7 ianuarie 2009

Jurisprudenţă relevantă cu privire la România. Cauza Strungariu împotriva României (Hotărârea din 29 septembrie 2005)

inadmisibilitate; dreptul la un proces echitabil; participarea la exercitarea puterii publice; statistica; invocarea ex officio a excepţiei; funcţie publică

În fapt,

1. Una dintre cauzele soluţionate de Curtea Europeană îndreptate împotriva României, în care s-a pus în mod direct problema aplicabilităţii art. 6 alin. (1) din Convenţie este cauza Strungariu împotriva României.

2. Petiţionarul, domnul Strungariu, fusese încadrat în calitate de expert în privatizare la o filială a Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului (APAPS), instituţie publică aflată în subordinea directă a Guvernului.

3. Ca urmare a reorganizării APAPS au fost reduse locurile de muncă, iar petiţionarul a fost concediat în acest context, prin decizia din 23 aprilie 2001.

Petiţionarul a atacat în justiţie decizia de concediere, astfel că în februarie 2002 Curtea de Apel a hotărât definitiv şi irevocabil asupra reîncadrării reclamantului în postul său, plata salariilor în perioada scursă până la reîncadrarea efectivă din momentul concedierii şi, bineînţeles, anularea deciziei de concediere.

4. După o serie de petiţionări şi încercări de punere în executare a hotărârii instanţei de judecată, în final, până în decembrie 2003, reclamantul fusese reîncadrat pe post, iar sumele care i se cuveneau cu titlu de salarii normalizate, i-au fost virate în cont de către APAPS.

5. La data de 8 ianuarie 2004, reclamantul a fost din nou concediat, iar acesta a demarat proceduri judiciare pentru anularea noii decizii.

6. De asemenea, reclamantul a formulat în decursul timpului diferite plângeri penale împotriva acelor persoane pe care le considera vinovate de încălcarea drepturilor sale. Aceste plângeri nu s-au valorificat prin confirmări ale cererilor reclamantului.

7. Reclamantul s-a adresat Curţii Europene, pretinzând că i-a fost încălcat dreptul la o protecţie judiciară efectivă, prin întârzierea în executarea sentinţei care obliga la reîncadrarea şi plata salariilor, precum şi datorită imposibilităţii de executare a respectivei sentinţe.

În drept,

8. Curtea nu a ţinut cont de poziţia pe care reclamantul o îndeplinea în cadrul puterii publice, nici de natura atribuţiilor sau responsabilităţilor care îi reveneau.

9. Procedând la examinarea aplicabilităţii cauzei, pentru început, Curtea a reamintit că executarea unei sentinţe sau a unei decizii indiferent de la ce instanţă ar proveni ea, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces” în sensul art. 6 din Convenţie. Dacă administraţia omite sau evită să execute o astfel de hotărâre sau dacă întârzie să o facă, garanţiile art. 6 de care a beneficiat justiţiabilul în faza judiciară a procedurii, îşi pierd orice raţiune de a exista.

10. În special neconformarea autorităţilor cu o hotărâre definitivă într-un termen rezonabil poate duce la o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţie, mai ales atunci când obligaţia de executare a hotărârii în cauză aparţine unei autorităţi administrative.

11. Raportat la circumstanţele cauzei, Curtea observă că salariile datorate reclamantului au fost plătite după 7 luni de la data rămânerii definitive a titlului judecătoresc, iar reîncadrarea pe post după 15 luni de la pronunţarea sentinţei.

12. Apreciind în drept, Curtea consideră că nu a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţie în ceea ce priveşte executarea obligaţiei de a plătii salariile datorate reclamantului, dar că a avut loc o încălcare a acestei proceduri în ceea ce priveşte executarea obligaţiei de a-l reîncadra pe reclamant pe postul său.

13. Curtea a considerat netemeinice sau inadmisibile celelalte capete ale cererii reclamantului, privind încălcarea art. 1 din Protocolul 1 şi a art. 10 din Convenţie.

14. Raportat la constatarea încălcării, Curtea i-a acordat reclamantului suma de 400 de euro pentru prejudiciul moral suferit.

Opinia Concordantă a domnului judecător Caflish la care a aderat domnul judecător Bârsan

15. În considerentele opiniei s-a evidenţiat în principal că guvernul a renunţat la invocarea excepţiei de inadmisibilitate ratione materie, întemeiată pe inaplicabilitatea art. 6 alin. (1) datorită faptului că ocupa un post într-o autoritate publică. De altfel, reieşea clar din susţinerile guvernului că nu înţelege să invoce o astfel de excepţie, deoarece reclamantul „nu exercită autoritatea publică în funcţiile sale, aşa cum reiese din fişa postului”.

16. Cu toate acestea judecătorii au examinat circumstanţele specifice unei asemenea excepţii. Observând locul de muncă, natura sarcinilor şi a responsabilităţilor care îi reveneau, Curtea concluzionează că este vorba de un cadru care, deşi situat sub autoritatea a doi superiori, dispunea de o anumită autonomie, dădea sfaturi şi pregătea şi lua chiar decizii, şi aceasta într-un sector public crucial pentru o fostă ţară socialistă., şi anume cel al administraţiei bunurilor statului şi al eventualei lor privatizării.

17. Examinând mai departe posibilul regim aplicabil excepţiei, Curtea a realizat o retrospectivă sintetică asupra jurisprudenţei Curţii în privinţa aplicabilităţii art. 6 alin. (1) din Convenţie, din perspectiva sa civilă. Astfel, s-a constatat că într-o primă fază criteriul patrimonial era decisiv pentru admisibilitatea cererii, în timp ce dacă aceasta privea condiţii de promovare în carieră, era inadmisibilă. Se arată, în continuare, în baza considerentelor din Hotărârea Pellegrin împotriva Franţei, că sunt scoase de sub incidenţa art. 6 alin. (1) litigiile agenţilor publici a căror angajare este caracteristică activităţilor specifice ale administraţiei publice în măsura în care aceasta acţionează ca deţinătoare a puterii publice însărcinată cu apărarea intereselor generale ale statului. În considerentele Opiniei este ilustrat precedentul Pellegrin, alăturat cu hotărârea din cauza Frydlender împotriva Franţei (2000), întrucât în primul caz art. 6 alin. (1) este declarat inaplicabil, pe când în cel de-al doilea caz este declarat aplicabil, iar metoda de abordare (criteriul funcţional) este aceeaşi.

Totodată, situaţiile reclamanţilor Pellegrin şi Frydlender puteau fi sintetic caracterizate cu ajutorul criteriului participării la exercitarea puterii publice şi a criteriului naturii răspunderii pe care o implică această exercitare. Astfel, reclamantul Pellegrin participa la pregătirea unei părţi a bugetului de stat, preocupări ce ţin în mod esenţial de sectorul guvernamental. Specificul acestor activităţi crea prezumţia unui nivel ridicat de răspundere, precum şi un status decizional. Dimpotrivă, chiar dacă era angajat al Ministerului Afacerilor Economice din Franţa, reclamantul Frydlender avea ca misiune activităţi de promovare comercială a produselor franceze, care în genere sunt deschise oricărui particular şi nu au nimic de-a face cu exercitarea unei părţi a puterii publice.

18. Considerăm deosebit de interesant criteriul statistic luat în considerare în cadrul Opiniei. Acest criteriu este introdus în contextul în care judecătorii afirmă cu onestitate că noua jurisprudenţă a Curţii (rezultată din cauza Pellegrin) nu este la fel de uşor de aplicat în toate situaţiile, astfel că trebuie avut grijă să se păstreze un echilibru rezonabil între cazurile în care se aplică art. 6(1) şi celelalte cazuri. Se constată, de asemenea, că în prima categorie au fost incluse următoarele ocupaţii: angajaţii şi lucrătorii municipali; angajaţii de la arhive şi spitale; profesorii şi cercetătorii; angajaţii din domeniul transportului în comun. În cea de-a doua categorie au fost incluşi: diplomaţii, judecătorii; membrii forţelor de ordine şi ai forţelor armate; secretarii primăriilor şi directorii suplinitori ai instituţiilor guvernamentale.

19. Raportându-se la circumstanţele cauzei Strungariu, judecătorii apreciază că locul său de muncă, natura funcţiilor şi a responsabilităţilor ar fi permis cu succes Guvernului român să ridice o excepţie de inadmisibilitate în temeiul articolului 6 (1) din Convenţie, invocând participarea reclamantului la exercitarea puterii publice.

20. Interesant este că, Opinia evidenţiază că firesc este ca Curtea să-şi protejeze propria jurispudenţă, motiv pentru care ar fi putut să invoce ex officio problema inadmisibilităţii însă nu a făcut-o în condiţiile în care însuşi statul reclamat a înlăturat în mod deliberat relevanţa acestei jurisprudenţe.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu