13 ianuarie 2009

Cauza Leonidis împotriva Greciei (Hotărârea Curţii din 08.01.2009)

dreptul la viaţă - omor din culpă - folosirea de către poliţişti a armei de foc în mod neautorizat


Prin cererea nr. 43326/05 împotriva Republicii Elene cetăţeanul grec Grigorios Leonidis a susţinut că fiul său a fost omorât în circumstanţe în care recurgerea la forţa letală nu este justificată. De asemenea, el se plânge că autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţia de a efectua o anchetă adecvată, eficiente şi promptă cu privire la incident.

Curtea a decis să se examineze cererea pe fond în acelaşi timp cu admisibilitatea sa.

I) Circumstanţele cauzei

Solicitantul, Dl. Grigorios Leonidis, este de naţionalitate greacă , de origine rusă, născut în 1952 şi locuieşte în Salonic.

A) Circumstanţele morţii lui Nikolas Leonidis stabilite de instanţele naţionale.

La 25 martie 2000 fiul de 18 ani al solicitantului, N.L şi 2 dintre prietenii săi se aflau într-un district al vechii părţi a oraşului Salonic, şi deoarece unei patrule formate din doi poliţişti li s-au părut dubioşi, aceştia au fost urmăriţi în scopul efectuării unui control al identităţii. Poliţiştii se deplasau cu o maşină nemarcată oficial ca aparţinând poliţiei şi ei erau îmbrăcaţi în civil. Grupul de civil a încercat să fugă, iar în timpul urmăririi un poliţist l-a prins pe Nikolas şi, se pare că în circumstanţe mai tensionate, acesta din urmă a fost împuşcat în cap, poliţistul declarând că i s-a descărcat arma în timp ce a fost lovit de Nikolas.

Celălalt poliţist a declarat că s-a aflat la o distanţă de la care nu putea să vadă arma la momentul împuşcăturii. Procurorii au efectuat o reconstituire în aceeaşi zi, şi s-a dispus efectuarea expertizei pentru determinarea traiectoriei, în cadrul laboratorului poliţiei. A fost supus examenului medico-legal cadavrul, precum şi poliţistul.

În ziua următoare, procurorul din Salonic a propus începerea urmăririi penale împotriva lui G.A pt. omor premeditat, încălcarea limitelor de auto-apărare şi uzul neautorizat de armă, iar reclamatul s-a constituit ca parte civilă solicitând despăgubiri materiale.

În aceeaşi zi G.A. a dat declaraţie în faţa judecătorului de anchetă şi a fost eliberat după plata unei cauţiuni de 1,467 euro.

Pe 05 aprilie 2000 reclamatul a înaintat o solicitare către judecătorul de anchetă pentru a analiza în detaliu presiunea necesară acţionării percutorului pentru a declanşa arma de foc, precum şi necesitatea utilizării armei după arestarea victimei.

Pe 24 mai 2000 laboratorul de criminalistică al poliţiei a publicat raportul privind distanţa şi traiectoria glonţului tras. Potrivit raportului celor 2 experţi , mostrele de piele luate de la victimă au fost prea mici pentru a stabili distanţa şi traiectoria.

Pe 19 iunie 2000 examenul balistic al armei a fost concludent. Raportul a arătat că numai un cartuş a fost tras din arma lui G.A.

C)Urmărirea penală împotriva ofiţerului de poliţiei G.A.

În urma anchetei preliminare cazul a fost îndreptat către Divizia de Acuzare (rechizitorie) a Curţii Penale de Primă Instanţă din Salonic, care la data de 29 martie 2001 a decis neînceperea urmăririi penale împotriva lui G.A , considerând că moartea lui N.L. a fost rezultatul atacului său brusc şi violent asupra lui G.A., iar descărcarea revolverului a fost o consecinţă a acesteia.

