5 ianuarie 2009

Cauza Vilho şi alţii împotriva Finlandei (Hotărârea din 19 aprilie 2007 – Marea Cameră)

dreptul la un proces echitabil; funcţie publică; poliţişti; recurs efectiv; durata excesivă a procedurilor;

Scurt istoric


1. În anul 2000, domnul Vilho împreună cu alţi 7 cetăţeni finlandezi s-au adresat Curţii europene a Drepturilor Omului, plângându-se că nu au fost audiaţi cu prilejul procedurilor privind salariile acestora, precum şi că durata respectivelor proceduri a fost excesivă.

În 2005 cererea reclamanţilor a fost declarată admisibilă, iar în 2006 aceeaşi Cameră a Curţii, soluţionând pe fond, şi-a declinat competenţa de soluţionare către Marea Cameră.

2. Cei opt reclamanţi locuiesc în localităţile Sonkakoski şi Sonkajarvi. Şase dintre aceştia au lucrat la Poliţia districtuală din Sonkajarvi. În temeiul acordului colectiv încheiat în 1986, aceştia erau îndreptăţiţi la o alocaţie pentru schimbarea postului care se adauga la salariile lor drept bonus pentru activitatea desfăşurată într-o altă parte a ţării. Nivelul alocaţiei se stabilea raportat la distanţa la care erau mutaţi. Printr-un acord colectiv încheiat în 1988, alocaţia a fost desfiinţată. Aceasta ar fi generat o scădere a salariilor plătite funcţionarilor publici care erau angajaţi la Sonkajarvi. Pentru a preveni o astfel de reducere, acordul colectiv stabilea acordarea unor premii individuale lunare, începând cu 1988.

3. În 1990 a avut loc o reorganizare instituţională a poliţiei, astfel că secţia din Sonkajarvi a fost încorporată în cadrul altei instituţii regionale. Aceasta a avut ca efect pentru aplicanţi schimbarea locului de muncă, deplasându-se zilnic câte 50 km, cheltuind bani şi timp pentru deplasare, şi, totodată, pirederea premiilor suplimentare individuale.

4. Aplicanţii au solicitat pe cale administrativă să li se acorde de către Ministerul de Finanţe, acele premii suplimentare, însă în final acest minister a respins cererea acestora fără a o motiva. Ca urmare, cererea acestora a urmat cursul în faţa Consiliului Administrativ Regional. În faţa acestui Consiliu cererea reclamanţilor a fost pusă pe rol în 1993, după care în 1997 Consiliul a respins cererea.

5. În 1997, aplicanţii au recurat decizia Consiliului în faţa Curţii Regionale Administrative, solicitând să fie audiaţi, însă după o procedură scrisă, Curtea s-a pronunţat la 8 iunie 1998, respingând contestaţia reclamanţilor.

6. În 1998, reclamanţii au făcut apel, solicitând audierea lor şi evidenţiind că premiile suplimentare (compensaţii) au fost acordate anumitor persoane din poliţia altor regiuni, în situaţii asemănătoare. La 7 aprilie 2000 Curtea Supremă Administrativă, a menţinut decizia instanţei inferioare, motivând astfel:

Angajamentul (promisiunea) luat de comandamentul de poliţie din circumscripţia Consiliului Administrativ Regional în sensul finanţării unor compensaţii băneşti cu rolul de a reduce efectele negative de această natură a reorganizării poliţiei, nu are nici o relevanţă juridică. Ca urmare, audierea petenţilor cu privire la circumstanţele acestei promisiuni nu are vreo relevanţă juridică. Ca urmare, Curtea Administrativă, în conformitate cu codul de procedură administrativă, respinge cererea de audiere a reclamanţilor. În scrisoarea lor din 19 martie 1993 aplicanţii au solicitat compensaţii pentru premiile suplimentare care fuseseră desfiinţate în urma reorganizării poliţiei. În perioada octombrie 1992, competenţa de a se pronunţa asupra acordării compensaţiilor suplimentare pentru forţele municipale de poliţie revenea Consiliului Administrativ Regional, potrivit articolului 9 paragraful 2 din contractul colectiv de muncă. Nu se stipula de lege nici un drept individual la compensaţii suplimentare. Consiliul Administrativ Regional şi-a stabilit în mod corect competenţa, iar decizia sa era în conformitate cu legea. În consecinţă, Curtea Administrativă consideră că nu există motive de desfiinţare a deciziei Consiliului Administrativ Regional.

Dreptul internaţional şi practica relevante

7. Dreptul relevant a fost evidenţiat de Curte în cauza Pellegrin împotriva Franţei.

Articolul 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a UE, privind dreptul la un remediu efectiv şi la un proces echitabil, stabileşte : „Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în faţa unei instanţe judecătoreşti, în conformitate cu condiţiile stabilite de prezentul articol.

Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public şi într-un termen rezonabil, în faţa unei instanţe judecătoreşti independente şi imparţiale, constituită în prealabil prin lege. Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată şi reprezentată.

Asistenţa juridică gratuită se acordă celor care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care aceasta este necesară pentru a-i asigura accesul efectiv la justiţie.”

Raportul explicativ privind Carta, chiar dacă nu are valoarea juridică a acesteia, poate fi utilizat ca mijloc de interpretare. În acest sens, cu privire la articolul 47, Raportul cuprinde următoarele:

„Cel de-al doilea paragraf al articolului 47 corespunde articolului 6 paragraful 1 al Convenţiei europene privind drepturile omului... În dreptul comunitar, dreptul la o audiere echitabilă nu este aferent doar litigiilor care privesc drepturile şi obligaţiile civile. Aceasta este una dintre consecinţele faptului că Uniunea reprezintă o comunitate întemeiată pe domnia legii, aşa cum a statuat Curtea în cauza 294/83 – Les Verts vs. Parlamentul European; hotărârea din 23 aprilie 1986 (1988) ECR 1339. Ca urmare, articolul 47, în contextul dreptului comunitar, nu este circumscris drepturilor şi obligaţiilor civile sau domeniului penal în sensul articolului 6 din Cedo. În acest sens, articolul 47 codifică dreptul jurisprudenţial al CJCE”.

În drept

Cu privire la aplicabilitatea articolului 6

8. Pentru început, Curtea a examinat dacă cererea aplicanţilor priveşte sau nu un drept. Potrivit principiilor enunţate în jurisprudenţa sa, litigiile cu privire la „un drept” care sunt întemeiate cel puţin pe interese legitime (motivaţii pertinente) trebuie să fie recunoscute de dreptul intern; acestea ar putea privi nu doar existenţa unui drept, dar şi scopul şi modalităţile de exercitare; în fine, rezultatul procedurilor trebuie să fie în mod direct decisiv pentru dreptul în discuţie.

Curtea apreciază că este indiscutabil faptul că a fost efectuată o promisiune (angajament) de către Comandamentul poliţiei regionale, în sensul acordării unor compensaţii către petenţi. Din dosarul cauzei rezultă, totodată, că premiile individuale suplimentare (compensaţiile) erau acordate uneori în situaţii care nu erau foarte diferite de aceea a aplicanţilor. Totuşi, instanţele naţionale au respins cererile aplicanţilor ca fiind lipsite de temei legal. În acest context, chiar dacă instanţele naţionale administrative au respins cererea aplicanţilor, în urma examinării fondului şi identificării disputei cu privire la existenţa unui „drept”, totuşi, aplicanţii erau îndreptăţiţi să susţină că aveau cel puţin un interes legitim în solicitările lor.

9. În al doilea rând, Curtea a examinat dacă dreptul invocat de reclamanţi avea o natură civilă. Aprecierea este necesară în contextul în care Guvernul susţinea că articolul 6 este inaplicabil litigiilor dintre agenţii statului şi statul-angajator, cu privire la condiţiile de serviciu. Se poate constata în acest cadru că prezenta cauză priveşte contestaţie a unor aplicanţi funcţionari publici, care pretindeau anumite sume de bani cu titlu de compensaţii suplimentare.

Ţinând cont de circumstanţele cauzei, de motivele invocate de către guvern, raportat la obiectul cererii petenţilor, Curtea consideră că trebuie să reexamineze motivele şi raţiunile din cauza Pellegrin, precum şi să observe cum anume acestea au fost aplicate în cazuistica ulterioară.

10. Curtea a examinat, ţinând cont de cele expuse mai sus, dacă este necesară o dezvoltare a jurisprudenţei sale.

Hotărârea din cauza Pellegrin a oferit un concept de operare capabil să fie aplicabil precis, de la caz la caz, pentru a şti dacă locul de muncă al aplicanţilor era încadrat, în funcţie de natura atribuţiilor şi responsabilităţilor care le reveneau, în categoria celor prin care se exercitau puteri conferite de dreptul public, în mod direct sau indirect, precum şi dacă se realiza obligaţia de salvgardare a intereselor generale ale statului sau a altor colectivităţi publice. Ca urmare, trebuie să se stabilească dacă aplicantul aflat într-o anumită categorie de locuri de muncă, a exercitat într-adevăr activităţi care ar putea fi caracterizate ca incluse în sfera de exercitare a puterii publice, ori că, poziţia aplicantului în ierarhia statului era atât de importantă sau de complexă încât se poate afirma că ne găsim în prezenţa unei participări generale la exerciţiul puterii de stat.

Cauza de faţă, demonstrează că aplicarea criteriului funcţional poate, prin el însuşi, să conducă la rezultate absurde. În perioada evenimentelor petrecute în cauză, aplicanţii erau angajaţi ai Ministerului de Interne; cinci dintre aceştia erau ofiţeri de poliţie, care desfăşurau activităţi de genul celor caracterizate, anterior în jurisprudenţa Curţii, că presupun exerciţiul puterii de stat. Această situaţie îi îndreptăţeşte să participe în mod direct la exercitarea puterilor conferite de dreptul public, precum şi să contribuie la salvgardarea interesului general al statului. Însă calitatea de adjunct a aplicantului era una pur administrativă, fără a avea competenţe decizionale sau să se manifeste în vreun alt mod de exercitare directă sau indirectă a puterii publice. Atribuţiile sale nu par a fi diferite cu nimic în raport de orice alt adjunct de birou din domeniul public sau privat.

11. Pe de altă parte, în cauza Pellegrin, poliţia era amintită în mod explicit ca exemplu cert de funcţie care presupune exercitarea puterii publice, fiind astfel exclusă o categorie largă de persoane de la scopul vizat de articolul 6. Într-o abordare strictă a formulei Pellegrin, poate părea că adjunctul de birou din prezenta cauză beneficiază de garanţiile articolului 6(1) chiar dacă ofiţerii de poliţie nu ar beneficia. Această concluzie s-ar desprinde indiferent că situaţia a fost identică pentru toţi aplicanţii.

În plus, o examinare a jurisprudenţei de la Pellegrin încoace, demonstrează că aprecierea asupra naturii şi statutului funcţiilor aplicanţilor nu a fost întotdeauna o chestiune uşoară, precum nu a fost lesne de delimitat, prin raportare la activităţile desfăşurate, categoria serviciului public în care era încadrat aplicantul. În anumite cauze nu era clară limita extinderii categoriilor de servicii publice, limită până la care includerea respectivelor servicii publice conducea la inaplicabilitatea articolului 6, fără a mai fi necesară luarea în considerare a naturii răspunderilor individuale.

12. Spre exemplu, în cauza Kepka împotriva Poloniei, Curtea europeană a considerat că, deşi aplicantul era inapt pentru serviciul activ de pompieri, a lucrat de-a lungul carierei sale în serviciul naţional de pompieri ca profesor, iar activitatea sa implica efectuarea de cercetări şi acces la informaţii care aveau o natură specifică, de genul celor incluse în categoria apărării naţionale, domeniu în care statul exercita putere suverană şi care cuprindea în ansamblu, cel puţin în mod indirect, o participare în exerciţiul funcţiunii sale la activităţi menite să salvgardeze interesele generale ale statului. Ca urmare, articolul 6 era inaplicabil.

13. În cauza Kanayov împotriva Rusiei, aplicantul era ofiţer activ în forţele navale ruseşti, astfel că în această calitate „mânuia o parte din puterea suverană a statului”. Curtea a considerat că articolul 6(1) nu va fi aplicabil, chiar dacă litigiul privea neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti favorabile aplicantului legate de anumite cheltuieli de călătorie contestate.

14. În cauza Veresova împotriva Slovaciei, articolul 6(1) a fost declarat inaplicabil cu privire la un jurist care lucra pentru poliţie, pe motiv că trebuie avută în vedere natura funcţiunilor şi responsabilităţilor serviciului de poliţie în întregul său, fără a se lua, aparent, în considerare rolul său individual în cadrul organizaţiei.

Mai mult decât atât, este în mod special frapant că, luată ad literam, „abordarea funcţională” pretinde ca articolul 6 să fie inaplicabil cu privire la acele litigii în care poziţia aplicantului ca oficial al statului nu este diferită cu nimic de aceea a oricărui alt justiţiabil, sau, altfel spus, faţă de alte litigii între angajaţi şi angajatori când legătura dintre aceştia nu constituie o legătură specială de încredere şi loialitate.

15. Pe de altă parte, în cauza Martinie împotriva Franţei, Curtea a declarat aplicabil articolul 6(1), ţinând cont de poziţia aplicantului, iar nu de natura litigiului. S-a luat în considerare că aplicantul era funcţionar public lucrând ca şi contabil la o şcoală, fără a participa în vreun fel la exercitarea puterii publice, chiar dacă Curtea a ţinut cont în principal că litigiul consta în obligaţia de a restitui anumite plăţi neautorizate, ajungând astfel la concluzia că obligaţiile aplicantului sunt „civile” în sensul articolului 6(1), cauza având caracteristici predominante de drept privat.

16. Curtea, în lumina celor de mai sus, concluzionează că criteriul funcţional, astfel cum este aplicat în practică, nu a condus la o simplificare a analizei aplicării articolului 6 în procedurile în care, un funcţionar public este parte, sau să conducă la un nivel mai ridicat de certitudine în acest domeniu, aşa cum s-a intenţionat.

Ca urmare, realitatea practică subsecventă cauzei Pellegrin demonstrează că criteriul funcţional nu a fost întotdeauna propriu unei soluţionări echitabile sau simplificate, astfel că acesta trebuie să fie dezvoltat. În timp ce este în interesul certitudinii juridice, a previzibilităţii şi egalităţii în faţa legii, ca Curtea să nu se îndepărteze, fără motive serioase şi solide, de la precedentele statuate în cauzele anterioare, totuşi, un eşec al Curţii de a păstra o abordare dinamică şi evolutivă s-ar transforma într-o piedică în calea reformei şi îmbunătăţirii.

Precedentul Pellegrin trebuie înţeles ca fiind diferit prin raportare la jurisprudenţa anterioară a Curţii, şi ca reprezentând un prim pas de îndepărtare de la principiul anterior al inaplicabilităţii la funcţia publică a articolului 6, trecându-se astfel la o aplicabilitate parţială. Aceasta reflectă premisa de bază că anumiţi funcţionari publici, datorită funcţiunilor lor, sunt legaţi printr-o legătură specială de încredere şi loialitate faţă de angajatorul lor. Cu toate acestea, cauzele reflectă clare că, în numeroase state contractante, accesul la o instanţă este acordat funcţionarilor publici, permiţându-le să formuleze cereri privind salariile, recompensele, premiile, chiar şi concedierile şi recrutările, pe baze asemănătoare cu cele din sectorul privat.

Sistemul naţional, în asemenea împrejurări, nu percepe nici un fel de conflict între interesele vitale ale statului şi dreptul la protecţie al indivizilor. Într-adevăr, în timp ce nici Convenţia nici Protocoalele sale nu garantează vreun drept de recrutare în cadrul serviciului public, aceasta nu înseamnă că funcţionarii publici cad în afara scopului Convenţiei.

În plus, articolele 1 şi 14 din Convenţie stipulează că „fiecare persoană aflată sub jurisdicţia” statelor contractante trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile acesteia, fără nici o discriminare întemeiată pe orice motiv. Ca o regulă generală, garanţiile din Convenţie se extind şi asupra funcţionarilor publici.

Adoptând interpretarea restrictivă, potrivit criteriului funcţional, susţinută chiar de Pellegrin însuşi, trebuie să existe motive convingătoare pentru a exclude oricare categorie de petiţionari de la protecţia articolului 6(1). În cauza de faţă, aplicanţii, ofiţeri de poliţie şi colaboratori administrativi, aveau, potrivit legislaţiei naţionale, dreptul ca cererile pentru compensaţii băneşti să le fie examinate de un tribunal, şi nici vreun motiv referitor la funcţionarea Statului precum nici nu a fost prezentată orice altă necesitate publică pentru a fi nevoie de o înlăturare a protecţiei Convenţiei împotriva procedurilor neechitabile sau exagerat de lungi.

Observând dreptul european în ansamblu, care oferă coordonate utile, Curtea consideră că precedentul Pellegrin poate fi util pentru categoriile de activităţi şi posturi listate de Comisia Europeană şi de către CJCE în conexiune cu excepţiile de la libertatea de mişcare. Cu toate acestea, Curtea constată că şi Curtea de la Luxembourg aplică o abordare mai largă în favoarea unui control judiciar, aşa cum demonstrează dealtfel hotărârea sa în cauza Marguerite Johuston vs. Chief Constable of the Royal Ulster Constabulary. În cauza respectivă, promovată de o femeie ofiţer de poliţie în baza Directivei privind nediscriminarea, Curtea a argumentat în felul următor:

Exigenţele unui control judiciar stipulat la articolul 6 din Directiva 76/207 reflectă un principiu general de drept care exprimă, totodată, tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre. Acest principiu este de asemenea statuat la articolele 6 şi 13 din Cedo. Astfel cum a afirmat şi Parlamentul european, Comisia şi Consiliul în Declaraţia comună din 5 aprilie 1977, .... iar Curtea a recunoscut în deciziile sale, principiul, pe care se bazează şi Convenţia, trebuie luat în considerare în dreptul comunitar.

Acesta, precum şi alte cauze din domeniu care au o legătură cu dreptul comunitar, demonstrează că scopul aplicării controlului judiciar în UE este larg. Dacă un individ se poate sprijini pe un drept material garantat de dreptul comunitar, statut5ul său ca deţinător al puterii publice nu trebuie să aibă ca efect inaplicabilitatea garanţiilor unui control judiciar. Mai mult, scopul larg a unui control judiciar efectiv a fost evidenţiat de Curtea de la Luxembourg prin referire la articolele 6 şi 13 din Convenţie, precum şi cu referire la Carta Drepturilor Fundamentale.

Curtea cunoaşte interesul statului de a controla accesul la o instanţă atunci când este vorba de anumite categorii de personal. Cu toate acestea, este esenţial pentru statele contractante, în special pentru legislativele naţionale, să identifice cu exactitate acele domenii ale funcţiei publice care implică exerciţiul unor puteri discreţionare intrinseci suveranităţii de stat când interesele particularilor trebuie puse deoparte. Curtea exercită rolul său de supervizor, ca şi consecinţă a principiului subsidiarităţii. Dacă un sistem naţional interzice accesul la o instanţă, Curtea va verifica dacă litigiul justifică într-adevăr aplicarea excepţiei de la garanţiile articolului 6. Dacă nu este aşa, atunci are a fi aplicabil articolul 6.

Trebuie subliniat, cu toate acestea, că această situaţie este diferită de alte cauze, datorită faptului că cererile efectuate au fost privite ca picând în afara sferei de petite civile sau penale ale articolului 6(1). Motivul în prezenta cauză este limitat la situaţia unor funcţionari publici.

Recapitulând, pentru ca statul responsabil să poată înainta excepţia întemeiată pe statutul de funcţionar public, pentru a-i exclude pe aplicanţi de la protecţia conferită de articolul 6, trebuie îndeplinite două condiţii. În primul rând, statul trebuie explicit în dreptul său naţional să-i excludă de la accesul la instanţe. În al doilea rând, excluderea trebuie să se justifice pe motive obiective în interesul statului. Simplul fapt că aplicantul se află într-un domeniu sau departament care participă la exercitarea puterii conferită de dreptul public, nu este prin el însuşi decisiv. În scopul excluderii, pentru ca aceasta să fie justificată, nu este suficient ca statul să stabilească că funcţionarii publici în discuţie participă la exercitarea puterii publice sau că există o legătură specială de încredere şi loialitate între aceştia şi stat, ca şi angajator. Revine tot statului datoria să demonstreze că subiectul în discuţie priveşte exercitarea puterii publice sau existenţa acelei legături speciale. De aceea, s-ar putea ca, în principiu, să nu existe nici o justificare pentru excluderea de la beneficiul garanţiilor articolului 6 a litigiilor ordinare de muncă, precum sunt cele referitoare la salarii, compensaţii sau alte sume cu titlu asemănător, în temeiul unei naturi speciale a legăturii directe dintre un anumit funcţionar public şi statul în discuţie. Va exista, aşadar, o prezumţie a aplicabilităţii articolului 6. Va fi obligaţia statului respondent să demonstreze, în primul rând, că aplicantul – funcţionar public, nu are dreptul de acces la o instanţă potrivit dreptului naţional şi, în al doilea rând, că excluderea drepturilor în baza articolului 6 pentru funcţionarii publici, este justificată.

În cauza de faţă este un lucru recunoscut că aplicanţii aveau cu toţii acces la o instanţă potrivit dreptului naţional. Ca urmare, articolul 6(1) este aplicabil.

17. Curtea notează că concluziile sale privind aplicabilitatea articolului 6 nu prejudiciază chestiunii referitoare la modalitatea de aplicare a diferitelor garanţii ale articolului 6, în litigiile privind funcţionarii publici. În cauza de faţă, Curtea consideră necesar să examineze doar două dintre aceste garanţii, anume cele referitoare la durata procedurilor şi la audierile orale.

Conformitatea cu articolul 6

Durata procedurilor

18. Curtea reaminteşte că în materie civilă termenul rezonabil începe să curgă, în anumite circumstanţe, chiar înainte de începerea procedurilor de citare în faţa unei instanţe către care reclamantul înaintase cererea sa. Aceasta este şi situaţia din cauză, deoarece aplicanţii nu puteau sesiza Curtea Administrativă înainte de a primi un răspuns decizional din partea autorităţii administrative competente, pe care să-l atace în faţa instanţei.

19. În consecinţă, în cauza de faţă, termenul rezonabil prevăzut de articolul 6(1) a început să curgă încă din momentul la care aplicanţii s-au adresat Consiliului Regional Administrativ, adică din martie 1993. Este neîndoielnic că aceste proceduri s-au finalizat odată cu decizia din 27 aprilie 2000 a Curţii Supreme Administrative. Ca urmare, procedurile au durat peste 8 ani.

Pe de altă parte, Curtea a apreciat că litigiul nu era nici complex nici nu privea o problematică de excepţie.

În fine, Curtea consideră că a existat o întârziere a derulării procedurilor în faţa Consiliului Administrativ, fără ca aceasta să fie justificată.

20. În concluzie, a existat o încălcare a articolului 6(1) din Convenţie.

Audierile

21. Principiile aplicabile sunt subliniate în hotărârea din cauza Jussila împotriva Finlandei.

22. În cauza de faţă, scopul pentru care aplicanţii solicitaseră audierea lor era de a demonstra că administraţia poliţiei le promisese că pierderea lor economică suferită datorită reorganizării poliţiei, va fi compensată. Curţile administrative au afirmat că, ţinând cont de circumstanţele cauzei, audierea aplicanţilor nu se justifică, pe de o parte şi că promisiunea invocată nu are vreo relevanţă juridică. În acest sens, guvernul arătase că cererea de audiere a aplicanţilor nu privea nici o chestiune de fapt, astfel că se putea decide pertinent doar pe baza formulărilor scrise, care fuseseră administrate într-o procedură informală contradictorie.

23. Ca urmare, Curtea a considerat că articolul 6(1) nu a fost încălcat prin refuzul instanţelor de a-i audia pe aplicanţi.

Cu privire la încălcarea articolului 13 din Convenţie

24. Aplicanţii au susţinut că dată fiind durata excesivă a procedurilor, recursul lor s-a transformat într-unul inutil. Curtea a considerat că plângerea aplicanţilor trebuie interpretată în sensul că aceştia nu aveau nici o cale de a grăbi soluţionarea cererii lor. Astfel, Curtea observă că nu există în dreptul finlandez nici o cale legală care să ofere petiţionarilor posibilitatea de a se plânge de durata excesivă a procedurilor în scopul finalizării litigiului lor. Cu toate că, simpla întârziere a procedurilor nu poate conferi temei legal pentru stabilirea unor compensaţii potrivit dreptului finlandez, Curtea consideră că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenţie, prin aceea că aplicanţii nu beneficiau de nici un remediu naţional prin care să pună în valorificare dreptul lor de a li se examina cauza într-un termen rezonabil, garantat de articolul 6(1) din Convenţie.

Cu privire la încălcarea articolului 1 din Protocolul 1 la Convenţie, combinat cu articolul 14

25. Aplicanţii au susţinut că le-a fost încălcat dreptul la respectarea proprietăţii prin diminuarea salariului şi neacordarea unor compensaţii, ca urmare a reorganizării poliţiei.

Cu toate acestea, Curtea apreciază că nu a existat nici o discriminare şi nici o încălcare a obligaţiei de respectare a proprietăţii, deoarece Convenţia nu garantează un anumit nivel al salariilor, în condiţiile unei reorganizări şi schimbări a locului de muncă, iar practica existentă în Finlanda nu putea să creeze aparenţa unui drept de genul celui invocat de către reclamanţi. Totodată, acel drept pretins, nu era în nici un fel stabilit în favoarea reclamanţilor.

26. Curtea a acordat reclamanţilor despăgubiri pentru prejudiciul moral, prin echivalent, în valoare de 2500 Euro pentru fiecare în parte.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu