Dreptul la viaţă - tratament medical în stare privativă de libertate - lipsa legăturii de cauzalitate între caracterul inadecvat al tratamentului medical aplicat şi decesul reclamantului - dreptul la libertate şi siguranţă - punerea în executare de îndată a hotărârii de eliberare - judecarea de îndată a recursului reclamantului împotriva privării de libertate.
PROCEDURA
1. La originea acestei cauze de găseşte cererea nr. 70787/01, îndreptată împotriva României de un resortisant al acestui stat, în persoana domnului Ion Răducu (reclamantul), care a sesizat Curtea Europeană la data de 27 decembrie 2000, în virtutea art. 34 din Convenţia europeană a drepturilor omului (Convenţia).
2. Urmare a decesului reclamantului, văduva sa, doamna Saveta Răducu (reclamanta), şi-a exprimat, la data de 3 ianuarie 2007, dorinţa de a se continua judecarea cauzei.
3. Reclamanta este reprezentată de doamna Mirela Răducu, avocat în Alexandria. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de domnul Răzvan Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
4. Reclamantul se plânsese în special de ilegalitatea detenţiei sale provizorii, de durata procedurii şi de atingerea dreptului săi la viaţă privată, rezultată ca urmare a interceptării convorbirilor sale telefonice. Reclamanta pretinde faptul că, decesul reclamantului poate fi imputat autorităţilor şi lipsei de îngrijiri medicale adecvate pe perioada detenţiei provizorii.
5. La data de 23 martie 2004, Curtea a decis comunicarea doleanţelor invocate în virtutea art. 2, 5, parag.1 şi parag.4 şi a art.8 din Convenţie Guvernului.
6. Printr-o decizie emisă la data de 16 septembrie 2008, Curtea a hotărât să se pronunţe, în acelaşi timp asupra admisibilităţii şi fondului cauzei.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
7. Reclamantul s-a născut în anul 1939 şi trăia în Alexandria. Reclamanta s-a născut în 1943 şi trăieşte în Alexandria.
A. Detenţia provizorie a reclamantului
8. La data de 2 august 2000, un terţ, F.M., împotriva căruia era în curs unele urmărirea penală, îl denunţă pe reclamant, fostul primar al oraşului Alexandria, la poliţie, sub acuzaţia că acesta din urmă îi promisese să intervină în favoarea sa pe lângă autorităţi, în schimbul unei sume de bani.
9. În aceeaşi zi, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie (Înalta curte) autoriza interceptarea convorbirilor sale telefonice, pentru o perioadă de cinci zile, în virtutea art. 91 din codul de procedură penală (CPP). La data de 3 august 2000, un proces verbal fusese încheiat în acest scop.
10. La data de 3 august 2000, autorităţile organizează un flagrant, în urma căruia reclamantul este reţinut. În jurul orelor 16, este dus de către poliţişti la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care dispune începerea urmăririi penale sub acuzaţia de trafic de influenţă. Procurorul însărcinat cu această anchetă, subliniază faptul că reclamantul era urmărit pentru că promisese să intervină pe lângă autorităţi în favoarea unui terţ, împotriva căruia se desfăşurau urmăriri penale, de la care reclamantul primise mită.
11. În aceeaşi zi, în jurul orei 22, reclamantul este arestat preventiv pentru o perioadă de 30 zile, în virtutea art. 148, lit.h) din CPP. Procurorul motivează această decizie afirmând faptul că, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de care era învinuit reclamantul depăşea doi ani şi că eliberarea reclamantului ar reprezenta un pericol pentru ordinea publică.
12. Reclamantul este ţinut în arest în cadrul Inspectoratului General a Poliţiei Române.
13. La data de 4 august 2000, soţia reclamantului informează autorităţile, sprijinindu-se pe unele certificate medicale, că soţul ei suferea de diabet, de cardiopatie ischemică, de hipertensiune arterială, de Parkinson şi de obezitate şi că era dependent de tratamentul cu insulină. Reclamanta subliniază faptul că, datorită acestor boli şi datorită vârstei înaintate, orice schimbare a condiţiilor de viaţă a soţului său ar putea determina moartea sa.
14. La data de 9 august 2000, avocatul reclamantului solicită procurorului accesul la dosarul clientului său şi subliniază faptul că, toate actele ar trebui să fie realizate în prezenţa sa. Solicită, în mod special să poată lua la cunoştinţă de conţinutul casetei audio conţinând înregistrarea conversaţiilor telefonice a clientului său, fundamentându-se pe faptul că parchetul dispusese începerea urmăririi penale în virtutea acestor înregistrări.