Pe 03 aprilie 2001 reclamatul atacă decizia. Pe 18 iunie 2001 Divizia de Acuzare a Curţii de Apel de la Salonic confirmă respingerea acuzaţiilor aduse lui G.A. Aceasta susţine printre altele că: “Lovitura l-a surprins pe pârât, corpul său s-a îndreptat întâi în faţă, apoi în spate în stânga şi din cauza durerii arma, care era un revolver şi nu avea un sistem de siguranţă s-a descărcat surprinzător.”

...Moartea lui N.L. nu a fost rezultatul unui comportament necugetat al pârâtului, dar atacul brusc şi violent al victimei a fost consecinţa descărcării accidentale a revolverului. Nu avem nimic de obiectat, având în vedere circumstanţele, cunoştinţele şi abilităţile sale, G.A. ar fi putut prevedea şi chiar evita moartea victimei.”

Pe 09 iulie 2001 pârâtul a atacat decizia la Curtea de Casaţie.

Pe 11 aprilie 2003 Curtea de Casaţie revine asupra deciziei atacate şi remite cazul Diviziei de Acuzare a Curţii de Apel de la Salonic pentru reexaminare. Se pare că motivul a fost că argumentele prezentate în decizie au fost ambigue, contradictorii şi insuficiente. Mai exact, nu s-a indicat legătura dintre modul de declanşare al trăgaciului şi implicarea mişcărilor violente în descărcarea armei. Mai mult, nu se face referire la raportul balistic legal.

Pe 20 iunie 2003 Divizia de Acuzare a Curţii de Apel din Salonic revocă respingerea acţiunii de acuzare şi trimite cauza Curţii tribunalului Katerini. Se constată printre altele că victima fusese deja imobilizată în momentul când a fost împuşcată şi numai reprezenta astfel o ameninţare pentru pârât.

Pe 28.08.2003 pârâtul atacă decizia la Curtea de Casaţie .

Pe 23.12.2004 Curtea de Casaţie respinge atacul pârâtului.

Pe 21.06.2005 are loc audierea în faţa Curţii Tribunalului Katerini. În cadrul şedinţei acestei curţi s-au analizat probele reclamantului, s-au analizat declaraţiile de la 2 rude ale victimei, ale ofiţerului de poliţie C.T., de la încă 2 ofiţeri de poliţie cât şi de la pârât.

În cadrul Şedinţei Curţii Tribunalului s-a analizat declaraţia a 2 experţi aduşi de acuzat. Primul medic legist expert care a citit raportul examinării post-mortem, care a concluzionat printr-o opinie asemănătoare pârâtului. Al doilea expert, un matematician care a susţinut a susţinut o teorie cu privire la traiectoria glonţului în asentimentul pârâtului. Curtea a citit, de asemenea, diverse documente ale rezultatelor examinării post- mortem: rapoarte medico-legale, rezultatul autopsiei, poze cât şi raportul reconstituirii.
În aceeaşi zi în cadrul Şedinţei Tribunalului Curţii Katerini s-a pronunţat şi decizia achitării pârâtului cu 4 voturi la 3. În baza dovezilor prezentate la dosar s-a decis: „..lovitura puternică l-a surprins pe acuzat, care a simţit o durere puternică fapt pentru care s-a aplecat în faţă, după care înapoi stânga, muşchii fiind încordaţi din cauza durerii (...), şi a reflexelor sale determinând acţiunea involuntară de apăsare a trăgaciului de la revolverul său, care nu era echipat cu un sistem de siguranţă şi un glonţ a fost tras.

Este evident că inculpatul nu poate fi acuzat că a avut ca intenţie să ucidă victima din moment ce:

- arma a fost acţionată împotriva voinţei sale şi a fost rezultatul unui gest reflex, involuntar al muşchilor mâinii drepte ca răspuns la lovitura puternică intensă şi surprinzătoare primită de la victimă.

- nu cunoştea victima şi nu avea nici un motiv să-l rănească cu atât mai mult să-l omoare

- dacă într-adevăr dorea să-l omoare pe N.L. ..., ar fi făcut asta în timpul urmăririi şi înainte de arestare; în orice caz nu mai avea nici un motiv să tragă în el din moment de victima era arestată şi imobilizată...;

- numai un glonţ a fost tras cu arma

- din traiectoria glonţului (potrivit raportului expert matematician) se relevă faptul că mâna cu care s-a tras nu a stat neclintită, mai mult, nu rezultă din probe că acuzatul a tras în victimă cu sânge rece… sau că a acţionat prin auto-apărare fără să fie atacat de victima imobilizată.

Mai mult, în şedinţa Curţii Tribunalului Katerini s-au examinat cauzele plângerii în conformitate cu dispoziţiile privind uciderea din culpă, concluzionându-se :

„în noaptea de 25 martie 2000 G.A. şi-a îndeplinit sarcinile de serviciu într-un mod impecabil. El a urmărit victima prin natura conştiinţei sale profesionale, nu a tras cu arma în timpul urmăririi, deşi în locul său altcineva ar fi făcut asta, şi, cel mai important, a arestat şi imobilizat victima ţinând revolverul în mâna dreaptă îndreptându-l spre cer pentru a evita accidentele. Ce a urmat, moartea lui N.L, nu a fost rezultatul unui act voluntar al acuzatului sau în cele din urmă ale unui comportament neglijent ci rezultatul atacului neaşteptat şi violent care a cauzat gestul reflex al acuzatului … şi descărcarea în cele din urmă a revolverului ţinut de mâna sa dreaptă.

Gestul reflex al pârâtului a fost o reacţie de moment a sistemului nervos, o contracţie automată a muşchilor corpului (inclusiv a celor de la mâna dreaptă) involuntar de controlul pârâtului, ca răspuns la durerea suferită de lovitura violentă şi neaşteptată. Din moment ce contracţia nu a fost o reacţie voluntară, nu poate fi considerată un actus reus şi prin urmare pârâtul nu poate fi considerat răspunzător penal.

32. Curtea Tribunalului Katerini a ajuns la aceleaşi concluzii în ceea ce priveşte cauza uzului neautorizat de armă. S-a deliberat “ în consecinţă , având în vedere că nici moartea victimei, nici utilizarea armei de pârât nu pot fi considerate “acte” în sensul juridic al termenului , cauza crimei, de care inculpatul este acuzat nu a fost stabilită şi el trebuie să fie declarat nevinovat”

Doi dintre judecătorii minoritari, inclusiv Preşedintele completului Curţii Tribunalului Katerini, consideră faptul că acuzatul ar trebui să fie declarat vinovat de ucidere din culpă şi uz neautorizat de armă. Ei îşi susţin raţionamentul pe modul de funcţionare al revolverului: „există o mică întârziere de 1 până la 1,5 sec. între momentul apăsării trăgaciului şi momentul efectiv al declanşării focului. Acesta este momentul când percutorul trebuie armat şi eliberat; timpul necesar armării percutorului corespunde timpului în care cilindrul trebuie să se rotească în sensul acelor de ceasornic. Când percutorul a fost deja armat este nevoie de mai puţină presiune pe trăgaci pentru a elibera percutorul şi a trage cu arma. Din contră, când arma este într-o poziţie cu percutorul în jos este nevoie de mai multă presiune şi mai mult timp pentru a acţiona arma, deoarece în acest caz trăgaciul întâi loveşte percutorul (astfel avansând cilindrul) şi apoi eliberează percutorul de la partea din spate a acestuia de plecare. În cazul de faţă, rezultă din declaraţii ...că ...mâna stângă a lui G.A a sucit încheietura mâinii stângi la spatele tânărului, pentru a-l încătuşa, în timp ce mâna sa dreaptă, care ţine revolverul, evident armat, împingea victima în omoplat.

Moartea lui L. rezultă din comportamentul neglijent al pârâtului, deoarece:

- nu ar fi trebuit să armeze, deoarece în acest caz este nevoie de foarte puţină presiune pentru a acţiona trăgaciul armei.

- nu ar fi trebuit să ţină degetul pe trăgaci ci în zona de siguranţă

- nu ar fi trebuit să îndrepte arma spre omoplatul victimei în timp ce avea degetul pe trăgaci şi cocoşul tras. Dacă arma ar fi fost cu percutorul în jos, chiar dacă inculpatul ar fi avut degetul pe trăgaci, ar fi fost mult mai greu ca arma să fie acţionată din moment ce ar fi fost nevoie de mai multă presiune pentru a apăsa trăgaciul ... inculpatul nu a avut nici o intenţie să omoare victima ... el ar fi trebui să fie declarat vinovat pentru ucidere din culpă şi uz neautorizat de armă”.

Pe 07 noiembrie 2005 solicitantul, care nu avea dreptul să ceară recurs în anulare în dreptul naţional, a cerut Procurorului Public să aducă cazul în faţa Curţii de Casaţie. Pe 14 noiembrie 2005 Procurorul a respins cererea.

D)Ancheta administrativă în cazul incidentului

Pe scurt, după împuşcătură, GA a fost eliberat din funcţie pentru 2 zile şi apoi a beneficiat de 52 zile de concediu medical.

Între timp, pe 27 martie 2000, la 2 zile după fatalul accident, la sediul poliţiei din Salonic s-a lansat o anchetă administrativă pentru a stabili cu exactitate cauzele morţii lui N.L. şi vinovăţia disciplinară a ofiţerului de poliţie G.A. Ancheta a fost condusă de un ofiţer de poliţie de la departamentul care se ocupă cu cercetare administrativă.

Pe 03 aprilie 2001 raportul cu rezultatele a fost prezentat. Potrivit acestuia, moartea lui N.L. nu a fost rezultatul comportamentului necorespunzător al poliţistului, ci al atacului violent şi neaşteptat al victimei care a avut ca şi consecinţă descărcarea pistolului.

Raportul a concluzionat că, potrivit circumstanţelor cauzei, nu este necesară instituirea procedurilor disciplinare împotriva G.A.. În concordanţă cu această recomandare nu a fost instituită nici o măsură disciplinară.

E) procedura civilă în faţa instanţelor administrative

Între timp, în timp ce cazul a fost pe rolul instanţelor penale, pe 29.11.2002, reclamatul a formulat o acţiune împotriva Statului invocând art. 105 din Codul Civil şi solicitând despăgubiri pentru daunele produse, şi anume uciderea fiului său de un ofiţer de poliţie (G.A), ca urmare a unui act ilegal săvârşit de o autoritate publică.

Pe 31.01.2005, aproximativ cu 5 luni înainte ca în şedinţa Curţii Tribunalului Katerini G.A să fie achitat, Tribunalul Administrativ de Primă Instanţă din Salonic a admis în parte susţinerea reclamantului. S-a decis printre altele:

„prevederile menţionate în art. 133 din Decretul Prezidenţial nr. 141/1999, care autorizează uzul de armă nu se aplică în circumstanţele prezentului caz, doar dacă G.A. nu a fost atacat de victimă ... şi a acţionat pentru auto-apărare ... Uzul de armă de către ofiţerul de poliţie care a arestat victima a fost ilegal şi a dus la moartea tânărului bărbat. Schiţa evenimentelor făcută de ofiţerul de poliţie, conform căreia împuşcarea a fost provocată de o „acţiune reflexă” în urma loviturii primite de la victimă, în sensul că a apăsat involuntar pe trăgaci, nu poate fi acceptată, din cauza contradicţiei cu propria mărturie referitoare la „reacţia instinctivă, inconştientă cauzată de lovitura violentă primită”.

În realitate, acesta însemnă că apăsarea trăgaciului a fost o reacţie instinctivă faţă de comportamentul victimei care implică faptul că G.A a acţionat fără să-şi folosească raţiunea şi fără prudenţa şi disciplina aşteptată de la un ofiţer de poliţie cu 10 ani de experienţă ... astfel ofiţerul de poliţie G.A. este în proporţie de 70% responsabil pentru moartea lui N.L. din moment ce şi-a folosit arma de foc în aplicarea legii.”

La 14.05.2007 Curtea Administrativă de Apel din Salonic a respins cererea şi a acordat reclamantului 80.000 Euro pentru daune non-pecuniare, considerând printre altele: ,,chiar presupunând că folosirea armei de ofiţerul de poliţie, în vederea arestării victimei nu a fost o încălcare a unei măsuri specifice, totuşi, a constituit o conduită ilicită, deoarece el nu a reuşit să-şi îndeplinească atribuţiile care rezultă din legislaţia în domeniu, de la înţelesul general, de la educaţie şi experienţa sa ştiinţifică şi profesională şi de la noţiunea de bună credinţă care au ca scop protecţia libertăţilor individuale şi anume, dreptul la viaţă şi la integritate corporală. În consecinţă, recurentul este responsabil...”

În drept,

I) Cu privire la încălcarea art. 2 şi 6 din Convenţie

Bazându-se pe art. 2 şi 6 din Convenţie, reclamatul a afirmat că ofiţerii de poliţie care au vrut să-i aresteze fiul s-au folosit excesiv de forţa armelor, fapt ce adus la moartea acestuia şi nici nu a fost efectuată o anchetă corespunzătoare pentru pedepsirea autorului.

Curtea consideră că plângerile anterioare, aşa cum au fost ele formulate de reclamat, intră numai sub incidenţa art.2 din Convenţie şi prin urmare, ar trebui să fie examinate din punct de vedere al acestei prevederi, potrivit căreia:

Articolul 2 Dreptul la viaţă

1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.

2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă :

a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale ;

b. pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute;

c. pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.

A) Admisibilitatea

Curtea constată faptul că reclamantul a intentat un proces civil împotriva Statului în legătură cu fiul său ucis de ofiţerul de poliţie G.A. şi a avut succes în acest proces, fiindu-i acordate compensaţii pentru daunele morale. Cu toate acestea, Curtea reaminteşte că în cazul deliberărilor pentru rele tratamente sau utilizarea ilegală a forţei, din care rezultă moartea, Curtea consideră că o încălcare a art. 2 nu poate fi remediată exclusiv prin intermediul atribuirii unor compensaţii băneşti rudelor victimei. Dacă autorităţile ar limita reacţia la incidentele de maltratare de către poliţişti doar la plata unor despăgubiri, în timp ce nu ar exista şi pedepse penale, ar fi posibil, în unele cazuri, ca agenţii statului să abuzeze de dreptul lor de control printr-o aparentă impunitate, slăbindu-se autoritatea interdicţiilor generale de omor şi tortură şi tratamente degradante şi inumane. Aceste interdicţii au o importanţă fundamentală, inclusiv sub aspectul eficienţei lor în practică.

Prin urmare, posibilitatea compensării prin plata de despăgubiri reprezintă doar o parte dintre măsurile necesare pentru cenzurarea încălcărilor. Curtea trebuie să analizeze eficienţa unei urmăriri penale împotriva unui ofiţer de poliţie pentru a determina dacă reclamatul a abordat căile de atac adecvate.

În aceste condiţii, Curtea consideră că reclamantul poate pretinde că a fost victimă în sensul art.34 din Convenţie.

În plus, Curtea constată că cererea nu este în mod evident nefondată în sensul art. 35 alin 3 din Convenţie sau inadmisibilă din orice alt motiv.

B) Cu privire la fondul cauzei

Reclamatul susţine că moartea fiului său a fost rezultatul utilizării inutile şi disproporţionate a forţei de către ofiţerul de poliţie implicat în incident. Bazându-se pe jurisprudenţa anterioară a reclamat că legislaţia în domeniu uzului de arme de către agenţii statului este depăşită şi inadecvată. Reclamantul s-a plâns de asemenea, de eşecul anchetei privind urmărirea penală, care nu a fost promptă şi eficientă, completă şi independentă în cazul investigării oficiale a morţii fiului său.

(2) Curtea de evaluare

a) dacă moartea fiului reclamantului de reduce la încălcarea prevederilor art. 2 din Convenţie

(i) principii generale

Curtea reiterează art. 2, care apără dreptul la viaţă, considerat unul fundamental, care consacră una dintre valorile de bază ale societăţii democratice impuse de Consiliul Europei. Curtea trebuie să analizeze minuţios încălcările acestei prevederi. Referitor la uzul forţei de către agenţii Statului, care administrează uzul forţei, dar şi circumstanţele producerii inclusiv obiectul cauzei, cât şi aspectele legale relevante legate de acesta, dar şi cadrul de reglementare în vigoare de planificare şi control a acţiunilor examinate.(vezi McCann.......)

Aşa cum arată textul art. 2 (alin 2), uzul forţei letale de organele securităţii statului poate fi justificat în cauze concludente. Oricum, orice uz al forţei trebuie să fie mai mult decât „absolut necesar”, ceea ce înseamnă că trebuie să fie şi proporţional cu circumstanţele. Având în vedere natura fundamentală a dreptului la viaţă, circumstanţele în care pierderea vieţii pot fi justificate sunt de strictă interpretare.

În consecinţă, scopul arestării legale trebuie să justifice exact şi punerea în pericol a vieţii umane în circumstanţe de absolută necesitate. Curtea consideră că în principiu, nu poate exista o astfel de necesitate în cazul în care se ştie că persoana care urmează să fie arestată nu reprezintă o ameninţare la adresa vieţii sau integrităţii corporale şi nu este suspect de a fi comis o infracţiune violentă, chiar dacă ezitarea folosirii forţei letale ar duce la pierderea arestării unui fugar.

În plus, faţă de stabilirea circumstanţelor când privarea de viaţă poate fi justificată art. 2 prevede, ca obligaţie fundamentală a statului, asigurarea dreptului la viaţă prin punerea în aplicare a unui cadru juridic şi administrativ care să definească limitele circumstanţelor în care organele abilitate pot utiliza forţa şi armele de foc, în concordanţă cu standardele internaţionale relevante.

În plus, agenţii de aplicare a legii trebuie să fie instruiţi pentru a aprecia dacă este sau nu o necesitate absolută folosirea armelor de foc, nu numai în baza reglementărilor relevante, dar şi cu luarea în considerare a respectului pentru viaţa omului ca o valoare fundamentală.

(ii) Aplicarea principiilor pentru cauza prezentă

În cazul de faţă, Curtea constată în primul rând că nu este disputat între părţi dacă N.L a fost ucis în timpul operaţiunii spontane de ofiţerul de poliţie G.A. Curtea observă că a avut loc şi o analiză din punct de vedere penal a evenimentelor în cadrul anchetei penale declanşată împotriva ofiţerului de poliţie. Chiar dacă anumite fapte rămân neclare, Curtea consideră faptul că având în vedere toate materialele anterior produse există suficiente fapte şi dovezi pe care se poate baza analiza cazului, inclusiv constatările făcute de instanţele naţionale (a se vedea Makaratzis vs. Grecia).

Conform concluziile instanţelor naţionale, împuşcătura mortală nu a fost o acţiune voluntară din partea ofiţerului G.A., ci o întâmplare la reacţia victimei. Deşi Curtea nu este obligată de constatările instanţelor interne, în circumstanţe normale anumite elemente sunt necesare pentru a îndepărta constatările făcute în fapt de aceste instanţe. În cazul prezent şi având în vedere materialul, Curtea nu are nici un motiv să pună sub semnul întrebării faptele aşa cum au fost ele stabilite de instanţele elene. Prin urmare, Curtea este de părere că moartea lui N.L. nu a fost rezultatul unei acţiuni deliberate.

Cu toate acestea, având în vedere cele de mai sus, Curtea va trebui să verifice dacă în timpul operaţiunii ofiţerul de poliţie a redus la minim riscul asupra vieţii fiului solicitantului.

Având în vedere etapa de planificare şi control a operaţiunii din punct de vedere al art. 2 din Convenţie, Curtea poate avea o opinie diferită asupra contextului în care s-a petrecut incidentul precum şi asupra situaţiei pe care a generat-o.

Curtea constată faptul că operaţiunea în cauză a fost o urmărire spontană decisă la faţa locului de către cei 2 poliţişti şi a fost întreprinsă cu scopul de a efectua controlul identităţii fiului solicitantului şi a prietenilor săi. Aceştia din urmă nu au comis nici o infracţiune, nici nu au manifestat violenţă şi nici nu au fost agresivi. În opinia Curţii, simplul fapt că fiul solicitantului a fugit când cei 2 poliţişti s-au apropiat nu implică faptul că el a reacţionat aşa deoarece ar fi comis un act ilegal. Mai mult decât atât în cazul prezent cei 2 bărbaţi nu erau în mod evident poliţişti. În acest sens, Curtea reaminteşte că cei 2 purtau haine civile şi erau cu un vehicul nemarcat.

Curtea nu consideră necesar, cu toate că, pentru a stabili dacă era nevoie să se scoată arma în timpul urmăririi trebuie să se poată evalua intensitatea de reacţie a poliţistului în astfel de situaţii, în cazul în care propria viaţă este pusă în pericol. Cu toate acestea, Curtea consideră că după ce a imobilizat victima, ofiţerul de poliţie nu mai avea nici un motiv să ţină arma scoasă , ci ar fi trebuit să-şi pună arma în toc înainte de încătuşarea lui N.L., care nu deţinea o armă şi nu reprezenta un pericol asupra vieţii şi integrităţii poliţistului.

În acest sens, Curtea acordă o importanţă deosebită opiniei exprimată de minoritatea de judecători din cadrul Tribunalului Katerini, privind utilizarea neglijentă a armei, care era încărcată şi necesita o mică presiune de apăsare a trăgaciului pentru a fi acţionată. În plus, Curtea nu găseşte nici un motiv să pună sub semnul întrebării ancheta administrativă care a analizat reclamaţiile solicitantului şi au concluzionat că folosirea armei de către ofiţerul de poliţei a fost nelegală şi nu a arătat nici pic de prudenţă şi disciplină aşteptată de la un ofiţer cu aşa experienţă.

Curtea este de asemenea conştientă că utilizarea armelor de către agenţii statului este reglementată de o legislaţie recunoscută ca fiind învechită şi necorespunzătoare pentru o societate democratică modernă. Curtea reaminteşte că a fost deja invocat faptul că nu există un sistem de reguli aplicabil, cu drepturi şi obligaţii, în cazul folosirii forţei pe timp de pace. Lipsa unor reguli clare poate explica astfel de ce GA a acţionat iresponsabil în lipsa unei instruiri corespunzătoare .

Având în vedere cele prezentate, Curtea consideră că în aplicarea obligaţiilor primei părţi a art.2 alin.1 de evitare a riscurilor imediate şi reale la viaţă, în operaţiunile ad-hoc, pârâtul nu a făcut la timpul respectiv tot ce poate fi aşteptat de la el în mod rezonabil. În consecinţă, a fost o încălcare a art. 2.

b) Dacă ancheta asupra incidentului a fost una adecvată şi eficientă în conformitate cu art. 2 din Convenţie

Obligaţia protejării dreptului la viaţă conform art. 2 din Convenţie coroborat cu obligaţia generală a statului în conformitate cu art. 1 din Convenţie presupune că trebuie să existe oficial o formă eficientă de anchetă, când persoane au fost ucise ca urmare a utilizării forţei. Scopul esenţial a unei astfel de anchete este de a asigura punerea în aplicare a legilor interne de garantare a dreptului de viaţă şi în cazul în care au fost implicaţi şi agenţi ai statului sau organisme, să se asigure responsabilizarea lor pentru decese. În practică, modul de aflare a circumstanţelor decesului sunt limitate la proceduri interne, cum ar fi urmărirea penală, măsurile disciplinare şi modul de exercitare a căilor de atac a rudelor victimei care sunt condiţionate de un sistem de anchetă oficială, care ar trebuie să fie independent şi imparţial.

Ancheta trebuie să poată stabili, în primul rând, circumstanţele în care a avut loc incidentul şi în al doilea rând, identificarea şi pedepsirea celor responsabili. Acesta nu este obligatorie de rezultat, ci de mijloace. Autorităţile trebuie să ia măsurile rezonabile, disponibile pentru a asigura dovezi privind incidentul, inclusiv privind martorii oculari, declaraţiile şi celelalte probe. Cerinţa promptitudinii şi expedierii rezonabile este implicită în acest context. Orice deficit în cadrul anchetei, care subliniază incapacitatea de a stabili circumstanţele cazului sau a persoanelor responsabile poate semnifica afectarea unui standard de eficacitate.

Curtea reaminteşte că au fost efectuate 3 seturi separate de proceduri pentru a stabili situaţia de fapt din speţă, identificarea persoanelor responsabile şi dacă este cazul sancţionarea celor în cauză. Cercetarea penală a fost efectuată imediat şi în prezenţa Procurorului Public. Declaraţiile au fost luate de acesta din urmă de G.A şi C.T. S-a efectuat o examinare medico-legală post-mortem, precum şi o examinare medicală a lui G.A. Pe baza acestor paşi preliminari, procurorul a decis că în următoarele zile să se înceapă urmărirea penală împotriva lui G.A. pentru omor premeditat. Următoarea investigaţie a fost făcută de un judecător de anchetă. Analiza balistică şi rapoartele au fost obţinute în mai şi iunie 2000.

Paralel cu cele de mai sus, la Salonic, şeful poliţiei a lansat la 27 martie 2000 o anchetă administrativă condusă de un ofiţer de poliţie de la un alt departament. Un raport a fost emis la data de 03.04.2001.

Ofiţerul de poliţie a fost achitat de Tribunalului Katerini în şedinţa din 21.06.2005, pe motiv că nu au fost comise infracţiuni. Curtea nu a găsit dovezi cu privire la influenţarea Tribunalului Katerini de alte constatări în afara probelor avute. Mai mult, nu este sugerat faptul că achitarea a fost cauzată de lipsa de probe, care ar putea conduce la încetarea urmăririi penale a lui G.A. pentru probaţiune incompletă.

Procedura civilă a fost instituită de reclamant Statului. Pe baza aceloraşi măsuri de investigare pârâtul a fost tras la răspundere pentru moartea fiului reclamantului , prin hotărârea definitivă din 19.05.2007 fiind obligat la plata de despăgubiri. Nici în cazul acestor proceduri nu s-a considerat că rezultatele ar fi depreciate din cauza investigaţiei incomplete.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea este convinsă că investigaţiile făcute sunt capabile de a stabili circumstanţele cauzei, de identificare şi pedepsire a persoanelor responsabile, dacă este cazul. Mai mult, Curtea a constatat că nu există nici un motiv să se creadă că ancheta nu a fost făcută prompt, fapt ce ar fi subminat eficienţa procesului.

Prin urmare, Curtea constată faptul că nu există o încălcare a art. 2 din Convenţie cu privire la responsabilitatea statului de a efectua o anchetă efectivă privind circumstanţele incidentului care au dus la moartea fiului reclamatului.

În fine, Curtea a considerat că hotărârea prin care a constatat încălcarea articolului 2 din Convenţie reprezintă o satisfacţie echitabilă, în condiţiile în care reclamantului i se acordaseră în procedurile interne despăgubiri morale în cuantum de 80000 Euro.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu