20 ianuarie 2009

Cauza Katz împotriva României, cererea nr. 29739/03, hotărârea din 20 ianuarie 2009 a treia hotărâre impunând măsuri generale în doemniul proprietăţii

Vânzarea de către stat a bunului altuia, unui terţ de bună credinţă – sistem legislativ defectuos care permite existenţa concomitentă a două titluri de proprietate cu privire la acelaşi imobil – problemă structurală a sistemului de restituire a bunurilor naţionalizate în perioada comunistă – necesitatea adoptării unor măsuri generale pe baza art. 46 din Convenţie

NOTĂ: în ultimele luni, de la Curtea europeană se observă o schimbare de tactică în analizarea cauzelor împotriva României, cu privire la retrocedarea imobilelor naţionalizate în perioada comunistă. Astfel, statul român a reuşit performanţa de a fi obligat prin trei hotărâri în două luni la adoptarea unor măsuri generale pe baza art. 46. Astfel, s-a ajuns acolo încât România pune în pericol sistemul de protecţie pus în funcţiune de Convenţie. În consecinţă, Curtea nu mai are răbdare şi impune adoptarea unor măsuri generale. Problema care se pune este că legislaţia privind retrocedările este atât de complicată, încât autorităţile statului au o misiune aproape imposibilă de a face ordine. Cu toate acestea, pentru a executa obligaţiile internaţionale asumate, România este obligată să se conformeze...întrebarea este cum? Pentru că cu greu se vede vreo ieşire din sistemul creat din neştiinţă sau cu ştiinţă, având motive obscure. Dorim astfel succes statului român în procesul de adoptare a măsurilor generale solicitate de Curtea europenă...


În fapt,

Reclamantul, Yesaiahu Jonatan Katz, a sesizat Curtea europeană la data de 23 iulie 2003. Reclamantul s-a născut în 1947 şi în prezent locuieşte la Rehovot, Israel. Părinţi reclamantului au deţinut un imobil compus dintr-un apartament şi terenul aferent în Satu Mare, pe care în 1966 l-au donat statului.

În 1973, statul a vândut apartamentul lui S.M.. În anul 2002, reclamantul s-a adresat Judecătoriei Satu Mare, aducând o acţiune împotriva moştenitorilor lui S.M. şi a Consiliului Local Satu Mare, cerând constatarea nulităţii donaţiei din 1966, pentru viciu de consimţământ şi în consecinţă, anularea contractului de vânzare – cumpărare prin care statul a vândut imobilul. Printr-o hotărâre din 25 iunie 2002, Judecătoria a constatat nulitatea donaţiei, dar a respins cererea de anulare a contractului de vânzare – cumpărare, pe motiv că S.M. a fost de bună – credinţă. Hotărârea a fost confirmată, rămânând definitivă în urma hotărârii din 5 martie 2003 a Curţii de Apel Oradea.

La data de 13 august 2001, reclamantul a introdus o cerere, pe baza Legii 10/2001, cerând retrocedarea imobilului în cauză. Până în prezent, cererea reclamantului nu a fost încă examinată.

Dreptul intern pertinent a fost descris de Curtea europeană, în cauze precum Brumărescu, Străin, Păduraru şi Tudor.

Documente relevante de la Consiliul Europei

Rezoluţia Res(2004)3 referitor la Res(2004)3 cu privire la hotărârile care relevă existenţa unei probleme sistematice fundamentale şi Recomandarea Rec(2004)6 a Comitetului de Miniştri către statele membre privind îmbunătăţirea recursurilor interne.

În drept,

Cu privire la presupusa încălcare a art. 1 din Protocolul 1

Reclamantul a susţinut în faţa Curţii că prin imposibilitatea de a recupera imobilul vândut de stat, acesta i-a încălcat dreptul său la respectarea proprietăţii.

Cu privire la admisibilitatea cauzei

Guvernul a susţinut în faţa Curţii că reclamantul nu a respectat termenul de 6 luni în care individul se poate adresa Curţii, deoarece hotărârea definitivă în cauză datează din 5 martie 2003, iar reclamantul a trimis formularul de cerere către Curtea europeană la data de 10 martie 2004. Reclamantul în schimb susţinea că prima sa scrisoare a fost înregistrată de Curte la data de 23 iulie 2003. Curtea însă consideră că a fost sesizată prin scrisoarea din 23 iulie 2003, astfel că reclamantul a respectat termenul prevăzut de Convenţie.

Curtea reaminteşte că în cauza Episcopia Română Unită cu Roma Oradea împotriva României(nr. 26879/02, din 7 februarie 2008) a respins o excepţie asemănătoare a Guvernului, pe motiv că imposibilitatea îndelungată a reclamantului de a se bucura de bunul său, constituie o situaţie continuă. În consecinţă, Curtea respinge excepţia Guvenului.

Cu privire la fondul cauzei

Reclamantul a susţinut că legislaţia privind restituirea bunurilor confiscate nu este efectivă: până în prezent el nu a primit nici o compensare pentru privarea de proprietate.

În mai multe cauze, unde starea de fapt era similară, Curtea a ajuns la concluzia că această situaţie în principiu este contrară art. 1 din Protocolul 1.

Examinând toate elementele cauzei, Curtea consideră că Guvernul nu a adus nici un argument care să determine Curtea să ajungă la o altă concluzie. Curtea reaminteşte că în contextul legislaţiei care guvernează revendicările imobiliare a imobilelor naţionalizate în perioada comunistă, vânzarea bunului altuia către un terţ de bună credinţă, chiar înainte de confirmarea definitivă a dreptului de proprietate a reclamantului, constituie o privare de proprietate. O asemenea privare, acompaniată de lipsa totală de compensaţii este contrară art. 1 din Primul Protocol Adiţional. Cât despre sistemul de compensare prin Fondul Proprietate, Curtea reaminteşte că aceasta nu corespunde exigenţelor Convenţiei, deoarece nu este susceptibil să acorde în mod efectiv o compensaţie echivalentă. Din aceste considerente, datorită imposibilităţii reclamantului de a obţine restituirea imobilului şi a lipsei totale de compensaţii, Curtea consideră că în cauză art. 1 din Protocolul 1 a fost încălcat.

Cu privire la aplicarea art. 46

Concluzia Curţii cu privire la încălcarea art. 1 din Protocolul 1 relevă o problemă structurală, rezultată din legislaţia defectuoasă cu privire la restituirea imobilelor naţionalizare, vândute ulterior de către stat unor terţi de bună – credinţă. Curtea nu poate ignora faptul că multiplele modificări legislative nu au condus la ameliorarea situaţiei. Curtea reaminteşte că această problemă a fost relevată prima dată în cauza Străin, urmată de peste o sută de cauze deja decise, şi în mai multe care există pe rolul Curţii. De asemenea, există pericolul real ca plângeri, având o situaţie de fapt similară să mai fie înregistrate în viitor la Curte într-un număr foarte mare. Curtea apreciază că incapabilitatea statului de a-şi face ordine în sistemul său legislativ nu numai că agravează răspunderea statului în baza Convenţiei, ci reprezintă un pericol la efectivitatea sistemului de protecţie pus în aplicare de Convenţie. Astfel, înainte de a discuta aplicarea art. 41 din Convenţie, Curtea este nevoită să examineze care sunt consecinţele acestei situaţii cu privire la art. 46 din Convenţie. Conform art. 46, un stat parte la Convenţie este obligat să execute deciziile Curţii în toate cauzele aduse împotriva sa, iar Comitetul de Miniştrii a Consiliului Europei este responsabil pentru monitorizarea implementării deciziilor Curţii. De aici rezultă că în situaţia în care Curtea hotărăşte că statul i-a încălcat unui individ drepturile protejate de Convenţie, pe lângă acordarea satisfacţiei echitabile la care este obligat de Curte, statul este obligat, sub controlul Comitetului de Miniştrii, să aleagă măsurile generale, sau acolo unde se impune, individuale, care sunt în măsură să corecteze deficienţele sistemului legislativ, în aşa fel încât cauza încălcării să fie eliminată. Cu toate că nu este rolul Curţii de a decide care sunt remediile potrivite pentru executarea obligaţiilor în baza art. 46, dat fiind sistemul structural propriu al statului, în situaţia comentată Curtea observă că se impune în mod indubitabil necesitatea adoptării unor măsuri generale la nivel naţional.

Curtea consideră în primul rând România trebuie să adopte măsurile legislative care să prevină ivirea situaţiilor în care există două titluri de proprietate cu privire la acelaşi bun, fapt generat de obicei prin recunoaşterea implicită a dreptului de proprietate a fostului proprietar, fără anularea titlului de proprietate a terţului. Statul trebuie să elimine barierele legale care îi împiedică pe foştii proprietari să primească înapoi bunurile naţionalizate, sau să asigure acordarea unei compensaţii adecvate şi prompte, prin adoptarea de măsuri legislative, administrative şi bugetare.

Statul trebuie să adopte o procedură prin lege, care să transforme sistemul de compensare într-unul care să acorde o compensaţie echivalentă, accesibilă şi previzibilă în timp. Sistemul reînnoit va trebui să permită persoanelor afectate să primească compensaţii sau acţiuni la Fondul Proprietatea, după opţiunea lor şi într-un timp rezonabil. Dat fiind faptul că precedentul judiciar cu privire la această stare de fapt şi anume hotărârea Străin a fost pronunţată de Curte la data de 21 iulie 2005, iar în decurs de 3 ani, în pofida repetatelor modificări legislative, Curtea consideră că Guvernul va trebui să prezinte o îmbunătăţire vizibilă a sistemului, cât mai curând posibil.

Aplicând art. 41 din Convenţie, Curtea obligă statul ca în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii să restituie reclamantului imobilul în cauză, sau, dacă această restituire nu are loc în termenul arătat, atunci să plătească reclamantului 50.000EURO pentru prejudicial material. De asemenea Curtea obligă statul să plătească 800EURO cu titlu de costuri şi cheltuieli.

Un comentariu:

  1. Minunat! Le doresc succes magistratilor, singurii capabili sa mai reduca din handicapul legislativ si institutional!
    (Dahij)
    P.S.
    Si succes lui Atti! Abia astept sa muncesc cot la cot cu el pentru a aduce putina bunastare in ....!

    RăspundețiȘtergere