B. Agravarea stării de sănătate a reclamantului şi spitalizările sale
15. La data de 16 august 2000, urmare a unei indispoziţii, reclamantul este transportat la spitalul Cantacuzino. După examinări, medicii constată că tensiunea îi era foarte mare şi că nivelul glicemiei era de 303 mg %, cu toate că limita normală se situa între 65 şi 110 mg %. Un tratament îi fusese prescris precum şi necesitatea de a fi supravegheat medical la spitalul penitenciar din Jilava (spitalul penitenciar).
16. La data de 17 august respectiv 15 septembrie 2000, reclamantul este spitalizat la spitalul penitenciar la secţia de boli interne. La data de 18 august 2000, în conformitate cu analizele efectuate în spitalul penitenciar, nivelul glicemiei reclamantului era de 106 mg%. Din fişa medicală a reclamantului rezulta faptul că tratamentul medical care îi fusese administrat începând cu data de 18 august 2000. În perioada de spitalizare reclamantului îi fusese administrat un tratament antidiabetic, împotriva hipertensiunii şi diuretic; evoluţia sa era ‘bună’ sau ‘stabilă’, glicemia sa situându-se la un nivel cuprins între 106-147 mg%.
17. Din septembrie până în octombrie 2000, reclamantul este transferat la secţia de boli cronice a spitalului penitenciarului, în scopul de a fi supravegheat medical şi pentru realizarea unei expertize medico-legale. În toată această perioadă, glicemia îi era de 156 mg%.
18. La data de 27 septembrie 2000, reclamantul este examinat de către comisia de întrerupere şi amânare a pedepselor din cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală ‘Mina Minovici’ (INML). Urmare a unui consult oftalmologic efectuat de spitalul Universitar Bucureşti, sub recomandarea INML, este stabilit diagnosticul retinopatie diabetică, fiindu-i prescris reclamantului un tratament şi de asemenea, necesitatea de a urma corect tratamentul pentru diabet. Expertiza medico-legală stabilea faptul că, bolile reclamantului puteau fi tratate în spitalul penitenciar, atâta timp cât erau strict respectate indicaţiile terapeutice.
19. În timpul spitalizării la secţia de boli cronice, reclamantul fusese diagnosticat ca fiind purtător de stafilococi, motiv pentru care îi fusese administrat un tratament. În afară de aceasta, tratamentul recomandat pentru bolile de care suferea îi fusese administrat.
20. La dara de 11 octombrie 2000, reclamantul este transferat la secţia de boli infecţioase a spitalului penitenciarului, datorită unei infecţii urinare, pentru care îi fusese administrat un tratament cu antibiotice. Reclamantul continua tratamentul pentru bolile cronice de care suferea. Conform fişei sale medicale, la data de 13 octombrie 2000, nivelul glicemiei îi era de 98 mg%.
C. Confirmarea măsurii de detenţie provizorie
21. La data de 14 august 2000, reclamantul introduse o cerere de revocare a detenţiei provizorii şi o plângere împotriva hotărârii din 3 august 2000, solicitând ca Tribunalul Teleorman să revoce detenţia provizorie şi, în subsidiar să înlocuiască această măsură cu interdicţia de a părăsi oraşul. Aduce în sprijinul cererii sale, certificatele medicale ce atestau faptul că suferea de diabet, fapt pentru care începuse să îşi piardă vederea, de Parkinson şi că urma un tratament medical ce interzicea schimbarea regimului de viaţă şi a regimului alimentar. Solicită de asemenea efectuare unei expertize medico-legale a stării sale de sănătate, urmare căreia s-ar fi putut stabili dacă ar putea sau nu să suporte regimul privativ de libertate.
22. În conformitate cu spusele reclamantei, cererile sale fuseseră trimise de către Parchet, la data de 21 august 2000, împreună cu dosarul său, Tribunalului Teleorman, pe rolul căruia fusese depusă plângerea.
23. Guvernul susţine faptul că, plângerea îndreptată împotriva hotărârii de trimitere în detenţie provizorie a fost trimisă de către Parchet, Tribunalului Teleorman în ziua de vineri, 18 august 2000. Însă, datorită faptului că în zilele de sâmbătă şi duminică serviciile poştale nu funcţionau, dosarul a fost trimis lunea iar plângerea reclamantului a fost înregistrată de către Tribunal la data de 24 august 2000.
24. Printr-o judecată desfăşurată la data de 25 august 2000, Tribunalul, în prezenţa avocaţilor reclamantului stabilesc faptul că măsura detenţiei provizorii, impusă de Parchet, era conformă cu legea şi că această măsură se justifica prin faptul că era necesară pentru buna derulare a urmăririi penale.
25. Referitor la cererea de revocare a măsurii de arest preventiv şi la înlocuirea acesteia cu interdicţia de a părăsi oraşul, Tribunalul stabileşte că Parchetul ar fi trebuit să se pronunţe cu privire la această cerere. Tribunalul examinează cererea reclamantului, considerând că aceasta este neîntemeiată.
26. Această hotărâre a Tribunalului, este menţinută, urmare a recursului promovat de reclamant, prin decizia definitivă a Curţii de Apel Bucureşti din data de 13 septembrie 2000.
D. Prima hotărâre de menţinere a detenţiei provizorii
27. Urmare a audierii publice efectuată în faţa tribunalului Teleorman la data de 29 august 2000, avocaţii reclamantului evidenţiază faptul că cerinţele impuse de lege pentru menţinerea detenţiei provizorii nu erau îndeplinite, ţinând cont de faptul că interesatul era bolnav, spitalizat şi că drept urmare nu putea să reprezinte un pericol social. Avocaţii cer din nou efectuarea unei expertize medico-legale
28. Printr-o hotărâre emisă în aceeaşi zi, Tribunalul stabilea menţinerea detenţiei provizorii pentru o perioadă de 30 de zile. Tribunalul este de acord cu efectuare expertizei medico-legale şi dispune spitalizarea reclamantului în spitalul penitenciar, în vederea examinării de către o comisie a INML, pentru stabilirea faptului dacă bolile de care suferea putea fi tratate în spitalul penitenciar.
29. Această hotărâre este menţinută, urmare a unui recurs promovat de reclamant şi prin hotărârea Curţii de Apel Bucureşti din data de 22 septembrie 2000.
E. Punerea în libertate a reclamantului
30. Urmare a audierilor din data de 26 septembrie 2000, avocata reclamantului cere recuzarea judecătorilor din cadrul Tribunalului Teleorman. Evidenţiază, de asemenea faptul că menţinerea detenţiei provizorii era o măsură abuzivă şi ilegală, deoarece nu fusese adusă nici o probă prin care să se demonstreze pericolul social pe care reclamantul l-ar putea reprezenta.
31. Prin hotărârea din data de 26 septembrie 2000, tribunalul hotăra menţinerea arestului pentru o perioadă de treizeci de zile, trimiţând dosarul Curţii de Apel Bucureşti, pentru ca aceasta din urmă să se pronunţe asupra cererii reclamantului.
32. Hotărârea recurată este casată, prin hotărârea definitivă a Curţii de Apel Bucureşti, din data de 19 octombrie 2000, prin care se dispunea punerea imediată în libertate. Curtea de Apel stabileşte că menţinerea detenţiei provizorii, dispusă la data de 26 septembrie 2000, era lovită de nulitate absolută, tribunalul nefiind competent să dispună o asemenea măsură.
33. După verificarea autenticităţii hotărârii de punere în libertate, spitalul penitenciar îl eliberează pe reclamant chiar în acea zi.
F. Decesul reclamantului
34. După punerea în libertate, din data de 24 octombrie 2000, la data de 13 noiembrie 2000, reclamantul este spitalizat în Teleorman, unde este supus la trei intervenţii oculare cu laser în scopul tratării orbirii. Din fişa medicală emisă de spital, rezulta faptul că, nivelul glicemiei sale era de 344 mg%. Se încearcă şi tratamentul afecţiunile cardiace.
35. La data de 27 decembrie 2000, reclamantul moare în urma unui stop cardiac. În certificatul de deces se stabilea faptul că, bolile care determinaseră moartea erau edem pulmonar acut, cardiopatie ischemică, diabet şi obezitate.
G. Procedura penală îndreptată împotriva reclamantului
36. Prin rechizitoriul parchetului, la data de 18 august 2000, reclamantul fusese trimis în judecată sub acuzaţia de trafic de influenţă.
37. Prin hotărârea din data de 31 mai 2002, tribunalul stabileşte faptul că, reclamantul comisese infracţiunea de trafic de influenţă, aşa cum rezulta, printre altele, din procesul verbal prin care se stabilea ascultarea convorbirilor sale telefonice, înregistrate ca urmare a autorizaţiei emise. De asemenea, se stabilea încetarea procesului penal, ca urmare a decesului său.
38. Se dispunea, în plus, confiscarea, în favoarea statului, sumei de 20 milioane lei, de la moştenitoarea sa, reclamanta. Tribunalul respinge argumentul invocat de către văduva reclamantului, care susţinea ilegalitatea înregistrării convorbirilor telefonice a defunctului său soţ.
39. Urmare a apelului promovat de reclamantă, Curtea de Apel Craiova, prin hotărârea din 29 octombrie 2002, anulează hotărârea primilor judecători, evidenţiind faptul că, o astfel de măsură îi era opozabilă exclusiv inculpatului.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
40. La momentul producerii faptelor, Legea nr. 23/1969 referitoare la executarea pedepselor privative de libertate, dispunea în art. 17 coroborat cu art. 41 dreptul deţinuţilor la asistenţă medicală.
41. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 56/2003 don 25 iunie 2003, referitoare la dreptul persoanelor ce execută o pedeapsă privativă de libertate (OUG nr. 56/2003) garantează dreptul deţinuţilor la asistenţă medicală (tratament medicamente, etc.). OUG nr. 56/2003 a fost abrogată şi înlocuită cu legea nr. 275, publicată în Monitorul oficial la data de 20 iulie 2006, intrată în vigoare la data de 20 octombrie 2006 (legea nr. 275/2006), care cuprindea în art. 20 respectiv 82 dispoziţiile menţionate.
42. Dispoziţiile pertinente din codul de procedură penală (CPP), ce reglementează modalităţile şi condiţiile interceptării convorbirilor telefonice, precum şi folosirea acestora ca mijloace de probă într-un proces penal, sunt descrise în cauza Dumitru Popescu vs.România.
43. Dispoziţiile pertinente din CPP referitoare la detenţia provizorie sunt descrise în cauza Calmanovici vs. România. Sunt pertinente şi dispoziţiile cuprinse în art.139, art.140 cuprinse în legea nr. 281/2003.
ÎN DREPT
I. OBSERVAŢII PRELIMINARE
44. Curtea stabileşte faptul că reclamantul a decedat la data de 27 decembrie 2000 şi că văduva sa şi-a exprimat dorinţa de a se continua judecarea cauzei.
45. Curtea reaminteşte că, dacă pe parcursul procedurii a survenit decesul unui reclamant, moştenitorii săi au dreptul de a hotărî, dacă demonstrează existenţa unui interes moral legitim, continuarea procedurii.
46. Curtea estimează că doamna Saveta Răducu poate dovedi un interes suficient pentru a justifica exercitarea acţiunii şi îi recunoaşte posibilitatea de a se substitui reclamantului în speţă.
47. Curtea subliniază că doamna Saveta Răducu va avea calitatea de reclamantă.
II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 2 DIN CONVENŢIE
48. Reclamanta invocă încălcarea art. 2 din Convenţie, susţinând că decesul soţului ei a survenit datorită abuzurilor autorităţilor. Ea evidenţiază că refuzând să îi administreze soţului său un tratament medical adecvat, autorităţile au contribuit la agravarea bolilor de care suferea, ceea ce a determinat decesul său.
49. Guvernul se opune acestei teze.
A. Cu privire la admisibilitate
50. Curtea constată că cererea nu este în mod vădit nefondată sau abuzivă, în sensul articolului 35, parag. 3 din Convenţie. Curtea constată că cererea nu se loveşte de alte cauze de inadmisibilitate, astfel că o declară admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
51. Reclamanta consideră e există un raport de cauzalitate direct între deficienţa tratamentului medical acordat în timpul detenţiei preventive a soţului său şi decesul acestuia survenit la data de 27 decembrie 2000. Ea evidenţiază faptul că reiese din fişele medical că soţul ei nu a primit tratament medical din 3 până în 19 august 2000. Ea subliniază faptul că, şi după această dată autorităţile nu au făcut dovada administrării efective a vreunui tratament. Drept urmare, condiţiile precare de igienă au contribuit la agravarea stării da sănătate a soţului ei, acesta contractând şi alte boli datorită lipsei de igienă.
52. Reclamanta subliniază că, numai urmare a unei indispoziţii reclamantul a fost internat la spitalul civil Cantacuzino la data de 16 august 2000 pentru efectuarea unor examene medicale. Ea evidenţiază că, urmare a analizelor efectuate la data de 16 august 2000, s-a stabilit că nivelul glicemiei soţului ei era de 303 mg%, şi că urmare a analizelor efectuate de medicii spitalului penitenciar, la data de 18 august 2000, fără să îi fie administrat vreun tratament, nivelul glicemiei îi era de 106 mg%. De aceea, drept urmare, ea consideră că cele din urmă rezultate sunt false
53. Reclamanta susţine că a vrut să îi furnizeze ea însăşi tratamentul necesar reclamantului, dar că autorităţile penitenciarului i-au interzis să îi furnizeze medicamente din afara spitalului penitenciar.
54. Bazându-se pe documentele furnizate de Ministerul Justiţiei, Guvernul susţine că autorităţile şi-au îndeplinit obligaţia pozitivă de a proteja viaţa reclamantului şi că i-au acordat pe întreaga perioadă a detenţiei sale, îngrijiri medicale adecvate. În opinia Guvernului, nu există nici un raport de cauzalitate între tratamentul medical administrat reclamantului şi decesul survenit, în mod sigur datorită bolilor de care suferea.
2. Aprecierea Curţii
55. Curtea reaminteşte faptul că art.2 parag.1 impune statelor nu doar obligaţia de a nu cauza cuiva, în mod intenţionat moartea ci şi obligaţia de a lua măsurile necesare pentru protejarea vieţii tuturor persoanelor aflate sub jurisdicţia lor.
56. Obligaţia de a proteja dreptul la viaţă a persoanelor deţinute, implică de asemenea, furnizarea de îngrijiri medicale în vederea prevenirii unor evenimente fatale. Lipsa îngrijirilor medicale adecvate poate constitui de asemenea, o încălcare a prevederilor Convenţiei.
57. În speţă, Curtea evidenţiază faptul Guvernul nu a contestat că reclamantul s-a aflat sub controlul autorităţilor în perioada 3 august-20 octombrie 2000 şi că, autorităţile fuseseră informate cu privire la faptul că starea sa de sănătate necesita supraveghere medicală şi tratament adecvat. Pentru a aprecia îndeplinirea de către autorităţi a obligaţiilor lor pozitive impuse de art. 2 din Convenţie, Curtea a examinat modul în care autorităţile i-au asigurat reclamantului îngrijirile medicale impuse de starea sa de sănătate.
58. Curtea observă că, în ciuda plasării în detenţie provizorie, reclamantul suferea de diabet de zece ani, de cardiopatie ischemică, hipertensiune arterială de aproximativ cincisprezece ani şi de Parkinson. Din dosarul medical al reclamantului, rezultă că, în timpul celor două săptămâni de detenţie în cadrul Inspectoratului General de Poliţie, acesta nu a primit tratamentul adecvat necesar. Curtea observă de asemenea, că Guvernul nu a pus la dispoziţie documente pentru a dovedi că reclamantul a beneficiat de un tratament medical în această perioadă şi că scrisoarea Ministerului de Justiţie nu conţinea informaţii precise.
59. Pentru a stabili dacă greşeala a autorităţilor a contribuit la agravarea stării de sănătate a reclamantului, Curtea trebuie să verifice dacă acestea i-au furnizat ulterior tratamentul adecvat.
60. Curtea evidenţiază faptul că, la da de 16 august 2000, reclamantul a fost supus pentru prima dată unor analize şi că la data de 18 august 2000, a început să urmeze un tratament medical la spitalul penitenciar. Pe baza rezultatelor analizelor şi a concluziilor medicale acest din urmă tratament a contribuit la ameliorarea stării de sănătate a reclamantului. Cu toate că reclamanta contestă efectivitatea îngrijirilor medicale furnizate reclamantului, Curtea precizează că aceasta nu a oferit dovezi pron care să se concluzioneze că tratamentul nu a fost administrat sau că rezultatul a fost fals.
61. Guvernul nu a contestat faptul că în timpul detenţiei, reclamantul a fost diagnosticat ca suferind de retinopatie diabetică, în urma unui control la un spital civil. Cu această ocazie, i-a fost recomandat un tratament, precum şi necesitatea de a urma corect tratamentul pentru diabet. Curtea remarcă faptul că, medicii au stabilit că tratamentul medical putea fi asigurat în cadrul spitalului penitenciar. Curtea sesizează, de asemenea că, urmare a contractării altor două boli în timpul detenţiei, ce ar fi putut fi cauzate de condiţiilor precare de igienă, reclamantul a primit îngrijiri adecvate din partea personallâului.
62. Curtea nu contestă faptul că, plasarea în arest preventiv precum şi urmăririle penale îndreptate împotriva reclamantului nu ar fi putut să îi creeze o stare de stres şi angoasă, defavorabile evoluţiei pozitive a stării sale de sănătate. Cu toate acestea, Curtea remarcă faptul că, în ciuda evoluţiei îngrijorătoare, starea de sănătate a reclamantului fusese stabilizată urmare a tratamentului furnizat în spitalul penitenciar.
63. Curtea evidenţiază că după repunerea în libertate, reclamantul a urmat un tratament medical adecvat şi că decesul lui a survenit la mai mult de două luni după repunerea în libertate. Ori, nici o expertiză medicală nu a stabilit un raport de cauzalitate între tratamentul medical din timpul detenţiei şi decesul reclamantului.
64. Cu toate că poate fi adusă o critică autorităţilor, pentru că nu i-au furnizat reclamantului tratament medical la începutul detenţiei, nu se poate concluziona că autorităţile române au contribuit le decesul reclamantului şi deci, nu poate fi atrasă răspunderea statului român, în virtutea art. 2 din Convenţie.
III. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 5 PARAG. 1 DIN CONVENŢIE
65. Reclamantul s-a plâns de faptul că, fusese supus unei detenţii ilegale, pentru aproximativ o zi după pronunţarea hotărârii din data de 19 octombrie 2000. Invocă încălcare art. 5 din Convenţie.
66. Guvernul contestă această teză.
A. Cu privire la admisibilitate
67. Curtea constată că cererea nu este în mod vădit nefondată sau abuzivă, în sensul articolului 35, parag. 3 din Convenţie. Curtea constată că cererea nu se loveşte de alte cauze de inadmisibilitate, astfel că o declară admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
68. Văduva reclamantului, subliniază faptul că reclamantul nu a fost eliberat imediat, în ciuda faptului că, hotărârea Curţii de Apel fusese pronunţată la data de 19 octombrie 2000.
69. Referindu-se la jurisprudenţa Curţii, Guvernul remarcă faptul că, reclamantul a fost pus în libertate, cu o întârziere rezonabilă, după ce hotărârea Curţii de Apel fusese trimisă autorităţilor. Evidenţiază şi faptul că, penitenciarul Jilava l-a eliberat în chiar ziua în care hotărârea îi fusese trimisă, după verificarea autenticităţii acesteia.
2. Aprecierea Curţii
70. Referitor la prevederile art. 5, parag.1, Curtea reaminteşte că, dacă intervine o întârziere inevitabilă a executării unei decizii de repunere în libertate, aceasta trebuie să fie redusă la minim.
71. Curtea observă că, prin hotărârea definitivă a Curţii de Apel Bucureşti, din data de 19 octombrie 2000, se stabilise repunerea imediată în libertate a reclamantului. Cu toate că părţile nu indică în mod exact ora la care reclamantul a fost eliberat, în data de 20 octombrie 2000, stabileşte că întârzierea eliberării reclamantului s-a datorat faptului că autorităţile trebuiau să urmeze formalităţile administrative referitoare la repunerea sa în libertate.
72. De fapt, menţinerea detenţiei fusese provocată prin trimiterea, din eroare, a ordinului de repunere în libertate la închisoarea Rahova, în timp ce reclamantul era arestat la Jilava, în cadrul spitalului penitenciar. Curtea stabileşte că autorităţile nu au dat dovadă de diligenţă, în vederea identificării locului în care reclamantul era arestat, pentru a reduce la minim timpul necesar repunerii în libertate. Curtea precizează că urmare a acestei erori, care nu a fost sesizată şi corectată de către autorităţi abia doisprezece ore mai târziu, reclamantul a fost obligat să mai petreacă o noapte în închisoare.
73. Drept urmare, Curtea estimează că menţinerea detenţiei reclamantului din 19 până în 20 octombrie 2000, nu este în concordanţă cu prevederile impuse de Convenţie referitoare la faptul că, punerea în libertate poate fi amânată pentru o perioadă cât mai restrânsă, în situaţii inevitabile.
Rezultă că art. 5, parag. 1 din Convenţie a fost încălcat.
IV. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART.5, PARAG.4 DIN CONVENŢIE
74. Reclamantul invocă faptul că, recursul introdus împotriva ordinului de trimitere în arest, nu a fost analizat într-un termen scurt, aşa cum impune de altfel, art. 5, parag. 4 din Convenţie.
75. Guvernul contestă această teză.
A. Cu privire la admisibilitate
76. Curtea constată că cererea nu este în mod vădit nefondată sau abuzivă, în sensul articolului 35, parag. 3 din Convenţie. Curtea constată că cererea nu se loveşte de alte cauze de inadmisibilitate, astfel că o declară admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
77. Văduva reclamantului, în observaţiile sale, consideră că întârzierea analizării recursului îndreptat împotriva măsurii detenţiei provizorii este imputabilă autorităţilor. Ea afirmă că cererea a fost depusă la data de 14 august 2000 la secretariatul parchetului şi că, potrivit art. 140, alin. 2 din CPP, acesta ar fi trebuit să trimită plângerea instanţei competente în termen de 24 ore. Reclamanta subliniază faptul că autorităţile competente trebuie să îşi organizeze activitatea, intr-o aşa manieră încât să asigure respectarea acestor dispoziţii legale.
78. Guvernul susţine faptul că recursul îndreptat de reclamant împotriva ordinului de arest preventiv al procurorului, a parvenit parchetului la data de 16 august 2000, fiind apoi trimis Judecătoriei la data de 24 august 2000. În opinia Guvernului, ţinându-se cont de circumstanţele speţei, avându-se în vedere faptul că parchetul fusese sesizat într-o zi de vineri, a fost respectată obligaţia legală de a transmite plângerea penală la instanţa judiciară competentă în termen de 24 ore. Aceasta din urmă, a pronunţat decizia din data de 25 august 2000. Guvernul concluzionează că perioada ce trebuie luată în considerare, în speţă, era de nouă zile, perioadă ce respecta «termenul scurt » impus de art. 5 parag. 4.
2. Aprecierea Curţii
a) Perioada ce trebuie luată în considerare
79. Curtea reiterează că, garanţiile referitoare la dreptul unei persoane private de libertate de a obţine într-un termen cât mai scurt o hotărâre cu privire la legalitatea detenţiei sale, implică şi procedura în apel.
80. În speţă, Curtea constată că termenul ce trebuie luat în considerare este cel cuprins între 14 august 2000, data la care plângerea a fost depusă la parchet şi 13 septembrie 2000, data pronunţării deciziei definitive a Curţii de Apel Bucureşt. În consecinţă, în speţă, perioada a fost de treizeci de zile pentru două grade de jurisdicţie.
b) Observaţii privind necesitatea judecării într-un « termen scurt »
81. Curtea reaminteşte că respectarea dreptului tuturor persoanelor, de a obţine într-un termen scurt o decizie a tribunalului asupra legalităţii deţinerii lor, trebuie să fie apreciat în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze. În principiu, având în vedere faptul că libertatea individului e în joc, statul trebuie să facă în aşa fel încât procedura să se deruleze într-un termen cât mai scurt.
82. Curtea reaminteşte că prevederile Convenţiei au drept scop protejarea drepturilor concrete, efective ale persoanelor. Pe de altă partea, în analizarea faptului dacă au fost respectate prevederile art. 5 parag. 4, Curtea trebuie să ţină cont şi de diferitele dispoziţii şi proceduri prevăzute de legislaţia internă.
83. Cu toate că perioada de treizeci de zile cu ar părea ărin ea însăşi excesivă, abuzivă, Curtea consideră că aceasta trebuie analizată în lumina prevederilor CPP şi a circumstanţelor speţei. Curtea constată că a fost necesară o perioadă de zece zile pentru ca plângerea reclamantului să fie înregistrată la instanţa competentă în a judeca această cauză. Ori, conform dreptului intern, dosarul ar fi trebuit trimis în termen de douăzeci şi patru de ore. Dacă ar accepta ca şi justificare absenţa activităţii serviciilor poştale, Curtea constată că în speţă această justificare nu ar putea acoperi perioada de zece zile necesară trimiterii către tribunal a dosarului.
84. Având în vedere absenţa vreunei justificări pertinente petrnu întârzierile susmenţionate şi faptul că se avea în vedere analizarea legalităţii deţinerii reclamantului, Curtea estimează că, în speţă, procedura în cauză nu s-a derulat într-un termen scurt, aşa cum impune art. 5 parag. 4 din Convenţie.
Prin urmare, art 5, parag. 4 a fost încălcat.
V. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 8 DIN CONVENŢIE
85. Reclamantul invocă încălcarea dreptului la viaţă privată şi de familie rezultată ca urmare a interceptării convorbirilor sale telefonice
86. Guvernul contestă această teză.
A. Cu privire la admisibilitate
87. Curtea constată că cererea nu este în mod vădit nefondată sau abuzivă, în sensul articolului 35, parag. 3 din Convenţie. Curtea constată că cererea nu se loveşte de alte cauze de inadmisibilitate, astfel că o declară admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
88. Reclamanta consideră că interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice de către servicii speciale, în baza autorizării procurorului constituie o ingerinţă în dreptul la viaţă privată şi de familie, care nu este prevăzută de lege în sensul art. 8, parag. 2. din Convenţie. Ea consideră că legea nu prevede garanţii împotriva arbitrarului şi evidenţiază faptul că autorizaţia înregistrării convorbirilor telefonice fusese emisă de un procuror şi nu de un magistrat, în sensul jurisprudenţei Convenţiei şi că această autorizaţie nu a fusese supusă vreunui control ulterior de.
89. Guvernul nu contestă că a avut loc o ingerinţă în dreptul reclamantului la viată privată şi de familie dar consideră, cu toate acestea, că ingerinţa este prevăzută de parag. 2 al art. 8.
90. Guvernul evidenţiază faptul că ingerinţa era prevăzută de lege, mai precis de art. 91 din CPP. Guvernul susţine că dispoziţiile din dreptul intern în materie conţin garanţii suficiente referitoare la natura şi întinderea măsurii, motivele necesare pentru a dispune o astfel de măsură, autorităţile competente a lua şi controla o astfel de măsură. Consideră că în speţă ingerinţa era necesară, că interceptarea convorbirilor telefonice fusese realizată în scopul de a preveni şi pedepsi anumite infracţiuni şi că această măsură fusese proporţională şi că avusese un scop legitim.
2. Aprecierea Curţii
91. Convorbirile telefonice sunt cuprinse în noţiunile de viaţă privată şi corespondenţă, în sensul art. 8, parag. 1 din Convenţie, interceptarea lor, memorarea datelor astfel obţinute şi eventuala utilizare a acestora în cadrul urmăririlor penale îndreptate împotriva reclamantului se analizează ca fiind o ingerinţă a autorităţii publice în exerciţiul dreptului garantat de art.
92. Curtea reaminteşte că o astfel de ingerinţă, pentru a fi conformă cu parag. 2 al art. 8 din Convenţie, trebuie să fie prevăzută de lege. Expresia « prevăzută de lege » impune nu numai respectarea dreptului intern priveşte şi calitatea legii, care trebuie să fie compatibilă cu principiul preeminenţei dreptului. În contextul supravegherii secrete exercitată de autorităţile publice, dreptul intern trebuie să ofere protecţie împotriva ingerinţei arbitrare.
93. În speţă Curtea remarcă faptul că părţile sunt de acord că temeiul legal al ingerinţei îl constituie art. 91-94 din CPP.
94. Curtea precizează de asemenea, că noul cadru legislativ impus de legea nr. 281/2003, care prevede numeroase garanţii în materia interceptării şi copierii comunicaţiilor, a arhivării informaţiilor nu influenţează concluziile Curţii în prezenta cauză.
Prin urmare, art. 8 din Convenţie a fost încălcat.
VI. CU PRIVIRE LA CELELALTE ÎNCĂLCĂRI INVOCATE
95. Reclamantul s-a plâns că fusese închis cu toate că nu existau probe solide că ar fi comis infracţiunea şi că nu fusese informat cu privire la motivele detenţiei provizorii. De asemenea, se plânge că la data de 29 august 2000 menţinerea detenţiei se hotărâse în absenţa sa. Invocă de asemenea, o ingerinţă în dreptul la sănătate şi un nivel de viaţă decentă.
96. În scrisoarea din 21 martie 2001, invocând art. 14 din Convenţie, reclamanta invocă o discriminare în dreptul reclamantului de a nu fi privat în mod ilegal de libertate, ţinându-se cont de funcţia pe care acesta o ocupase în perioada comunistă. Se plânge de asemenea de o încălcare a dreptului familiei sale la viaţă privată, pe motiv că convorbirile lor telefonice fuseseră înregistrate. Printr-o scrisoare din 29 aprilie 2004, în virtutea art. 5 §§ 1 şi 3 din Convenţie se plânge că soţul său a fost trimis în arest preventiv de un procuror care nu era magistrat în sensul art. 5 § 3.
VII. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
A. Despăgubiri
97. Reclamanta pretinde 100 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral, la care a fost supusă datorită decesului soţului său. Evidenţiază, de asemenea, consecinţele fizice şi psihice la care soţul său a fost supus, ca urmare a detenţiei şi a absenţei tratamentului medical ce a determinat decesul său.
98. Guvernul estimează că nu a existat un raport de cauzalitate între prejudiciul invocat de reclamantă şi eventualele încălcări ale Convenţiei, că suma pretinsă este excesivă şi că o eventuală constatare a încălcării prevederilor Convenţiei ar constitui în sine o reparaţie suficientă.
99. În virtutea art. 41 din Convenţie, Curtea hotărăşte acordarea sumei de 7 000 EUR pentru prejudiciul moral.
B. Taxe şi cheltuieli
100. Reclamanta pretinde, de asemenea 10 000 EUR pentru acoperirea taxelor şi cheltuielilor efectuate pentru onorariul avocatului, transport, taxe poştale şi traduceri.
101. Guvernul subliniază că reclamanta nu a justificat prin nici o dovadă onorariul avocatului.
102. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea taxelor şi cheltuielilor în cazul în care nu este stabilită realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al acestora. Curtea constată că la data de 4 mai 2007, a fost plătită suma de 850 EUR avocatei reclamantei, cu titlu de asistenţă juridică. În speţă, Curtea estimează că suma de 150 EUR este rezonabilă pentru acoperirea taxelor.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă cu privire la cererile referitoare la art. 2, 5 §§ 1 et 4 et 8 din Convenţie şi inadmisibilă pentru surplus;
2. Stabileşte că nu a avut loc o încălcare a articolului 2 din Convenţie ;
3. Stabileşte că a avut loc o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenţie ;
4. Stabileşte că a avut loc o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenţie ;
5. Stabileşte că a avut loc o încălcare a articolului 8 din Convenţie ;
6. Stabileşte
a) că statul român trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni începând din ziua când hotărârea va fi definitivă, în conformitate cu articolul 44. parag.2 din Convenţie, 7 000 EUR daune morale şi 150 EUR pentru taxe şi cheltuieli;
b) că odată cu trecerea acestei perioade, aceste sume vor fi majorate cu un procentaj de trei la sută;
Rezumat de V.B.
Comentarii
Trimiteți un comentariu