9 aprilie 2009

Aspecte privind politica de imigraţie în cadrul Uniuii Europene – Directiva 115/2008


Migraţia internaţională este unul dintre cele mai vechi fenomene sociale şi poate fi definită ca fiind acea deplasare în masă a unor populaţii de pe un teritoriu pe altul, determinată de factori economici, sociali, politici sau naturali. Pe termen mediu şi lung, migraţia afectează compoziţia etnică şi rasială a populaţiei, cultura publică, securitatea socială, locurile de muncă şi ordinea publică. Între 1945 şi 2000 statisticile arată că în Europa de Vest au migrat peste 50 de milioane de persoane, ceea ce înseamnă că aproximativ 15% din populaţia actuală a UE este de origine alogenă. Previziunile statistice arată că în următorii 20 de ani procentul ar putea atinge 30%.

De-a lungul timpului, libera circulaţie a persoanelor în spaţiul comunitar a generat apariţia unor probleme referitoare la migraţia clandestină, fenomenul încurajând „industriile traficului de persoane” ceea ce a presupus luarea unor măsuri riguroase de supraveghere, control şi mobilizare în scopul combaterii fenomenului migrator ilegal

Obiectivul de a oferi cetăţenilor un nivel ridicat de protecţie într-un spaţiu de libertate securitate şi justiţie, precum şi politica referitoare la azil, problematica trecerii frontierelor externe şi politica privind imigraţia au fost abordate în Tratatul de la Maastricht (1992), urmat de înscrierea unor obiective mai ambiţioase în Tratatul de la Amsterdam (1997) care prevedea adoptarea de măsuri în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne, şi anume în ceea ce priveşte regimul vizelor, azilului, imigrarea şi alte politici privind libera circulaţie a pesoanelor.

Cea mai importantă etapă în realizarea unui spaţiu al liberei circulaţii a persoanelor, este reprezentată de încheierea celor două acorduri Schengen: Acordul Schengen (semnat la 14 iunie 1985) şi Convenţia de Implementare Schengen (semnată la 19 iunie 1990 şi intrată în vigoare la 26 martie 1995) care au abolit controlul persoanelor la trecerea frontierelor între statele semnatare, pentru cetăţenii UE dar prin intermediul cărora, s-au luat măsuri de întărire a controlului la frontierele externe În art. 23 (1) din Convenţia Schengen este prevăzut faptul că cetăţenilor celorlalte ţări care nu îndeplinesc, sau nu mai îndeplinesc condiţiile de şedere aplicabile pe teritoriul unui Stat Schengen li se va cere să părăsească teritoriul Statelor Schengen imediat.

În noiembrie 2002 a fost instituit în UE un Program de Acţiune pentru repatriere. În principiu, naţionalii din terţe ţări ce nu au un statut legal care să le permită să locuiască temporar sau permanent pe teritoriu UE şi faţă de care nici un Stat Membru nu are o obligaţie de a-i oferi drept de şedere, trebuie să părăsească UE şi să se reîntoarcă în ţările lor de origine. Acest lucru se poate realiza prin repatrieri voluntare sau repatrieri forţate. Comisia Europeană a adoptat în septembrie 2005 o propunere pentru elaborarea unei directive privind returnarea cetăţenilor ţărilor terţe aflaţi ilegal pe teritoriul unui stat membru, astfel că la data de 16 decembrie 2008, Parlamentul European adoptă directiva 115/2008/CE. Directiva Parlamentului European şi a Consiliului privind standardele şi procedurile comune aplicabile în statele membre pentru repatrierea resortisanţilor ţărilor terţe în regim de şedere ilegală (Directiva Returnării) a intrat în vigoare la data de 13 ianuarie 2009, urmând să fie aplicată în sistemul legislativ al statelor membre ale UE în termen de doi ani. Directiva stabileşte norme clare, transparente şi echitabile pentru garantarea unei politici eficiente de returnare.

Conform Articolului 1, prevederile Directivei se aplică resortisanţilor ţărilor terţe aflaţi în situaţie de şedere ilegală pe teritoriul unui stat membru, fără a afecta drepturile persoanelor care beneficiază de dreptul comunitar la libera circulație astfel cum este definit la articolul 2 alineatul (5) din Codul Frontierelor Schengen

Ca principiu general procedura aplicabilă trebuie să cuprindă 2 etape, prima fiind reprezentată de decizia de returnare, iar dacă este cazul, a doua fiind reprezentată de decizia de îndepărtare împotriva oricărui resortisant al unei ţări terţe aflat în situaţie de şedere ilegală pe teritoriul lor (art.6). În mod normal returnarea voluntară ar trebui să prevaleze în raport cu returnarea forţată. În ceea ce priveşte îndepărtarea, statele membre trebuie să ia toate măsurile necesare pentru a executa decizia de returnare.Decizia de returnare este însoţită de interdicţia de intrare care interzce intrarea şi şederea pe teritoriul tuturor statelor membre, şi care nu trebui esă depăşească, în principiu cinci ani.

Luarea în custodie publică în scopul îndepărtării

Statele membre pot ţine în custodie publică un resortisant al unei ţări terţe care face obiectul unor proceduri de returnare în vederea pregătirii procesului de returnare şi/sau în vederea desfăşurării procesului de îndepărtare, în special în cazul în care există riscul de sustragere sau persoana în cauză evită sau împiedică pregătirea returnării sau procesul de îndepărtare. Fiecare stat membru stabileşte o perioadă limitată de custodie publică, care nu poate depăşi şase luni. Statele membre nu pot extinde perioada menţionată, decât cu o perioadă limitată de timp, care să nu depăşească o perioadă suplimentară de 12 luni, în conformitate cu legislaţia sa naţională

Directiva 115/2008, stabileşte un set de norme orizontale, aplicabile tuturor resortisanţilor ţărilor terţe care nu îndeplinesc, sau care nu mai îndeplinesc condiţiile de intrare, şedere sau reşedinţă într-un stat membru

Unii membrii din Pralementul European precum şi deferite Organizaţii Non-guvernamentale au condamnat statele membre ale UE pentru că au consimţit la adoptarea legislaţiei privitoare la returnarea cetăţenilor ţărilor terţe aflaţi ilegal pe teritoriul UE, considerând că directiva 115/2008 contravine standardelor acceptabile de civilizaţie. În concepţia lor, dacă libera circulaţie a cetăţenilor statelor membre ale UE reprezintă eliminarea controalelor la frontierele interne, libera circulaţie pentru resortisanţii ţărilor terţe în UE poate fi asociată cu măsuri de întărire a frontierelor externe.

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în jurisprudenţa sa constantă, obligaţia statului de a nu returna resortisantul unei ţări terţe, dacă există riscul ca acesta să fie supus unor tratamente contrare dispoziţiilor art.3 din Convenţiei în ţara de origine. Acest principiu de drept internaţional cunoscut sub denumirea: principiul nereturnării (non-refoulment), impune statelor obligaţia de a nu returna un imigrant într-o ţară unde ar putea fi supus torturii ori tratamentelor inumane su degradante.

Statelor membre ale UE le revine obligaţia de a proteja drepturile fundamentale ale tuturor persoanelor prezente pe teritoriul şi sub jurisdicţia lor (străini, apatrizi, refugiaţi, persoane strămutate). În ciuda prevederilor referitoare la drepturile omului impuse de Convenţia Europeană, statele membre au eşuat în nenumărate rânduri să asigure respectarea drepturilor imigranţilor. În ceea ce îi priveşte pe imigranţi, restricţiile impuse de Directiva 115/2008 vor continua să ameninţe supremaţia drepturilor şi libertăţilor lor fundamentale.

V.B.

V.L.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu