21 aprilie 2009

CAUZA OLTEANU v. ROMÂNIA, cererea nr. 71090/01, hotărârea din 14 aprilie 2009

1. La originea cauzei este o cerere (nr. 71090/01) împotriva României, formulată de un cetăţean al acestui stat, domnul Nicu Olteanu (reclamantul) care s-a adresat Curţii la data de 12 iulie 2000 în conformitate cu articolul 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).

[…]

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

6. Reclamantul s-a născut în 1964 şi locuieşte în Bucureşti.

A. Arestarea reclamantului

7. La data de 16 mai 1997, aproximativ la ora 18, reclamantul, care nu avea antecedente penale, a fost surprins de către doi poliţişti în haine civile, MF şi EVB, în timp ce lua un pachet de şase sticle de apă minerală din portbagajul unei maşini, pachet pe care l-a lăsat în apropiere. Fiul lui, în vârstă de opt ani era cu el.

8. Cei doi poliţişti l-au imobilizat şi l-au dus în oficiul poştal, care era în apropiere. Reclamatul a fost închis, în biroul şefului de oficiu. El a încercat să explice poliţiştilor că îl cunoştea, pe proprietarul sticlelor de apă, acesta fiind vecinul său, şi că a luat şi apoi abandonat în apropiere respectivele sticle pentru a face o glumă.

9. La scurt timp după, ferestrele biroului de la oficiul poştal au fost sparte, reclamantul a ieşit în stradă, iar unul din cei doi ofiţeri de poliţie l-a împuşcat rănindu-l la planta piciorului stâng. Fiul lui minor, a fost martor la incident.

10. În seara de 16 mai 1997, reclamantul a fost dus la secţia de politie, apoi din ordinul unui ofiţer a fost dus la spitalul Sf. Pantelimon, unde a fost examinat de un doctor. El a fost supus unei intervenţii chirurgicale pentru extracţia corpurilor metalice din planta piciorului. Radiografia efectuată anterior intervenţiei chirurgicale a relevat existenţa a două corpuri metalice în picior. Imediat după operaţie, el a fost readus la secţia de politie.

11. Fişa medicală întocmită la data de 19 mai 1997 de către doctorul DM de la spitalul-penitenciar, unde a fost dus ulterior reclamantul, semnala prezenţa de vânătăi la ambii ochi [AO], un traumatism cranio-cerebral [TCC] şi echimoze corporale produse, pe data de „17 mai 1997, după o altercaţie în afara arestului”. Documentul consemnează de asemenea prezenţa unei răni provocate de o armă de foc şi a altor răni cauzate prin tăiere.

12. Părţile au versiuni diferite în privinţa explicaţiei rănilor constatate la reclamant, precum şi asupra tratamentului la care el a fost supus în mâinile poliţiei.

1. Versiunea reclamantului

13. În timp ce era în interiorul oficiului poştal, reclamantul a fost lovit de ofiţerul MF. În faţa acestei agresiuni, reclamantul a încercat să fugă în stradă, spărgând sticla de la uşa oficiului poştal. El s-a rănit la mână şi la piciorul drept. MF a încercat să-l imobilizeze, în timp ce EVB a tras în el, rânindu-l la planta piciorului stâng. Pe baza radiografiei realizate în timpul operaţiei, care a indicat existenţa a două organisme metalice în picior, reclamantul pretinde că a fost lovit de două gloanţe trase în piciorul lui de către ofiţerul EVB.

14. Reclamantul susţine că încercarea lui de a scăpa de sub controlul poliţiştilor a fost un gest disperat, pe care orice persoană normala l-ar fi săvârşit în astfel de circumstanţe, cauzate de conduita poliţiştilor care l-au bătut, aplicându-i şi lovituri de pumn în faţă. Acest lucru, de altfel, a fost reţinut şi de către instanţele interne, în primă instanţă şi în recurs.

15. După ce a fost împuşcat, imobilizat şi încătuşat, deşi pierdea sânge, el a fost transportat într-o maşină la secţia de poliţie unde a fost din nou bătut de mai mulţi poliţişti, inclusiv MF şi EVB. La cinci sau zece minute după sosirea sa la poliţie, ofiţerul de poliţie PR a ordonat la doi ofiţeri să-l transport la spital pentru a i se trata rănile.

2. Versiunea guvernul

16. Referindu-se la declaraţiile de poliţiştilor din data de 21 septembrie 1999 şi la decizia parchetului din 11 noiembrie 1999 (a se vedea paragraful 36 de mai jos), Guvernul susţine că poliţiştii nu l-au lovit pe reclamant. De asemenea, susţine că acesta din urmă i-a provocat prin limbajul şi comportamentul său violent.

17. După ce l-au adus în interiorul biroului şefului oficiului poştal, unul din cei doi poliţişti, EVB a ieşit afară pentru a „găsi corpul delict”, adică sticlele de apă minerală. La întoarcere, l-a văzut pe reclamant cum îl împingea pe poliţistul MF, care avea cămaşa ruptă. EVB şi-a scos arma. Reclamantul a urcat pe o masă de birou, a spart cu piciorul sticla geamului ce separa biroul şefului de spaţiul oficiului poştal, a scăpat din birou şi a ieşit afară. Ce-i doi poliţişti au pornit după el. MF l-a prins, dar reclamantul a reuşit să-l doboare. Reclamantul a luat o bucată de sticlă şi l-a ameninţat pe MF. În acel moment, poliţistul EVB l-a somat de trei sau patru ori şi apoi a tras de trei ori în sus. Ultimul glonţ a lovit piciorul reclamantului. Cei doi poliţişti l-au imobilizat pe reclamant şi l-au dus la secţia de poliţie în maşina cu care au venit întăririle pe care le solicitaseră anterior.

18. Bazându-se pe fişa medicală completată în parte, pe 19 mai 1997 de către dr. DM de la spitalul penitenciar, unde reclamantul a fost ulterior dus, fişă în care se preciza că leziunile suferite de acestea din urmă au survenit după o altercaţie în afara arestului poliţiei, Guvernul consideră că reclamantul nu a fost rănit după ce a fost adus la secţia de politie, ci mai înainte.

B. Tratamentul medical administrat reclamantului, după arestarea lui

19. Aproximativ la ora 18.30, în seara de 16 mai 1999, reclamantul a fost dus la spital de poliţie.

20. În conformitate cu o declaraţie emisă la data de 18 februarie 1999 de către medicii de la spital, „în data de 16 mai 1997 la ora 18.30, [reclamantul] a fost examinat la serviciul de urgenţă de la secţia de ortopedie şi traumatologie, după cum reiese din registrul nr. 4195. Diagnosticul stabilit a fost: plăgi la nivelul tibiei, precum şi la antebraţul drept, cauzate prin tăiere cu sticlă, plagă deschisă la nivelul plantei piciorului stâng cu corpi metalici rămaşi înăuntru. I s-a aplicat un tratament antitetanic, o anestezie locală, toaletare chirurgicală, extracţie de corpuri străine, suturarea plăgii, un bandaj şi o atelă cu ghips la antebraţul drept.

21. După o noapte petrecută la secţia de poliţie, în dimineaţa de 17 mai 1997, reclamantul a fost transportat din nou la spital Sf. Pantelimon. Medicul DI i-a prescris un tratament cu antibiotice, după care a fost adus la secţia de politie.

22. Ulterior, el a fost din nou examinat de către un medic la datele de 19 mai şi 14 iunie 1997, aşa cum se arată în fişa medicală întocmită în perioada detenţiei.

23. Părţile au versiuni diferite cu privire la asistenţa medicală acordată reclamantului, precum şi asupra evenimentelor petrecute în timpul nopţii, la secţia de poliţie.

1. Versiunea reclamantului

24. La 16 mai 1997, la ora 18.30, reclamantul a fost dus la Spitalul civil Sf. Pantelimon, încătuşat şi însoţit de zece ofiţeri de poliţie. El a suferit o intervenţie chirurgicală care a durat aproximativ cinci ore.

25. În jur de miezul nopţii a fost dus la secţia de poliţie şi a trebuit să aştepte timp de o oră pe un scaun în curtea clădirii. După aceea, în timp ce era într-o stare de oboseală extremă şi nu putea merge singur, el a fost luat de un poliţist şi dus de acesta pe spate în biroul ofiţerului PR care l-a interogat cu privire la faptele de care a fost acuzat.

26. În jurul orei 2.30, reclamantul a fost dus în celula de arest de la poliţie.

27. El susţine că în noaptea de 16-17 mai 1997 nu i-au fost administrate medicamentele prescrise de medic după intervenţia chirurgicală. El nu a fost niciodată vizitat de un medic în timpul detenţie sale. În plus, el a fost dus pentru a fi văzut de un medic doar de două ori în timpul primei luni de după intervenţia chirurgicală, şi anume la 19 mai şi 14 iunie 1997. În acest timp el a împărţit o celulă cu alţi 18 deţinuţi şi nu a beneficiat de asistenţă medicală adecvată stării sale de sănătate.

2. Versiunea guvernului

28. Intervenţia chirurgicală la care a fost supus reclamantul a început aproximativ la ora 20 şi a durat 80 de minute. A doua zi, el a fost dus din nou la spital, unde a primit tratament medical. Pentru a susţine afirmaţiile sale, Guvernul a depus un exemplar din fişa medicală a reclamantului întocmită de spital în urma operaţiei.

C. Plângerea penală a reclamantului împotriva agenţilor de poliţie

29. În declaraţia sa dată poliţiei judiciare, la 17 mai 1997, cu privire la faptele de furt şi ultraj, reclamatul s-a plâns de faptul că „poliţistul chel m-a lovit cu pumnul în faţa” şi că „după ce am auzit trei focuri de armă am simţit o durere în planta piciorului stâng”.

30. În declaraţia din 21 mai 1997, dată în faţa unui procuror de la parchetul de pe lângă Tribunalul Municipal Bucureşti, reclamantul s-a plâns că unul din poliţişti l-a lovit cu pumnii în faţă. Nicio cercetare nu a fost întreprinsă în acest sens de către parchet.

La 12 august 1997, reclamantul a trimis un memoriu la Parchetul militar din Bucureşti, în care el a arătat că a depus o plângere împotriva poliţiştilor şi MF şi EVB şi împotriva ofiţerului PR.

32. O anchetă judiciară a fost deschisă faţă de cei trei ofiţeri de poliţie acuzaţi de abuz în serviciu şi purtare abuzivă, fapte incriminate prin articolele 246 şi 250 din Codul penal.

33. La data de 1 septembrie 1997, reclamantul a fost audiat de către procurorii militari cu privire la plângere sa penală.

34. La 15 septembrie 1997, ofiţerul PR a fost audiat de către parchet. La 21 septembrie 1997, ceilalţi doi poliţişti şi un al treilea poliţist B., care nu a participat la incidentul din 16 mai 1997, au fost audiaţi de către parchetul militar.

35. Parchetul militar a solicitat parchetului civil comunicarea unei copii a dosarului de urmărire penală pentru faptele de furt şi ultraj de care era acuzat reclamantul.

36. La 11 noiembrie 1999, Parchetul militar de pe lângă Tribunalul militar teritorial Bucureşti a dispus neînceperea urmării penale, pe motiv că faptele de care erau acuzaţi cei doi poliţişti „nu erau prevăzute de legea penală.” Parchetul militar a reţinut că în timpul „unei altercaţii” între unul din poliţiştii care l-au prins pe reclamant şi acesta din urmă, celălalt poliţist „a folosit pistolul” pentru a-l imobiliza pe reclamant. De asemenea, parchetul a reţinut că după trei somări, reclamantul a fost împuşcat în planta piciorului. Ulterior, reclamantul a fost dus la secţia de poliţie unde ofiţerul R a ordonat să fie condus la spital. După ce medicii au stabilit că reclamantul „era în afara pericolului”, acesta a fost adus la secţia de poliţie unde a fost pus în arest preventiv. Conform parchetului militar, „nu reiese din piesele dosarului că au fost exercitate violenţe sau ameninţări asupra [reclamantului].”

37. La 15 noiembrie 1999, Parchetul militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a cerut Parchetului militar din Bucureşti să trimită dosarul de cercetare penală cu privire la „vătămarea integrităţii corporale a lui Olteanu Nicu”.

38. La 4 februarie 2000, reclamantul, a luat la cunoştinţă în scris de decizia de neîncepere a urmării penale luată de Parchetul militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, decizie fondată pe articolele 275-278 din Codul de procedură penală. Astfel, reclamantul a informat parchetul de intenţia sa de a se constitui parte civilă în proces.

39. La 24 februarie 2000, Parchetul militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a respins contestaţia reclamantului, pe motiv că existenţa violenţelor exercitate asupra lui de către poliţişti nu a fost confirmată şi pentru faptul că „utilizarea armei de foc a fost în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare.”

40. Această ultimă decizie a fost comunicată reclamantului, la 15 martie 2001.

41. Prin scrisorile din datele de 19 iulie 2000, 25 ianuarie 2001, 10 mai 2001 şi 13 iunie 2002, adresate Parchetului militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, avocatul reclamantului şi reclamantul s-au interesat despre starea cercetărilor cu privire la plângere. Într-o scrisoare din 13 iunie 2002, reclamantul a precizat că avocatul său nu a primit nici un răspuns de la parchet.

42. La 18 iunie 2002, reclamantul a primit o decizie de confirmare neîncepere urmării penale faţă de cei doi poliţişti.

D. Proceduri penale desfăşurate împotriva reclamantului

43. La 16 mai 1997, reclamantul a fost arestat pentru douăzeci şi patru de ore. La data de 17 mai 1997 procurorul a emis pe numele reclamantului o decizie de arestare preventivă pe timp de cinci zile, reţinând că acesta a adresat „organelor de poliţie injurii şi ameninţări.” Decizia nu se referea la eventualele acte de violenţă săvârşite de reclamant. La 21 mai 1997, această detenţie a fost prelungită cu douăzeci şi cinci zile de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Municipal Bucureşti.

44. Reclamatul s-a aflat în detenţie de la 17 mai 1997 la 5 iunie 1998.

45. Prin rechizitoriul din data de 5 iunie 1997, reclamantul a fot trimis în judecată în faţa Tribunalului Municipal Bucureşti pentru infracţiunile de furt calificat prin violenţă, ultraj, distrugere, ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice.

46. Prin hotărârea din 3 septembrie 1998, tribunalul l-a achitat pe reclamant cu privire la furtul calificat şi ultraj, dar l-a condamnat la închisoare pentru un an şi optsprezece zile pentru ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice şi pentru distrugerea sticlei de la uşa biroului din oficiul poştal. De asemenea, a constatat că pedeapsa a fost executată, având în vedere timpul petrecut de reclamant în arest preventiv, adică un an şi optsprezece zile.

47. Instanţa şi-a motivat decizia pe faptul că reclamantul nu a furat de sticle de apă, pentru că le-a lăsat în imediata apropiere de locul de unde le-a luat şi era cunoscut de către proprietar, care a susţinut în faţa instanţei încrederea sa în el. De asemenea, tribunalul a constatat că nu s-a dovedit faptul că reclamantul a proferat injurii sau că ar fi avut un comportament violent faţă de poliţişti. În ceea ce priveşte încercarea sa de a părăsi oficiul poştal prin spargerea sticlei de la uşă
instanţa a observat că a acţionat după ce a auzit plânsetele copilului său, care rămăsese singur în stradă. Cu toate acestea, astfel de acţiuni au fost de natură să perturbe oameni care se aflau la acel moment în interiorul oficiului poştal şi de a crea o atmosferă de tensiune şi de teamă. Numai parchetul a declarat apel împotriva acestei hotărâri.

48. Printr-o hotărâre din data de 11 iunie 1999, Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul parchetului. Instanţa a constatat că „întregul lanţ de infracţiuni în care inculpatul a fost implicat a fost cauzat, în mare măsură, de către cei doi poliţişti care au acţionat fără tact şi fără a-i da posibilitatea de a explica ce s-a petrecut cu sticlele de apă”.

49. La 1 februarie, 2000 în urma recursului promovat de parchet, Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărârea Tribunalului Municipal Bucureşti, l-a condamnat pe reclamant pentru furt cu violenţă şi ultraj şi a menţinut condamnarea pentru celelalte două infracţiuni, bazându-se pe declaraţiile date la parchet de către cei doi poliţişti, părţile vătămate, precum şi trei funcţionari de la oficiul poştal în care a avut loc incidentul. Instanţa i-a aplicat pedeapsa cu închisoarea pe o durată de cinci ani.

50. Curtea Supremă de Justiţie a constatat că reclamantul şi-a schimbat apărarea în faţa instanţelor pentru a justifica ieşirea sa violentă din oficiul poştal prin faptul că el şi-a auzit copilul plângând afară. Aceasta a considerat reacţia reclamantului disproporţionată, având în vedere că „toate acţiunile [reclamantului] în interiorul oficiului poştal au provocat [...]teroare faţă de cele treizeci sau patruzeci de persoane prezente [...], ceea ce ar fi putut fi evitat dacă i-ar fi însoţit pe sub-ofiţerii de poliţie la secţia poliţie”. Instanţa nu a făcut referire la nici o mărturie a uneia din cele treizeci sau patruzeci de persoane din oficiul poştal, prezente în momentul arestării reclamantului, ci numai la mărturia celor trei funcţionari de la oficiul poştal.

51. Reclamantul a fost închis la 23 martie 2000. La data de 27 aprilie 2000, el beneficiat de o graţiere prezidenţială.

II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNĂ RELEVANTĂ

52. Dispoziţiile din Codul Penal, în vigoare la acea dată care interziceau relele tratamente, sunt descrise în hotărârea Pantea v. România, (nr. 33343/96, § 154-156, CEDH 2003-VI), precum şi în hotărârea Olteanu v. România, (nr 71090/01, hot. din 26 ianuarie 2006).

53. Dispoziţiile din Codul de procedură penală, în vigoare la momentul faptelor, cu privire la plângerea împotriva măsurilor dispuse de către procuror sunt descrise în cauza. Grecu v. România (nr. 75101/01, § § 41-45, 30 noiembrie 2006).

54. Dispoziţiile legislative referitoare la statutul procurorilor militari şi al poliţiştilor sunt descrise, în cauza Bursuc v. România, (nr. 42066/98, § § 68-70, 12 octombrie 2004).

55. Dispoziţiile legislative care reglementau utilizarea de arme de foc de către poliţie au fost cuprinse la acea dată, în capitolul III din Legea nr. 17/1996, privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor. Articolul 47, litera d) din lege prevedea posibilitatea de a folosi arme de foc pentru a opri un suspect, care, după săvârşirea unei infracţiuni, încearcă să scape. Articolul 49 din aceeaşi lege prevedea procedura de urmat în astfel de cazuri, şi anume obligaţia poliţistului de a adresa o triplă somaţie prin avertismentul: „Stai!” şi apoi „Stai că trag!” apoi trage în plan vertical. Numai în caz de nesupunere la aceste trei somări, poliţistul poate face uz de arma de foc împotriva persoanei. Articolul 51 din lege impune poliţistului obligaţia de a evita în măsura în care este posibil omorârea persoanei, orientând direcţia de tragere a armei de foc asupra picioarelor persoanei respective.

56. Potrivit statisticilor prezentate de către reclamant, şi comunicate de Ministerul Administraţiei şi Internelor pe 24 ianuarie 2006, în conformitate cu Legea nr. 544/2001 privind accesul la informaţiile de interes public, în cursul anului 2005, în România au fost înregistrate 115 de cazuri de utilizare a armelor de foc de către poliţişti, în exercitarea funcţiilor lor, o persoană fiind decedată ca urmare a acestei acţiuni. După cum se arată în acelaşi comunicat al Ministerului de Interne, cercetările disciplinare desfăşurate în cadrul Poliţiei, în aceeaşi perioadă, cu privire la aceste incidente nu au dus la nicio sancţiune aplicată poliţiştilor care au folosit armele lor de foc.

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA OBIECTUL CAUZEI

57. Invocând articolul 3 din Convenţie, reclamantul s-a plâns de rele tratamente survenite în timpul arestării lui, la 16 mai 1997 şi a lipsei de asistenţă medicală corespunzătoare, după arestarea lui, având în vedere faptul că a fost împuşcat de unul dintre poliţiştii implicaţi în arestarea lui. El consideră că reţinerea sa într-un oficiu poştal, în faţa clienţilor şi a personalului din acel oficiu, constituie un tratament degradant. Reclamantul s-a plâns, de asemenea, de faptul că în loc de a fi dus la spital după ce a fost împuşcat, el a fost dus încătuşat la poliţie. Mai mult, după operaţia la care a fost supus în timpul nopţii de 16-17 mai 1997, el a trebuit să aştepte peste o oră în curtea de la secţia de poliţie şi a fost interogat de ofiţerul PR, deşi era într-o stare de oboseală extremă.

58. Invocând articolele 3 şi 13 din Convenţie el se plânge, de asemenea, de lipsa unei anchete efective cu privire la susţinerile sale.

59. Curtea consideră că problemele ridicate în acest caz trebuie să fie examinate sub aspectele de fond şi de procedură ale articolului 3 (a se vedea, Fahriye Çaliskan v. Turcia, nr 40516/98, § 45, 2 octombrie 2007 şi Ölmez v. Turcia, nr 39464/98, § 67, 20 februarie 2007).

II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 3 DIN CONVENŢIE

60. Reclamantul invocă articolul 3, care prevede că:

„Nimeni nu va fi supus la tortură şi nici la pedepse ori tratamente inumane sau degradante.”

A. Cu privire la vătămările cauzate reclamantului la data de 16 mai 1997

61. Curtea constată că părţile nu contestă că rănirea prin împuşcare a reclamantului, constată de medici, a fost cauzată în timpul arestării sale. Cu toate acestea, reclamantul şi Guvernul au versiuni diferite cu privire la producerea acestei vătămări şi a altor leziuni care au fost constatate la reclamant (paragrafele 13 - 18 de mai sus).

62. Curtea va examina episodul privind arestarea şi caracterul eficient al anchetei cu privire la plângerea reclamantului, în lumina principiilor bine stabilite în materia interzicerii relelor tratamente din partea agenţilor Statului (a se vedea, printre altele, Cobzaru v. România, nr. 48254/99, § § 60 şi 64-65, 26 iulie 2007, Bursuc v. România, nr. 42066/98, § § 80 şi 101, 12 octombrie 2004 şi referinţele din acestea).

63. Curtea constată că reiese din fişa medicală întocmită la arestarea reclamantului, după altercaţia din 16 mai 1997, că acesta a suferit un traumatism cranian, alături de echimoze la faţă, la cei doi ochi, precum şi pe corp. (a se vedea paragraful 11 de mai sus). De asemenea, reiese din aceeaşi fişă medicală şi din rezultatele investigaţiilor medicale la care a fost supus reclamantul de către medicii de la spitalul Sf. Pantelimon din Bucureşti unde a primit îngrijiri în urma altercaţiei din 16 mai 1997, că el a avut o rană provocată de o armă de foc, mai multe corpuri metalice fiind extrase din planta piciorului său stâng.

64. În aceste condiţii, având în vedere gravitatea rănilor reclamantului, Guvernul trebuie să demonstreze, cu argumente convingătoare că utilizarea forţei nu a fost excesivă (a se vedea v. Rehbock Slovenia, nr. 29462/95, § 72, CEDO 2000-XII).

65. Guvernul susţine că tratamentul la care a fost supus reclamantul de către poliţişti, inclusiv utilizarea unei arme de foc împotriva lui, au fost cauzate de comportamentul violent al acestuia şi de opunerea sa vehementă la arestarea lui, într-un loc public, punând în pericol alte persoane şi un ofiţer de poliţie în exercitarea atribuţiilor sale.

66. Curtea constată că nici parchetul militar care a declarat neînceperea urmării penale împotriva poliţiştilor acuzaţi de către reclamant, şi nici Curtea Supremă de Justiţie, care l-a condamnat pentru ultraj faţă de acei poliţişti nu deţin un certificat medical care să ateste cele mai mici semne de violenţă asupra poliţiştilor, implicaţi în incident.

67. În plus, în cadrul anchetei privind plângerea penală a reclamantului nu a fost ascultat niciun alt martor în afară de cei doi poliţişti implicaţi, de ofiţerul PR şi un al patrulea poliţist, coleg de-al lor, care nu a participat la incident (a se vedea paragrafele 33-35 de mai sus), în ciuda faptului că treizeci sau patruzeci de persoane erau prezente în oficiul poştal, în timpul arestării reclamantului, astfel cum a constat şi Curtea Supremă de Justiţie în decizia sa din 1 februarie 2000 (a se vedea paragraful 50 de mai sus).

În ceea ce priveşte declaraţiile funcţionarilor de la poştă dinn cadrul cercetărilor efectuate de către procurorii civili cu privire la acuzaţiile de ultraj, distrugere, ultraj asupra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, şi furt, Curtea observă că acestea nu au fost utilizate în legătură cu ancheta privind pretinsele abuzuri asupra reclamantului, şi că parchetul militar sesizat prin plângerea penală a reclamantului, nu a ascultat niciodată aceşti funcţionari în mod direct.

68. Mai mult, Curtea constată a fi deosebit de surprinzător faptul că, la 17 mai 1997, parchetul a decis să înceapă urmărirea penală împotriva reclamantului numai pentru ultraj verbal nu şi pentru ultraj prin violenţă fizică (a se vedea paragraful 43, de mai sus), în ciuda faptului că a fost un delict flagrant.

69. De asemenea, Curtea observă că, ordinul de a se începe cercetarea penală, de către parchetul militar, cu privire la violenţele de care s-a plâns reclamantul a fost dat la data de 12 august 1997, după trei luni de la incident, care a avut loc pe 16 mai 1997, dată la care reclamantul s-a plâns în acest sens în faţa ofiţerului de poliţie care l-a interogat.

În plus, cercetarea a fost efectuată de către parchetul militar, a cărui independenţă faţă de poliţişti poate fi pusă la îndoială luând în considerare reglementările naţionale în vigoare la data faptelor, reglementări conform cărora procurorii militari erau ofiţeri activi, cu aceeaşi titulatură ca şi ofiţerii de poliţie, şi făceau parte din structura militară, supunându-se principiului subordonării ierarhice (Barbu Anghelescu v. România, nr. 46430/99, § § 67-70, 5 octombrie 2004 şi Bursuc, supra, § 101).

71. Dată fiind gravitatea leziunilor suferite de reclamant, Curtea consideră că Guvernul nu a furnizat argumente convingătoare sau credibile ce ar putea fi folosite pentru a explica sau justifica gradul de forţă folosită în timpul arestării. Prin urmare, forţa folosită a fost excesivă şi nejustificată în condiţiile date.

72. Această utilizare de forţă a dus la leziuni care i-au cauzat reclamantului, fără îndoială, suferinţe semnificative de aşa natură încât să se încadreze la un tratament contrar articolului 3, în special pentru faptul că intervenţia poliţiei a avut loc sub ochii fiului reclamantului în vârstă de opt ani.

73. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că tratamentul la care reclamantul a fost supus în timpul arestării sale precum şi lipsa unei cercetări efective şi amănunţite în ceea ce priveşte afirmaţia reclamantului că a fost supus la rele tratamente în timpul arestării sunt contrare articolului 3.

Există, prin urmare, o încălcare a articolului 3 al Convenţiei, sub aspectul de fond şi procedural.

B. Cu privire la asistenţa medicală acordată reclamantului şi la tratamentul de după arestarea lui

74. Curtea reaminteşte că articolul 3 din Convenţie impune Statului să protejeze integritatea fizică a persoanelor lipsite de libertate, inclusiv prin administrarea de îngrijiri medicale necesare. Lipsa de îngrijire medicală adecvată poate să constituie un tratament contrar Convenţiei. Curtea a afirmat, de asemenea, dreptul tuturor deţinuţilor la condiţii de detenţie în conformitate cu demnitatea umană, astfel încât să se asigure că punerea în aplicare a măsurilor luate împotriva persoanei nu prezintă o primejdie sau o dificultate de o intensitate mai mare decât nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei (Kudla v. Polonia [GC], nr. 30210/96, § 94, CEDO 2000-XI şi Mouisel v. Franţa, nr. 67263/01, § 40 , CEDO 2002-IX).

75. În cazul de faţă, Curtea constată că reclamantul a fost dus la secţia de poliţie pentru interogatoriu, în noaptea de 16 - 17 mai 1997, pentru acuzaţii care nu au fost deosebit de grave (a se vedea, mutatis mutandis, Iambor v. România (Nr. 1), nr. 64536/01, § 176, 24 iunie 2008), imediat după o intervenţie chirurgicală ce a durat cel puţin 80 minute, (a se vedea paragraful 28 de mai sus) intervenţie efectuată pentru a extrage corpurile metalice ce se aflau în piciorul său în urma unei împuşcări.

Dar nevoia de a monitoriza îndeaproape evoluţia stării de sănătate a reclamantului este dovedită de faptul că, imediat după ce a petrecut noaptea în celula din arestul poliţiei, a fost dus înapoi la spital pentru a i se administra un tratament cu antibiotice (a se vedea paragraful 21 de mai sus). Din circumstanţele cauzei, Curtea nu deduce urgenţa transferului său la poliţie pentru a fi supus la interogatoriu, după ce tocmai suferise o intervenţie chirurgicală complexă, ce presupunea îngrijire medicală permanentă.

76. Toate aceste elemente sunt suficiente pentru a permite Curţii să ajungă la concluzia că reclamantul a suferit un tratament deosebit de dur care i-a provocat suferinţă dincolo de cea inerentă în mod inevitabil detenţiei. Curtea nu consideră necesar să examineze mai multe probleme legate de faptul că reclamantul a fost adus la secţia de politie încătuşat după ce a fost împuşcat şi că a trebuit să aştepte pe un scaun timp de o oră înainte de a fi interogat de către poliţie.
În consecinţă, Curtea consideră că există de asemenea o încălcare a articolului 3 şi cu privire la aceste aspecte.

[…]

Pentru aceste motive Curtea:

1. Hotărăşte că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenţie sub aspectul de fond al rănilor suferite de reclamant la data de 16 mai 1997 şi sub aspect procedural din cauza lipsei unei anchete eficiente;

2. Hotărăşte că a existat o încălcare a articolului 3 al Convenţiei, din cauza deficienţelor de tratament medical, după arestarea reclamantului;

3.Hotărăşte:

a) că statul român trebuie să plătească reclamantului în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume, care urmează să fie transformate în lei româneşti la rata de schimb aplicabilă la data decontării:

i. 18 000 (optsprezece mii de euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale;

ii. 7 844 EUR (şapte mii opt sute patruzeci şi cinci de euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru costuri şi cheltuieli care urmează să fie plătiţi direct reprezentantului reclamantului, domnul D. Mihai;

b) că începând cu expirarea aşa-numitului termen şi până la vărsarea acestor sume, acestea vor fi majorate cu o dobândă simplă în valoare egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal al Băncii centrale europene aplicabile în timpul acestei perioade, mărită cu trei puncte procentuale;

4. Respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu