CAUZA KARATEPE ŞI ALŢII împotriva TURCIEI (cererile 33112/04, 36110/04, 40190/04, 41469/04 et 41471/04) – Hotărârea CEDO din 7 aprilie 2009

Interzicerea torturii ; dreptul la libertate şi siguranţă ; libertatea de întrunire şi asociere ; prezumţii de fapt ;

1. Circumstanţele da fapt ale cauzei :

1. În luna iulie 2004 au fost formulate 5 plângeri împotriva Turciei, la care s-au adăugat ulterior alţi 17 resortisanţi ai acestui stat, susţinându-se în principal încălcarea articolelor 3, 5 şi 11 din Convenţie care protejează orice persoana impotriva torturii şi a tratamentelor degradante, garantează dreptul la libertate si siguranta, precum şi libertatea de întrunire şi asociere.

2. La 12 august 2003 un grup de patruzeci de persoane s-a reunit într-o piaţă publică din Instanbul pentru a participa la o manifestaţie organizată de asociaţia Halkevleri şi de centrul studenţesc din Turcia, având ca scop protestul faţă de intenţia Turciei de a participa cu trupe în Irak. Poliţia i-a somat în mai multe rânduri pe manifestanţi să se disperseze deoarece manifestaţia era ilegală fiind neautorizată, a decis să utilizeze spray cu piper. Sub controlul forţelor de ordine reclamanţii au fost reţinuţi în furgoanele de poliţie urmând să fie conduşi la Departamentul de securitate din Instanbul. Potrivit afirmaţiilor reclamanţilor, poliţiştii i-au bătut, i-au insultat, i-au tras de păr, în timpul conducerii cu autovehiculul spre secţie. Reclamantele de sex feminin au fost abuzate sexual.

Raportul medical din 12 august 2003 constată diferite echimoze şi escoriaţii pe trupul unora dintre reclamanţi, în timp ce cu privire la alţii nu se constată urme de violenţă.

La 13 august 2003 toţi reclamanţii au fost puşi în liberate de către Parchet.

A. Plângerea reclamanţilor împotriva poliţiştilor pentru rele tratamente

3. La data de 8 octombrie 2003, reclamanţii au formulat plângere penală împotriva poliţiştilor, în faţa autorităţilor Parchetului, pentru rele tratamente.

În cadrul acestei anchete a fost realizată o nou raport medico-legal care a confirmat rezultatele anterioare, cu menţiunea că leziunile necesitau comncediu medical de la 1 la două zile, fără să se fi pus în pericol viaţa acestora. În urma cercetărilor Parchetul a hotărât că nu s-a comis nici o infracţiune, că utilizarea forţei a fost legală şi necesară, deoarece manifestaţia era ilegală iar reclamanţii nu se conformaseră somaţiilor anterioare ale poliţiei. Decizia Parchetului a fost confirmată şi notificată petiţionarilor în luna mai 2004 de către o instanţă de judecată din Instanbul.

B. Acţiunea publică împotriva reclamanţilor

4. La data de 26 septembrie 2003, procurorii au început o acţiune penală împotriva la treizeci şi cinci dintre protestatari, inclusiv a reclamanţilor, pentru încălcarea Legii nr. 2911 cu privire la mitinguri şi demonstraţii publice. Numele martorilor şi caseta video a incidentului au fost depuse în cadrul anchetei judiciare. Tribunalul a decis la 18 februarie 2004 achitarea manifestanţilor pentru lipsă de obiect, ţinându-se cont de modificările legislative intervenite între timp.

II. Circumstanţele de drept ale cauzei

5. Legea nr 2911 cu privire la mitinguri şi demonstraţii publice autoriza intervenţia forţelor de poliţie în cazul manifestaţiilor ilegale, dacă este necesar, prin forţă, pentru a dispersa protestatarii după ce erau somaţi să părăsească zona.

A. Cu privire la încălcarea articolului 3 din Convenţie

6. Reclamanţii au susţinut că le-a fost încălcate drepturile garantate de articolul 3 al Convenţiei potruivit căruia :

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.

7. Guvernul turc a invocat excepţia de neepuizare a căilor de recurs interne, în condiţiile în care reclamanţii nu s-au adresat vreunui tribunal civil sau administrativ pentru obţinerea de despăgubiri.

8. Cu privire la admisibilitatea plângerii acelora dintre reclamanţi faţă de care nu au fost constatate în raportul medico-legal urme de violenţă, Curtea a apreciat că plângerea este nefondată, deoarece tratamentele interzise de articolul 3 presupun un minimum de gravitate, noţiune care deşi este relativă în esenţă, în cazul de faţă nu se dovedeşte prin nici un mecanism juridic, deşi reclamanţii fuseseră supuşi controlului medical.

9. Cererea celorlalţi reclamanţi, cu privire la care raportul medico-legal constata existenţa unor urme de violenţă, a fost declarată admisibilă de către Curte, în condiţiile în care reclamanţii parcurseseră căile interne de recurs, în acţiunea iniţială de plângere împotriva poliţiştilor pentru rele tratamente.

Curtea a reamintit că, potrivit jurisprudenţei sale, atunci când o persoană se găseşte sub controlul forţelor de poliţie, orice prejudiciu sau leziune care a apărut în această perioadă dă naştere la puternice prezumţii de fapt. În acest context, revine Guvernului datoria de a oferi o explicaţie plauzibilă cu privire la originile şi la producerea de dovezi în ce priveşte faptele susţinute de Guvern şi care ar fi pus sub semnul îndoielii acuzaţiile reclamanţilor, acestea din urmă întemeindu-se pe documente medicale.

În condiţiile în care manifestanţii fuseseră puşi sub manu militari, revine guvernului sarcina de a proba că utilizarea forţei era indispensabilă şi ne-excesivă.

În fine, Curtea a apreciat că guvernul nu a dovedit cu nimic că manifestanţii au incitat la violenţă s-au că nu ar fi manifestat paşnic, context în care intervenţia forţelor de poliţie fusese disproporţionată, iar leziunile dovedite de reclamanţi atingeau minimul de gravitate pe care Curtea potrivit jurisprudenţei sale îl pretinde pentru a încadra anumite tratamente în sfera articolului 3. În plus, dispoziţia legală care permitea intervenţia poliţiei împotriva manifestanţilor fusese abrogată.

Ca urmare, a existat o încălcare a articolului 3 din Convenţie.

B. Cu privire la încălcarea prevederilor articolului 5 para 3 din Convenţie

10. Curtea a constatat că acest capăt de cerere fusese formulat cu nerespectarea prevederilor legate de termenul de 6 luni pentru introducerea cererii şi, în consecinţă, l-a declarat inadmisibil pentru tardivitate.

C. Cu privire la încălcarea articolului 11 din Convenţie

11. Reclamanţii au susţinut că le-a fost încălcat dreptul la libera asociere ocrotit de articolul 11 al Convenţiei care prevede astfel :

„Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la

libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi

de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.

Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri

decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o

societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică,

apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a

moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul

articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor

drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei

de stat.”

12. Curtea a apreciat că cererea este admisibilă sub acest aspect. Ca urmare, pentru început Curtea constată că nimeni nu contestă că a existat o ingerinţă cu privire la acest drept al reclamanţilor, dar că această ingerinţă avea un temei legal (legea 2911) şi era prevăzută de lege. De aceea, Curtea a procedat în continuare la a stabili dacă ingerinţa urmărea un scop legitim şi dacă era necesară într-o societate democratică.

13. În ceea ce priveşte scopul legitim, Curtea a luat în considerare că intervenţia privea unul dintre scopurile recunoscute ca fiind legitime de paragraful 2 al articolului 11, respectiv apărarea ordinii şi protecţia drepturilor altor persoane.

14. În ceea ce priveşte necesitatea măsurii Curtea a reamintit pentru început principiile sale fundamentale relative la aplicarea articolului 11. Potrivit acestei jurisprudenţe autorităţile au obligaţia de a lua toate măsurile necesare la orice manifestaţie legală în scopul de a garanta desfăşurarea acesteia precum şi siguranţa tuturor cetăţenilor.

Totodată, Curtea consideră că statul trebuie nu doar să protejeze dreptul de întrunire paşnică, însă în aceeaşi măsură are obligaţia de a se abţine în a îngrădi indirect şi abuziv acest drept. În consecinţă, articolul 11 impune şi obligaţii pozitive pentru stat, prin care să se asigure exercitarea efectivă a drepturilor persoanelor.

În acest context, Curtea consideră că principiile amintite sunt aplicabile deopotrivă şi manifestaţiilor şi marşurilor organizate în locaţii publice. Cu toate acestea, Curtea constată că nu este contrar spiritului articolului 11, ca din motive de ordine publică şi de siguranţă naţională, o Înaltă Parte Contractantă să impună obligaţia obţinerii unei autorizaţii prealabile pentru desfăşurarea reuniunilor şi reglementarea activităţilor asociaţiilor.

Pe de altă parte, este neîndoios faptul că orice manifestaţie ce se petrece într-un loc public este susceptibilă să cauzeze o anumită dezordine asupra derulării vieţii de zi cu zi, precum şi să genereze reacţii ostile; totuşi, Curtea apreciază că o situaţie neconformă cu reglementările în vigoare nu justifică prin ea însăşi o atingere adusă libertăţii de întrunire.

15. Examinând atent datele speţei, Curtea constată că nu există nici un element care să indice că grupul de manifestanţi prezentau un pericol la adresa ordinii publice şi nici în ceea ce priveşte afectarea circulaţiei în zonă. În plus, era vorba de un grup de 40 de persoane care doreau să atragă atenţia asupra unei chestiuni de actualitate. Curtea constată că marşul a început în jurul orelor 13,00 şi s-a încheiat prin arestarea întregului grup în minutele următoare. Aceasta conduce la concluzia şi la surprinderea Curţii asupra dorinţei puternice de care au dat dovadă autorităţile, pentru a pune capăt manifestaţiei.

Pentru Curte, în absenţa unor acte de violenţă din partea manifestanţilor, atitudinea statului trebuia să fie una de toleranţă faţă de manifestaţia paşnică, în aşa fel încât libertatea de întrunire garantată de articolul 11 din Convenţie să nu fie lipsită de conţinut.

În concluzie, intervenţia în forţă a poliţiei şi declanşarea unor proceduri penale împotriva manifestanţilor, reprezintă măsuri disproporţionate. Asemenea măsuri nu sunt necesare pentru apărarea ordinii publice, în sensul paragrafului 2 al articolului 11 din Convenţie.

Ca urmare, a existat o încălcarea a articolului 11 din Convenţie.

16. În final, Curtea a apreciat că în ceea ce priveşte pe toţi petenţii, constatarea încălcării articolului 11 este suficientă ca satisfacţie echitabilă, în timp ce în ceea ce priveşte pe reclamanţii cărora li s-a adus atingere drepturilor garantate de articolul 3 din Convenţie, statul turc urmează să le plătească fiecăruia în parte câte 2000 de Euro prejudiciu moral.