauză.

Pentru a stabili necesitatea, Curtea a reiterat condiţia „conformităţii cu legea” pretinsă de articolul 8 alineatul 2 din Convenţie. Această exigenţă presupune, pe de o parte ca măsurile intrusive să aibă o bază legală în dreptul intern, precum şi ca acestea să fie compatibile cu principiul domniei legii. De aceea, legea trebuie să fie accesibilă şi previzibilă, ceea ce înseamnă ca aceasta să fie suficient de precisă încât să permită părţilor să-şi conformeze conduita potrivit regulii de drept. Pentru ca dreptul intern să întrunească aceste condiţii este necesară şi stabilirea unei protecţii juridice adecvate împotriva arbitrariului şi ca urmare să indice cu suficientă claritate scopul puterii conferite autorităţilor competente şi maniera de exerciţiu a acestei puteri.

În cauză, cu toate că articolul 64 din PACE prevedea că asemenea date pot fi reţinute în timpul unei investigaţii penale şi păstrate ulterior, totuşi, unul dintre scopurile reţinerii ulterioare, respectiv, prevenirea infracţiunilor, pare la prima vedere destul de „larg” formulat, permiţând interpretări extensive. În plus, legea nu stabilea reguli clare şi detaliate în ce priveşte eventuala lor utilizare. Totuşi, Curtea nu s-a pronunţat asupra calităţii legii, considerând că această chestiune pune în discuţie necesitatea unei asemenea măsuri într-o societate democratică, astfel că respectiva condiţie urma să o analizeze în cele ce urmează.

8. Curtea a apreciat că există într-adevăr un scop legitim prin stabilirea măsurii reţinerii datelor, anume că se urmărea prevenirea infracţiunilor.

9. În al patrulea rând, Curtea s-a aplecat asupra condiţiei necesităţii măsurii într-o societate democratică.

Principiile generale aplicabile în ceea ce priveşte această condiţie sunt: o ingerinţă este considerată necesară într-o societate democratică atâta vreme cât aceasta răspunde „unei necesităţi sociale imperioase” şi, în special, dacă această ingerinţă este proporţională cu scopul urmărit, precum şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt „relevante şi suficiente”. Este de datoria autorităţilor naţionale să facă dovada îndeplinirii acestor elemente, însă aprecierea dacă ingerinţa este necesară sau nu într-o societate democratică reprezintă atributul Curţii, în conformitate cu Convenţia europeană.

Cu toate acestea, statele pot avea o anumită marjă de apreciere în ceea ce priveşte condiţia necesităţii, însă limitele acestei marje depind de un număr de factori, precum natura dreptului ocrotit de Convenţie, importanţa acestuia pentru un individ, natura ingerinţei şi obiectul supus ingerinţei. Limitele sunt cu atât mai înguste cu cât dreptul pus în discuţie este mai crucial pentru ca individul să-şi exercite efectiv intimitatea sau drepturile esenţiale. Atunci când o faţetă specială a existenţei sau identităţii unui individ este pusă în discuţie, marja de apreciere permisă statelor este restricţionată. Pe de altă parte, atunci când nu există un anume consens la nivelul statelor membre ale Consiliului Europei în ceea ce priveşte importanţa intereselor puse în discuţie ori asupra modalităţii optime de protecţie a acestora, marja de apreciere va fi largă.

Potrivit Curţii, dreptul intern trebuie să ofere garanţii adecvate pentru a preveni orice utilizare a datelor personale incompatibilă cu scopul articolului 8. Asemenea garanţii trebuie să fie cu atât mai mari cu cât evoluţia tehnologică permite o prelucrare automată a acestor date, iar nu în cele din urmă chiar şi atunci când datele sunt utilizate în scopuri poliţieneşti. Dreptul intern ar trebui să asigure că asemenea date sunt relevante şi nu sunt excesive în raport cu scopurile pentru care ele au fost prelevate; de asemenea, că sunt depozitate într-o formă care să permită identificarea subiectelor pentru un o perioadă atât de lungă cât este necesar doar pentru atingerea scopurilor pentru care acele date au fost prelevate. De asemenea, dreptul intern ar trebui să conţină garanţii adecvate pentru ca datele reţinute să fie protejate eficient şi să nu fie utilizate greşit sau abuziv. Cu atât mai mult, atunci când este vorba de date, precum ADN, care privesc atât o persoană cât şi familia acesteia, consideraţiile de mai sus sunt categorice.

Luând în considerare caracterul privat prin excelenţă a datelor ADN, Curtea îşi reiterează responsabilitatea de a evalua riguros măsurile pe care statele le iau în autorizarea reţinerii şi utilizării unor astfel de date fără a avea consimţământul respectivei persoane.

În acest context, Curtea apreciind rolul deosebit pe care mijloacele tehnice de investigare moderne îl au pentru identificarea criminalilor şi a infracţiunilor, arată că ceea ce trebuie ea să stabilească este dacă retenţia datelor aplicanţilor, în contextul în care ei erau bănuiţi de săvârşirea unor infracţiuni, dar nu au fost şi condamnaţi, era justificată în baza articolului 8(2) din Convenţie.

Pentru a statua, Curtea afirmă că va ţine cont de instrumentele juridice relevante ale Consiliului Europei şi de practica celorlalte state contractante. Totodată, Curtea afirmă că principiul esenţial în ceea ce priveşte protecţia datelor pretinde ca retenţia datelor să fie proporţională cu scopul prelevării acestora şi să fie stocate doar pentru o perioadă limitată de timp. Astfel, Curtea a constatat că majoritatea statelor colectează asemenea date cu prilejul investigaţiilor criminale, însă după achitare sau încetarea procesului aceste date sunt distruse deîndată, cu foarte puţine excepţii în situaţii restrânse. Se pare că în Regatul Unit se întâlneşte singura situaţie în care retenţia datelor este permisă la nesfârşit, privind orice persoane de orice vârstă bănuite de orice infracţiune înregistrată.

De asemenea, Curtea arată că în condiţiile în care Regatul Unit îşi asumă un rol de pionierat în dezvoltarea unor tehnologii moderne care să conducă la identificarea criminalilor, atunci acesteia îi revine o responsabilitate mai mare în a asigura garanţii adecvate respectării vieţii private, iar nicidecum nu este exonerat de responsabilitate.

Curtea a apreciat în acelaşi context dacă existau argumente relevante şi suficiente pentru o stocare permanentă a datelor personale a celor bănuiţi, dar în final necondamnaţi pentru săvârşirea vreunei infracţiuni.

Curtea ia notă de faptul că există probe că datele reţinute au contribuit în numeroase cazuri la soluţionarea unor cauze penale, însă totodată observă că puterea de a reţine asemenea date în R.U. este „în alb” şi are o natură nediferenţiată raportat la categorii de cauze. Această realitate distruge echilibrul just ce trebuie să existe între interesele publice şi cele private. În acelaşi sens, Curtea ia act de faptul că nu există nici o prevedere specifică prin care să se stabilească posibilitatea unei revizuiri judiciare a deciziei de a reţine indefinit date din categoria celor analizate în prezenta cauză.

Este foarte important de ştiut, afirmă Curtea, că principalul risc asupra persoanei este stigmatizarea socială a sa, generată de faptul că deşi reclamanţii nu au fost în poziţia de a fi condamnaţi şi sunt îndreptăţiţi la prezumţia de nevinovăţie, totuşi aceştia sunt trataţi într-o manieră identică cu aceea a celor condamnaţi. În acest cadru, Curtea reaminteşte că principiul general de drept în materie, potrivit Convenţiei, este că orice persoană care a fost achitată are dreptul ca nici un fel de suspiciune să nu-i fie atribuită după achitare.

Totodată, Curtea apreciază că prejudiciul este substanţial atunci când retenţia datelor unei persoane necondamnate priveşte un minor, precum era situaţia celui dintâi reclamant. Aceasta deoarece este importantă dezvoltarea şi integrarea sa în societate. Obligaţiile de tratament special acordat minorilor de către state rezultă îndeosebi din Convenţia Naţiunilor Unite privind Drepturile Copilului (1989).

10. În concluzie, Curtea constată că natura nediscriminatorie şi „în alb” a puterilor de retenţie a datelor persoanelor suspectate dar necondamnate, cum este cea exercitată în cauza de faţă, a condus la ditrugerea unui echilibru just între interesele private şi cele publice iar Statul a depăşit orice limite acceptabile de apreciere în această privinţă. Ca urmare, retenţia din cauză, constituie o ingerinţă disproporţionată asupra dreptului la respectarea vieţii private a aplicanţilor, ingerinţă care nu poate fi nicidecum privită drept necesară într-o societate democratică.

În consecinţă a existat o încălcare a dreptului la viaţă privată, respectiv a articolului 8 al Convenţiei

11. În ceea ce priveşte despăgubirile morale solicitate de reclamanţi, Curtea a apreciat că hotărârea sa reprezintă o satisfacţie echitabilă şi că revine statului să dispună măsuri pentru a asigura respectarea drepturilor aplicanţilor şi a celorlalte persoane aflate în situaţii asemănătoare.