22 aprilie 2009

CAUZA CHIBULCUTEAN v. ROMÂNIA, cererea nr. 19588/04, hotărârea din 21 aprilie 2009

1. La originea cauzei este o cerere (nr. 19588/04) împotriva României prin care doi cetăţeni ai acestui stat, Mateiu Chibulcutean şi Elena Chibulcutean ( „reclamanţii”), au sesizat Curtea pe 21 aprilie 2004 în conformitate cu articolul 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).

[…]

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

4. Reclamanţii s-au născut în 1940 şi respectiv 1946 şi domiciliază în Solovăstru.

A. Proceduri administrative cu privire la retrocedarea unui teren de 0.21 ha

5. După intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991, cu privire la fondul funciar, („Legea nr. 18/1991”) reclamanţii au formulat o cerere de restituire a terenului aferent casei lor. Ei au cerut de asemenea restituirea unei suprafeţe de 0.21 ha, suprafaţă prevăzută în procesul-verbal de punere în posesie întocmit oficial la data de 3 aprilie 1993.

6. La data de 31 ianuarie 1997, reclamanţii au fost puşi în posesia unui teren de 0.10 ha. La aceeaşi dată alte două persoane, PM şi PA, au fost puse în posesia a 0.06 ha şi respectiv 0.15 ha, pe acelaşi amplasament ca al terenului reclamanţilor. La 17 noiembrie 1997, Comisia judeţeană din Mureş pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 a emis pe numele lui PA un titlu de proprietate pentru o suprafaţă de 2.34 hectare. La 3 aprilie 2003, acest titlu de proprietate a fost modificat pentru a include o parte de teren de 0.21 hectare.

B. Procedura de retrocedare a unui teren de 0.11 hectare

7. La 11 aprilie 1997, reclamanţii au sesizat Judecătoria Târgu Mureş cu o cerere de anulare a procesului-verbal de punere în posesie a unor terţe persoane cu o parte din terenul lor. De asemenea, ei au cerut ca Primăria Solovăstru să nu emită un titlu de proprietate în favoarea unor terţe persoane care ocupă o parte din terenul lor. În cele din urmă, aceştia au solicitat emiterea unui titlu de proprietate pe numele lor, pentru o suprafaţă de 26.5 ari de pământ, aferentă casei lor.

8. Printr-o hotărâre din 19 noiembrie 1997, instanţa a respins acţiunea reclamanţilor ca nefondată. Judecătorii au considerat că reclamanţii nu au avut dreptul de a li reconstitui dreptul de proprietate pentru mai mult de 0.10 hectare de teren şi că autorităţile nu au erau obligate să le restituie terenul pe vechiul amplasament. Reclamanţii au declarat apel împotriva acestei hotărâri. 9. La 20 noiembrie 1998, Tribunalul Judeţean Mureş, a admis apelul reclamanţilor, şi rejudecând cazul, a admis acţiunea, ordonând Comisiei locale de aplicare a Legii nr. 18/1991 din comuna Solovăstru să-i pună în posesie pe reclamanţi asupra unui teren de 1 156 mp, în plus faţă de cele 0.10 ha deja atribuite, astfel încât suprafaţa totală de teren aferent casei lor să fie de 2 156 mp. Instanţa a ordonat autorităţilor administrative să ia toate măsurile necesare, astfel încât, titlul de proprietate asupra respectivului teren să fie emis. Această hotărâre a fost menţinută la 16 noiembrie 2000 de către Curtea de Apel Târgu Mureş, în urma recursului pârâţilor.

C. Demersuri pentru punerea în executare a hotărârii definitive din 20 noiembrie 1998

10. La 27 februarie 1998, prefectul de Mureş a informat reclamanţii asupra unei decizii administrative (nr. 45/1998) de stabilire a dreptului lor de proprietate pentru suprafaţa de teren de 1 156 mp aferentă casei lor.

11. O contestaţie împotriva deciziei formulată de Comisia locală din Solovăstru a fost respinsă pe 4 octombrie 1999 de către judecătorie. Această hotărâre a fost menţinută în apel la data de 23 octombrie 2000, de către Tribunalul Judeţean Mureş, şi în recurs, la 23 noiembrie 2000, de către Curtea de Apel Târgu Mureş.

12. La data de 8 iunie 2001, reclamanţii au solicitat executorului judecătoresc RS executarea silită a hotărârii Tribunalului Judeţean Mureş din 20 noiembrie 1998. Printr-o hotărâre din 12 iunie 2001, Judecătoria Reghin a admis cererea reclamanţilor şi a ordonat executorul judecătoresc întocmirea dosarului de executare.

13. Prin procesul-verbal din 31 mai 2001 executorul judecătoresc RS a găsit imposibilă executarea hotărârii definitive favorabile reclamanţilor datorită existenţei, pentru acelaşi teren, a unui al doilea titlu de proprietate emis pe numele lui PA.

14. Printr-o hotărâre din 17 iunie 2002, Judecătoria Reghin a admis o acţiune formulată de reclamanţi împotriva primarului din Solovăstru pentru a-l obliga să plătească o penalizare pentru nepunerea în executare a hotărârii definitive a Tribunalului Judeţean Mureş din 20 noiembrie 1998. Instanţa a ordonat primarului să plătească 200 000 lei (aproximativ 7 euro) pe zi, până la punerea în executare a hotărârii mai sus menţionate.

15. Această decizie a fost modificată de Tribunalul Judeţean Mureş la 17 februarie 2003, în urma apelului declarat de primar. Tribunalul a respins acţiunea reclamanţilor ca nefondată. Această hotărâre a fost menţinută în recurs de către Curtea de Apel Târgu Mureş, la 24 octombrie 2003.

16. La 6 noiembrie 2007, Judecătoria Reghin, a admis o acţiune în anularea titlului de proprietate pe numele lui PA. Instanţa a anulat modificarea din 3 aprilie 2003 a titlului de proprietate emis în 17 noiembrie 1997, pe numele lui PA. Conform informaţiilor furnizate pe 24 noiembrie 2008 de către Guvernul pârât, hotărârea din 6 noiembrie 2007, a devenit definitivă la 21 octombrie 2008. 17. Până în prezent, reclamanţii nu au fost puşi în posesia terenului de 1 156 mp aferent casei lor.

II. DREPTUL INTERN RELEVANT

18. Dispoziţiile relevante din Legea nr 18/1991, cu privire la fondul funciar, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 169/1997, publicată în Monitorul Oficial din 5 ianuarie 1998, sunt prezentate în hotărârile Sabin Popescu v. România ( nr. 48102/99, § § 43 şi 44, 2 martie 2004), Draculet v. România (nr. 20294/02, § 29, 6 decembrie 2007) şi Ioan v. România (nr. 20294/02, § 29, 6 decembrie 2007)

ÎN DREPT

I. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI, ŞI A ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1

19. Reclamanţii consideră că nepunerea în executare de către autorităţi a hotărârii definitive a Tribunalului Judeţean Mureş din 20 noiembrie 1998 este o încălcare a dreptului lor de acces la o instanţă şi a dreptului lor la respectul pentru bunurile lor.

Articolele citate sunt după cum urmează:

Articolul 6 § 1

Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale, […] de către o instanţă, […] care va hotărî […] asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil […]

Articolul 1 din Protocolul nr. 1

Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.

20. Guvernul combate această teză.

A. Cu privire la admisibilitate

21. Curtea constată că aceste plângeri nu sunt, în mod evident, nefondate în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că nu există niciun alt motiv de inadmisibilitate cu privire la acestea. Prin urmare, acestea sunt declarate admisibile.

B. Cu privire la fond

22. Cu referire la jurisprudenţa relevantă în acest sens, Guvernul susţine că autorităţile române au depus toate eforturile pentru a pune în aplicare hotărârea dată în favoarea reclamanţilor. Potrivit Guvernului, atitudinea autorităţilor locale nu poate fi considerată culpabilă pentru că în acest caz există o imposibilitate obiectivă de a executa hotărârea definitivă dată în favoarea reclamanţilor, imposibilitate datorată emiterii de alte titluri de proprietate pe numele unor terţe persoane pentru acelaşi teren.

23. Reclamanţii se opun acestei teze. Ei susţin că autorităţile locale nu au efectuat niciun demers pentru a executa cu hotărârea definitivă.

24. Curtea reaminteşte că, în acest caz, deşi reclamanţii au obţinut la 20 noiembrie 1998 o hotărâre definitivă, prin care se ordona autorităţilor administrative punerea lor în posesie asupra unui anumit teren, această decizie nu a fost nici pusă în executare nici anulată sau modificată în urma exercitării unei căi de atac prevăzute de lege. Situaţia de nepunere în executare putea să înceteze numai printr-o astfel de anulare sau înlocuire de către instanţa de judecată a obligaţiei stabilite prin hotărârea judecătorească printr-o altă obligaţie echivalentă (a se vedea Sabin Popescu v. România , nr. 48102/99, § 54, 2 martie 2004).

25. Curtea observă că justificarea autorităţilor naţionale cu privire la imposibilitatea de a pune reclamanţii în posesia terenului prevăzut în hotărârea definitivă din 1998, din cauza existenţei unor titluri de proprietate ale unor terţi, chiar dacă e pertinentă, nu a fost reţinută de către instanţele naţionale şi nu le-a fost opusă reclamanţilor decât la 31 mai 2001 prin procesul verbal întocmit de către executorul judecătoresc RS. În consecinţă, cel puţin până la această dată, nicio justificare valabilă nu a fost prezentată reclamanţilor. De asemenea, trebuie să se ia în considerare faptul că, Curtea a stabilit deja ca fiind excesivă pentru reclamant obligaţia acestuia de a introduce acţiuni de anulare a titlurilor altor persoane, precum şi obligaţia de a stărui în faţa autorităţilor (Sabin Popescu v. România, supra. § § 58-60).

26. Curtea a examinat în mai multe rânduri cauze ce implicau probleme similare cu cele din cazul de faţă şi a constatat încălcarea articolelor 6 § 1 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea, printre multe altele, Sabin Popescu v. România, supra; Dragnea şi alţii v. România, nr. 78047/01, 7 aprilie 2005, şi Mihai-Iulian Popescu v. România, nr. 2911/02, 29 septembrie 2005).

27. După ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în acest caz. În lumina jurisprudenţei sale Curtea consideră că, în acest caz, statul, prin organele sale specializate, nu a depus toate eforturile pentru punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti favorabile reclamanţilor. În consecinţă, Curtea concluzionează că există o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenţiei şi a articolului 1 din Protocolul nr. 1.

II. CU PRIVIRE LA CELELALTE ÎNCĂLCĂRI PRETINSE

28. În baza articolului 6 § 1 al Convenţiei, reclamanţii se plâng de durata excesivă a procedurilor de punere în executare a hotărârii definitive a Tribunalului Judeţean Mureş, din 20 noiembrie 1998.

29. Curtea constată că această plângere este legată de cea analizată din perspectiva articolului 6 § 1 şi de aceea trebuie declarată, de asemenea, admisibilă. Având în vedere constatările sale cu privire la articolul 6 § 1 (a se vedea paragrafele 25-27 de mai sus), Curtea consideră că nu este necesar să se examineze dacă a existat, în acest caz, o încălcare a acestei dispoziţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE CURTEA, ÎN UNANIMITATE

1. Declară cererea admisibilă;

2. Hotărăşte că a existat o încălcare a articolelor 6 § 1 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie ca urmare a nepunerii în executare a hotărârii din 20 noiembrie 1998;

3. Hotărăşte că nu a fost nevoie să se ia în considerare restul cererii asupra articolul 6 § 1 din Convenţie cu privire la durata procedurii;

4 Hotărăşte că problema aplicării articolului 41 din Convenţie nu este în stare de judecată şi, în consecinţă:

a) amână problema în ansamblul său;

b) invită Guvernul şi reclamanţii să trimită în scris, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenţie, observaţiile lor cu privire la această problemă şi, în special, să informeze Curtea cu privire la orice acord la care s-ar putea ajunge;

c) amână procedura ulterioară şi deleagă preşedintelui Camerei stabilirea acesteia dacă este necesar.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu