15 aprilie 2009

Cauza Tiron vs. România, cererea nr.17689/03, hotărârea din 7 aprilie 2009

PROCEDURA

La originea acestei cauze se găseşte cererea nr. 17689/03, îndreptată împotriva României de un resortisant al acestui stat, în persoana domnului Gheorghe Tiron (reclamantul), care a sesizat Curtea Europeană la data de 5 mai 2003, în virtutea articolului 34 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Convenţia).

Reclamantul este reprezentat de domnul Dumitru Rădescu, avocat la Bucureşti. Guvernul român (Guvernul), este reprezentat de agentul Răzvan Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. La data de 3 ianuarie 2008, preşedintele celei de-a treia secţii a hotărât să comunice cererea Guvernului. În virtutea articolului 29 (3) din Convenţie, se stabilise ca secţia să se pronunţe concomitent, cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei.

ÎN FAPT

CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

Reclamantul s-a născut în 1958 şi locuieşte în Bucureşti. El era administratorul societăţii comerciale A.. La data de 14 martie 2003, reclamantul este arestat preventiv în virtutea unei decizii emisă de un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, pentru 30 zile. La acea dată, fusese informat că este bănuit de evaziune fiscală, fals intelectual, delapidare şi utilizarea cu rea-credinţă a activului financiar al societăţii, în detrimentul acesteia. Arestarea se întemeia pe dispoziţiile articolului 148 lit. h, din Codul de procedură penală (CPP), Parchetul estimând că reţinerea preventivă a inculpatului era impusă de faptul că, pedeapsa prevăzută de lege pentru faptele ce îi erau imputate depăşea 2 ani de închisoare şi că repunerea în libertate a reclamantului reprezenta un pericol social. Reclamantul formulează o plângere împotriva măsurii de arest. La data de 21 martie 2003, judecătoria Bucureşti confirmă însă legalitatea arestării preventive.

Între 10 aprilie şi 7 mai 2003, Judecătoria hotărăşte prelungirea măsurii de arest preventiv, pe motiv că acuzaţiile aduse iniţial continuau să persiste. Judecătoria stabileşte de asemenea că gravitatea infracţiunii, necesitatea de a continua urmărirea penală şi faptul că punerea în libertate a reclamantului ar reprezenta un pericol pentru ordinea şi siguranţa publică, impune arestarea preventivă. Recursurile formulate de reclamant la data de 13 aprilie respectiv 10 mai 2003 fuseseră respinse. La data de 5 iunie 2003, pe baza rechizitoriului emis de parchet, reclamantul şi alţi doi coinculpaţi fuseseră retrimişi în judecată. Printr-o hotărâre din data de 6 iunie 2003, Judecătoria hotărăşte prelungirea măsurii de arest preventiv, pe motiv că existau indicii că reclamantul ar fi comis faptele ce îi erau imputate, fapte pentru care pedepsele prevăzute de lege depăşeau termenul de doi ani de închisoare. Judecătoria stabileşte de asemenea că punerea în libertate a reclamantului ar putea împiedica buna desfăşurare a urmăririi penale şi ar reprezenta un pericol social.

La data de 9 iulie 2003, judecătoria hotărăşte repunerea în libertate a reclamantului cu interdicţia de a părăsi localitatea, pe motiv că nu existau suficiente probe pentru a dovedi că acesta ar prezenta un pericol social concret. Soluţia este însă contestată prin recursul formulat de procuror, urmat de decizia definitivă a tribunalului Bucureşti, din data de 11 iulie 2003, prin care se prelungea detenţia, pe motiv că activitatea infracţională întreprinsă de acesta ar fi foarte complexă şi că teama populaţiei ar creşte semnificativ dacă o persoană pusă sub urmărire ar fi eliberată.

La data de 10 iulie 2003, tribunalul Bucureşti respingea cererea reclamantului de recuzare a judecătorului. La data de 5 august 2003, judecătoria Bucureşti înlocuieşte măsura de arest preventiv cu interdicţia de a părăsi localitatea. Această hotărâre este însă din nou contestată la data de 8 august 2003 prin recursul tribunalului Bucureşti. Tribunalul Bucureşti motivează că măsura de detenţie provizorie era justificată de pericolul social al faptelor, de modul în care delictele fuseseră comise, de amploarea prejudiciului precum şi de atitudinea reclamantului care nu recunoştea comiterea faptelor.

La data de 28 august, 3 octombrie, 7 noiembrie, 28 noiembrie şi 19 decembrie 2003 precum şi 23 ianuarie, 16 februarie, 2 aprilie şi 23 aprilie 2004, Judecătoria, prelungeşte arestul preventiv invocând motive similare. Judecătoria stabilea de fiecare dată că motivele de reţinere a reclamantului erau aceleaşi, persistau, că repunerea sa în libertate reprezenta un pericol pentru ordinea publică, fiind invocate sentimentul de insecuritate al populaţiei, gravitatea faptelor pentru care era inculpat, circumstanţele concrete ale speţei şi faptul că reclamantul nu reparase încă prejudiciul prejudiciul cauzat. La data de 7, respectiv 28 noiembrie 2003, tribunalul invocă şi refuzul reclamantului de a recunoaşte unele fapte. Recursul formulat de reclamant împotriva acestor acuzaţii fusese respins. În această perioadă, tribunalul îi interoga pe coinculpaţi şi pe câţiva martori, respingând totodată două cereri de recuzare formulate de reclamant.

La data de 24 mai, respectiv 14 iunie 2004, judecătoria dispune repunerea în libertate a reclamantului, măsură însoţită de obligaţia de a nu părăsi ţara, pe motiv că nu existau probe care să demonstreze că învinuitul ar reprezenta un pericol concret pentru ordinea publică. Sub recursurile parchetului, prin hotărârile din 31 mai respective 25 iunie 2004, Tribunalul Bucureşti contesă hotărârile anterioare, prelungind măsura de arest preventiv, pe motiv că această măsură nu ar putea fi înlocuită decât în cazul în care acuzaţiile aduse nu ar mai fi fost susţinute, ceea ce nu era cazul în speţă. Tribunalul precizează de asemenea, că existau indicii temeinice că reclamantul ar fi putut comite faptele care îi erau imputate.

La data de 13 iulie, 17 august respectiv 31 august 2004, judecătoria respingea cererea reclamantului de revocare a măsurii de arestarea preventivă şi prelungea această măsură, invocând motive care făceau referire la faptul că acuzaţiile imputate erau temeinice, la gravitatea faptelor şi la pericolul social ce ar rezulta prin repunerea în libertate a reclamantului.

Printr-o hotărâre emisă la data de 6 septembrie 2004, judecătoria l-a achitat pe reclamant pentru infracţiunile prevăzute de articolul 13 din legea nr. 82/1991, articolul 40 coroborat cu articolul 289 din Codul penal şi l-a condamnat la 9 ani şi jumătate de închisoare pentru alte infracţiuni comise.

Printr-o hotărâre definitivă emisă la data de 22 decembrie 2004, Curtea de Apel Bucureşti anulează unele din infracţiunile imputate reclamantului, menţinând pedeapsa de 9 ani şi jumătate de închisoare.

DREPTUL INTERN PERTINENT

Dispoziţiile pertinente din Constituţie şi din codul de procedură penală, aşa cum acestea erau în vigoare la acel moment sunt descrise în cauzele Calmanovici vs. România (no 42250/02, § 40, 1 julie 2008), Samoilă şi Cionca vs. România, (no 33065/03, § 36, 4 martie 2008) şi Konolos vs. România, (no 26600/02, § 24, 7 februarie 2008).

ÎN DREPT

I. ÎNCĂLCAREA ARTICOLULU 5, PARA. 3 DIN CONVEŢIE

Reclamantul a invocat faptul că nu a fost adus în faţa unui magistrat desemnat de lege să exercite funcţiile judiciare după aducerea sa în arest preventiv la data de 14 martie 2003 şi de faptul că, jurisdicţiile interne nu au justificat necesitatea reţinerii sale în arest preventiv.

Guvernul român respinge însă această teză.

A. Admisibilitatea cererii

Curtea constată că cererea nu este în mod vădit nefondată sau abuzivă, în sensul articolului 35, para. 3 din Convenţie. Curtea constată că cererea nu se loveşte de alte cauze de inadmisibilitate, astfel că o declară admisibilă.

B. Fondul

Curtea constată că plângerea comportă două chestiuni, prima referitoare la necesitatea de a fi adus în faţa unui judecător sau în faţa unui magistrat împuternicit de lege cu exercitarea de atribuţii judiciare, iar cea de-a doua referitoare la justificarea menţinerii învinuitului în arest preventiv.

1. Dreptul persoanei arestate sau deţinute de a fi adusă de îndată în fata unui judecător sau în faţa unui magistrat împuternicit de lege cu exercitarea de atribuţii judiciare

a) Argumentele părţilor

Reclamantul subliniază faptul că procurorul care a dispus măsura detenţiei provizorii nu este un magistrat, în sensul articolului 5 para. 3 din Convenţie. Reclamantul remarcă de asemenea că nu a fost adus în faţa unui magistrat împuternicit de lege cu exercitarea de atribuţii judiciare decât la cererea sa.

Guvernul admite că procurorul în dreptul românesc nu este un magistrat împuternicit de lege cu exercitarea de atribuţii judiciare în sensul articolului 5 para. 3, şi că în momentul petrecerii faptelor, controlul judiciar al detenţiei provizorii nu se făcea automat. Guvernul remarcă faptul că în speţă, judecătoria examinase legalitatea şi motivele menţinerii reclamantului în stare de detenţie provizorie după şapte zile din momentul în care învinuitul fusese arestat. Sprijinindu-se pe cauza Varga vs România (cererea nr. 73957/01) Guvernul subliniază că, în ciuda faptului că intervenţia unei autorităţi judiciare, în scopul deciderii asupra menţinerii învinuitului în stare de arest nu fusese imediată, amânarea de şapte zile nu fusese excesivă.

Guvernul invocă şi modificările aduse Codului de procedură penală prin legile nr. 281 şi 356 din 24 iunie 2003 respectiv 21 iulie 2006 precum şi prin ordonanţele de urgenţă ale Guvernului nr. 66/2003 şi 109/2003, în virtutea cărora, judecătorul este singurul competent să dispună măsura de detenţie provizorie.

b) Aprecierea Curţii

Curtea face trimitere la principiile fundamentale ce degajă din jurisprudenţa sa şi stabileşte condiţiile în care o persoană reţinută trebuie adusă de îndată în faţa unui judecător sau în faţa unui magistrat împuternicit de lege cu exercitarea de atribuţii judiciare în sensul articolului 5 para. 3 din Convenţie (Pantea vs. România, cererea nr. 33343/96).

Curtea reaminteşte faptul că o persoană reţinută trebuie adusă în faţa unui judecător care va decide asupra menţinerii ei în stare de arest. De asemenea, Curtea aminteşte că într-o cauză anterioară, statuase că intervalul de patru zile şi şase ore în care fusese reţinută o persoană, fără a fi adusă în faţa unui judecător încălcase limitele impuse de articolul 5 para. 3, chiar şi în situaţia în care, reţinerea avea ca şi scop supravegherea unei colectivităţi împotriva terorismului.(Brogan şi alţii vs. Regatul Unit).

Curtea reţine că în speţă, legalitatea şi motivele adoptării măsurii de detenţie provizorie au fost analizate de un tribunal doar după şapte zile de la reţinere. Pe de altă parte, Guvernul nu a prezentat nici o justificare pentru a motiva această întârziere. Curtea remarcă modificările legislative, posterioare faptelor dar apreciază că această evoluţie legislativă nu ar fi trebuit să aibă consecinţe asupra plângerii formulate de reclamant. Rezultă astfel că, în prezenta cauză, reclamantul nu a fost adus de îndată în faţa unui judecător sau în faţa unui magistrat împuternicit de lege cu exercitarea de atribuţii judiciare.Prin urmare, articolul 5 parag.3 din Convenţie a fost încălcat.

2.Dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil şi justificarea măsurii detenţiei provizorii

a) Argumentele părţilor

Reclamantul subliniază faptul că a fost menţinut în detenţie provizorie din data de 14 martie 2003 până în 22 decembrie 2004, până când Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat arestarea sa definitivă. Reclamantul evidenţiază că jurisdicţiile naţionale utilizaseră formule stereotip, general pentru a justifica detenţia provizorie, care a depăşit termenul rezonabil impus de prevederile articolului 5 para. 3 din Convenţie. În conformitate cu susţinerile sale, autorităţile nu aveau motive verosimile pentru a justifica detenţia provizorie.

Referindu-se la jurisprudenţa Curţii, Guvernul consideră că detenţia provizorie a reclamantului luase sfârşit odată cu condamnarea sa în primă fază, la data de 6 septembrie 2004, de către Judecătoria Bucureşti. Această condamnare a durat astfel, un an, cinci luni şi trei săptămâni. Guvernul precizează că acest interval de timp fusese rezonabil.

Guvernul subliniază caracterul complex al cauzei, confirmat de tipul şi gravitatea faptelor imputate reclamantului, amploarea investigaţiilor efectuate precum şi numărul de coinculpaţi. Guvernul consideră că jurisdicţiile naţionale justificaseră necesitatea prelungirii măsurii de detenţie preventivă.

În ceea ce priveşte modalitatea în care autorităţile naţionale au diriguit ancheta, , Guvernul remarcă faptul că, autorităţilr judiciare au dat dovadă de diligenţă, procedând la audierea unui număr important de martori. Guvernul consideră că, reclamantul, prin cererile succesive de recuzare, a contribuit la prelungirea acestei perioade.

b) Aprecierea Curţii

i) Perioada ce trebuie luată în considerare

Curtea reaminteşte că perioada acoperită de articolul 5 para. 1, lit. c şi para.3 din Convenţie ia în mod normal sfârşit la data la care se stabilesc motivele temeinice ale acuzaţiilor imputate inculpatului. Curtea evidenţiază faptul că, în prezenta cauză, perioada vizată de articolul 5, para. 3 începuse la data de 14 martie 2003, data arestării reclamantului, şi luase sfârşit la data de 6 septembrie 2004, data condamnării în primă instanţă. Această perioadă a durat, prin urmare aproximativ un an, cinci luni şi trei săptămâni. Curtea apreciază că această întârziere este suficient de lungă pentru a putea fi ridicate probleme, în virtutea articolului 5, para. 3.

ii) Justificarea detenţiei provizorii

Curtea revine asupra principiilor fundamentale ce derivă din jurisprudenţa sa, determinând caracterul rezonabil al unei detenţii, în sensul articolului5, parag.3 din Convenţie (Calmanovi vs. România, cererea nr. 42250/02).

În jurisprudenţa sa, Curtea a dezvoltat patru motive fundamentale acceptabile pentru detenţia provizorie a unui acuzat suspectat că ar fi comis o infracţiune: pericolul că acuzatul ar putea fugii; riscul ca acuzatul, odată repus în libertate să împiedice administrarea justiţiei, să nu comită alte infracţiuni sau să nu deranjeze ordinea publică.

Curtea reaminteşte că acest caracter rezonabil al duratei detenţiei provizorii nu se pretează la o evaluare abstractă (Patsouria vs. Georgia, cererea nr. 30779/04) şi că trebuie să fie examinat în fiecare caz ţinând cont de condiţiile concrete. Măsura arestării preventive nu poate fi justificată decât de existenţa unor indicii concrete, temeinice, fără încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, cu respectarea libertăţilor individuale.

Curtea apreciază faptul că, în speţă, jurisdicţiile naţionale au prelungit periodic detenţia provizorie a reclamantului. Curtea relevă caracterul succint şi abstract al motivaţiei judecătorilor, care se rezumă la a menţiona câteva criterii prevăzute de Codul de procedură penală dar neglijând să specifice modul în care aceste criterii erau aplicabile în cazul reclamantului. Curtea constată de asemenea că tribunalele au menţinut detenţia, invocând motive similare, repetând aceleaşi criterii. Însă o astfel de motivare nu este conformă cu garanţiile cuprinse în articolul 5, para. 3 din Convenţie.

Curtea recunoaşte că, datorită gravităţii lor particulare şi datorită reacţiei publice stârnite de comiterea unor asemenea fapte, unii infractori pot genera un pericol social de natură să justifice detenţia provizorie, cel puţin pentru o perioadă de timp. Totuşi, Curtea apreciază că un astfel de pericol scade în mod necesar cu timpul şi că, autorităţile judiciare trebuie să prezinte motive verosimile, temeinice pentru a justifica menţinerea măsurii de detenţie provizorie.

Curtea constată că în speţă, jurisdicţiile naţionale au justificat detenţia provizorie a reclamantului prin faptul că, motivele iniţiale continuau să persiste, prin faptul că repunerea în libertate ar reprezenta un pericol pentru ordinea publică şi prin necesitatea asigurării bunei desfăşurări a anchetei. Nevoia de a prezerva ordinea publică precum şi asigurarea unei bune derulări a anchetei, reprezintă motive recunoscute de Curte, care pot să justifice menţinerea privării de libertate. Cu toate acestea, în speţă, tribunalele nu au furnizat nici o explicaţie pentru a justifica, cu trecerea timpului, cum anume, repunerea reclamantului în libertate ar putea avea un impact negativ asupra societăţii sau cum ar putea împiedica desfăşurarea anchetei.

Scurta trimitere la gravitatea faptelor comise, la modul în care acuzatul ar fi putut să le comită, perspectiva unei pedepse severe precum şi la prejudiciul cauzat nu ar putea să suplimenteze deficienţele, greşelile motivării susmenţionate, deoarece motivarea este de natură a ridica mai multe întrebări decât răspunsuri. În mod deosebit, Curtea reaminteşte că tribunalelor interne le incumbă obligaţia de a motiva într-o manieră concretă, pe baza unor fapte verosimile, motivele pentru care ordinea publică ar fi în mod efectiv ameninţată în cazul în care acuzatul ar fi eliberat. Ştiind că jurisdicţiile interne trebuie să respecte prezumţia de nevinovăţie, în cazul necesităţii menţinerii detenţiei provizorii, trebuie subliniat că menţinerea detenţiei nu ar putea ajuta la anticiparea unei pedepse privative de libertate, sprijinindu-se în mod esenţial şi de o manieră abstractă pe gravitatea faptelor comise sau prejudiciul cauzat.

Curtea este în mod deosebit consternată de refuzul jurisdicţiilor naţionale de a dispune repunerea în libertate a acuzatului, pe motiv că în timpul anchetei acesta nu a mărturisit comiterea unor anumite fapte. Curtea subliniază că nu acesta este singurul motiv care nu ar putea justifica o măsură privativă de libertate şi face referire şi la dreptul de a păstra tăcerea şi de a nu contribui la propria incriminare, aşa cum acesta este garantat de articolul 6 din Convenţie.

Curtea subliniază că articolul 5, para. 3 din Convenţie impune jurisdicţiilor naţionale, în situaţia în care se află în situaţia de a prelungi detenţia provizorie, ca această măsură să fie una alternativă. Însă, în prezenta cauză, jurisdicţiile naţionale nu au indicat motivele concrete pentru care această măsură nu asigura prezenţa reclamantului în faţa tribunalului. Luând în considerare aceste motive, Curtea socoteşte că autorităţile nu au oferit motive pertinente şi suficiente pentru menţinere reclamantului în detenţie provizorie. În asemenea circumstanţe nu este necesar să se cerceteze, dacă autorităţile naţionale competente au acţionat cu diligenţă pentru îndeplinirea procedurii. Ca urmare, a existat o încălcare a articolului 5, parag.3 din Convenţie.

II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE

Articolul 41 din Convenţie statuează

« Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţieisau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi conctractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate , dacă este cazul, o reparaţie echitabilă. »

A. Despăgubiri

Reclamantul pretinde 579 592,20 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, reprezentând valoare contractelor de prestări servicii pierdute de societatea comercială A.I., în cadrul căreia era unic acţionar, în timpul detenţiei provizorii. El pretinde 5 000 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral, sumă solicitată datorită faptului că fusese anchetat, urmărit şi judecat de persoane care nu erau magistraţi imputerniciţi de lege. În plus, solicită Curţii să oblige statul român să desfăşoare acţiuni în vederea excluderii din magistratură a procurorilor şi judecătorilor care nu au respectat prevederile articolului 5, parag.3

Guvernul subliniază faptul că perioada de detenţie provizorie a reclamantului fusese totalizată în pedeapsa aplicată şi că reclamantul nu a dovedit realitatea cu privire la pierderile pretinse. Guvernul apreciază că nu există un raport de cauzalitate între prejudiciul moral pretins şi obiectul plângerii şi că o eventuală constatare a încălcării prevederilor Convenţiei ar constitui în sine o satisfacţie echitabilă. Guvernul subliniază faptul că suma pretinsă cu titlu de prejudiciu moral este excesivă în raport cu jurisprudenţa Curţii în materie.

Curtea reaminteşte că nu acordă o compensaţie pecuniară în virtutea articolului 41 doar dacă are coonvingerea că pierderea sau prejudiciul reclamat rezultă din încălcarea pe care o constată.

Referitor la pretenţia reclamantului cu titlu de prejudiciu material, Curtea indică faptul că reclamantul fusese condamnat şi că perioada de detenţie provizorie fusese totalizată în cadrul pedepsei. În consecinţă, Curtea apreciază că această cerere nu poate fi primită. Curtea apreciază totuşi că reclamantul a fost supus unei greşeli morale de netăgăduit. Curtea acordă părţii lezate, în virtutea articolului 41 din Convenţie 6 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

B. Taxe şi cheltuieli

Reclamantul mai solicită 1289,04 RON cu titlu de taxe de corespondenţă cu Curtea şi 62 860,56 RON, sumă reprezentând onorariul avocat. Guvernul nu contestă suma cerută pentru acoperirea taxelor de corespondenţă, ţinând cont de justificările cuprinse în cerere de reclamant. Referitor la suma reprezentând onorariul avocatului, Guvernul consideră că această sumă este excesivă şi estimează că suma a fost stabilită speculativ. Guvernul evidenţiază faptul că reclamantul nu a prezentat justificări detaliate care să permită evaluarea numărului de ore de muncă şi stabilirea dacă acest număr de ore ar fi fost necesar.

În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea taxelor şi cheltuielilor în cazul în care nu este stabilită realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al acestora. Curtea admite că reclamantul a suportat aceste cheltuieli pentru că urmărea înlăturarea încălcărilor Convenţiei şi apreciază că reclamantul a prezentat justificări pertinente în privinţa taxelor de corespondenţă. Ţinând cont de documentele din posesia sa şi de criteriile aplicabile în cauze similare, Curtea consideră că acordarea sumei de 2 000 EUR pentru acoperirea cheltuielilor este rezonabilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Declară cererea admisibilă;

2. Stabileşte că a avut loc o încălcare a articolului 5, parag.3 din Convenţie, rezultată din omiterea autorităţilor de a-l aduce pe învinuit în faţa unui judecător sau în faţa unui magistrat împuternicit de lege cu exercitarea de atribuţii judiciare;

3. Stabileşte că articolul 5 para. 3 a fost încălcat datorită omiterii autorităţilor de a furniza motive pertinente şi suficiente pentru a justifica menţinerea detenţiei provizorii a reclamantului;

4. Stabileşte

a) că statul român trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni începând din ziua când hotărârea va fi definitivă, în conformitate cu articolul 44. parag.2 din Convenţie, 6 000 EUR daune morale şi 2 000 EUR pentru taxe şi cheltuieli, sume ce trebuie convertită în lei româneşti;

b) că odată cu trecerea acestei perioade, aceste sume vor fi majorate cu un procentaj de trei la sută;

5. Respinge cerea de reparaţie echitabilă pentru surplus.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu