La data de 3 iulie 2009, Curtea europeană a pronunţat o decizie, prin care a declarat admisibilă o cerere inter-statală adusă în faţa Curţii de către Georgia, împotriva Federaţiei Ruse. Reclamantul a invocat că statul pârât nu şi-a respectat obligaţiile asumate prin Convenţia europeană.
Înainte de a trece la prezentarea unui scurt rezumat a deciziei Curţii, se cuvine să facem câteva menţiuni scurte despre 2 aspecte: contextul în care s-a ivit disputa între cele două state şi mecanismul cererilor inter-statale.
Conflicul politic între Georgia şi Rusia îşi are originea în anumite dispute teritoriale. Astfel, repulica din Cauzaz a fost anexată Uniunii Sovietice în 1921. Georgia, în organizarea statală actuală, şi-a declarat independenţa în anul 1991, iar până în 1994 s-a derulat un conflict armat cu Rusia, pentru independenţă. La frontiera Georgiei cu Rusia există 2 regiuni, Osetia de Sud şi Abhazia, populate de rusofoni, regiuni care aspiră la independenţă sau la o unire cu Rusia. În acest fel, atmosfera dintre cele 2 state a fost întotdeuna tensionată, iar evenimente nesemnificative la prima vedere, cum a fost şi arestarea unor ofiţeri ruşi în 2006, întotdeuna a generat un conflict diplomatic de proporţii, ajungând la ruperea relaţiilor economice, areiene, poştale etc. (considerat de doctrina de drept internaţional ca un pas spre conflic armat). În 2008, în urma intensificării prezenţei militare georgiene din Abhazia, s-a ajuns la un conflict armat, Rusia făcând demonstraţia de forţă că în zile puţine este capabilă să anihileze existenţa etatică a vecinilor săi, atâta timp cât interesele sale aşa dictează. Cererea declarată admisibilă de către Curtea europeană nu se referă la recentul conflict armat din 2008 ci la evenimentele care s-au ivit după ce la Tbilisi în 2006, 4 ofiţeri ruşi au fost arestaţi şi ulterior eliberaţi printr-un act de clemenţă. Georgia a decis să se adreseze Curţii europene, pe baza Convenţiei europene. După cum se observă şi din rezumatul de mai jos, probaţiunea într-o asemenea cauză este dificilă, deoarece un stat pretinde încălcări ale drepturilor omului, care s-au petrecut pe teritoriul unui alt stat suveran, astfel că accesul la documente este circumstanţial, iar datorită proporţiilor evenimentelor reclamate, examinarea susţinerilor părţilor trebuie efectuată prin a desluşii evenimente concrete pornind de la o generalitate faptică. La decizia Curţii există o anexă de 210 pagini, care înglobează documente relevante, inclusiv rapoarte de la Consiliul Europei, pe care Curtea le foloseşte în stabilirea faptelor.
Georgia, fiind conştient de capacităţile marelui vecin (îndeosebi cele militare) încearcă să câştige episoade din dispută, prin apelarea la foruri internaţionale, urmărind astfel constatarea răspunderii internaţionale a Rusiei. Un alt proces, între Georgia şi Rusia se află pe rolul Curţii Internaţionale de Justiţie. Această acţiune a fost pornită de Georgia şi se bazează pe Convenţia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, fiind înregistrată la Curte la data de 12 august 2008. Georgia susţine că Rusia şi-a încălcat obligaţiile asumate prin Convenţia menţionată, în trei perioade distincte între 1991 – 1998, cu ocazia intervenţiilor în Osetia de Sud şi Abhazia. Prin ordinul Curţii din 15 octombrie 2008, aceasta a stabilit măsuri temporale, indicând celor două părţi să se abţine de la acte de discriminare rasială. Acest proces se află încă în faza scrisă, termenul pentru depunerea memoriului reclamantului fiind stabilit pe 2 septembrie 2009, iar până la 2 iulie 2010, Rusia trebuie să prezinte contra-memoriul în apărare.
În ce priveşte mecanismul cererilor inter-statale la Curte europeană, aceasta este rar folosită, însă ea a fost principala reprezentare a celor care au conceput arhitectura sistemului european de protecţie a drepturilor omului, sistemul cererilor individuale fiind subsidiar ca importanţă, mult timp fiind şi facultativă. Însă, prin capacitatea de a se adapta unor realităţi, mecanismul cererilor individuale adresate Comisiei europene, iar din 1998 direct Curţii europene, a devenit în timp cel mai eficient sistem regional de protecţie a drepturilor omului.
Cererile inter-statale pot fi promovate pe baza art. 33 din Convenţie, de către orice parte la Convenţiei împotriva altei părţi, pentru presupuse încălcări ale Convenţeiei şi a protocoalelor adiţionate. Acest mecanism este un recurs obiectiv, orice stat parte îl poate promova împotriva statului care i se impută nerespectarea oricărei obligaţii asumate prin Convenţie. Nu se pretinde ca statul reclamant să aibă vreo legătură cu pretinsa încălcare sau cu victimele încălcării, fiind o garanţie colectivă, menită să redreseze atingerile aduse ordinii publicii europene. Procedura a fost folosită doar în câteva cauze, de exemplu Cauza Irlanda î. Regatului Unit, privind tehnicile de interogare folosite de englezi în interogarea suspecţilor de terorism. O altă cauză importantă, a fost adusă de Cipru împotriva Turciei şi era legată de evenimentele privind ocuparea militară a unei părţi din insulă. O altă cauză, era cea adusă de un grup de state împotiva Turciei, precum şi cea îndreptată de Austria împotriva Italiei.
Cauza Georgia î. Rusiei - rezumat
Procedura
Cauza are la bază o cerere inter-statală (art. 33 din Convenţie) promovată de Georgia împotriva Federaţiei Ruse la data de 26 martie 2007. Guvernul reclamant a susţinut că Rusia a permis şi cauzat existenţa unei practici administrative constând din privări de libertate, detenţie şi expulzare colectivă a unor cetăţeni georgieni din Federaţia Rusă în toamna anului 2006, încălcând asfel obligaţiile ce îi revin pe baza art. 3, 5, 8, 13, 18 din Convenţie şi art. 1,2 din Protocolul nr. 1, art. 4 din Protocolul nr. 4, respectiv art. 1 din Protocolul nr. 7.
ÎN FAPT
În ciuda legăturilor istorice, culturale şi economice care au existat în trecut între cele două state, tensiunile acumulate între cele două au format o problemă politică serioasă, care are surse variate. Cererea adresată Curţii europene are la bază evenimentele care au urmat arestarea, la 27 septembrie 2006, în Tbilisi a 4 ofiţeri ruşi, suspectaţi de spionaj. La data de 4 octombrie 2006, cei 4 au fost eliberaţi printr-un act de clemenţă al Preşedintelui Georgiei. De asemenea, legat de aceaşi acuzaţii, 11 cetăţeni georgieni au mai fost arestaţi.
În urma acestor evenimente, Rusia a suspendat la 3 octombrie 2006 toate legăturile aeriene, rutiere, maritime, feroviare, poştale şi financiare cu Georgia. Aceste legături au fost restabilite la 21 aprilie 2008.
Georgia a reclamat că începând cu 27 septembrie 2006, autorităţile ruse au dezvoltat practici administrative îndreptate împotriva cetăţenilor Georgieni de pe teritoriul Rusiei.
Guvernul reclamant a susţinut că încălcările Convenţiei s-au manifestat prin hărţuirea populaţiei georgiene din Rusia, prin arestări masive şi răspândite, cauzând astfel o ameninţare la adresa libertăţii şi securităţii populaţiei georgiene din Rusia. De asemenea, Georgia a reclamat „condiţiile abjecte de detenţie” în care au fost ţinuţi cel puţin 2380 de cetăţeni georgieni. Guvernul georgian a mai cerut Curţii să se constate că expulzarea colectivă a cetăţenilor săi de pe teritoriul Rusiei a fost o încălcare arbitrară şi sistematică a drepturilor acestora de a rămâne în Rusia, drept născut din acte legale precum şi o încălcare a cerinţelor procesului echitabil şi a accesului la remedii legale. Astfel, prin natura încălcărilor Convenţiei, persoanelor în cauză le-a fost imposibilă accesarea unor forme de remedii efective în Rusia, astfel că în speţă s-a încălcat art. 13 citit individual sau în coroborare cu art. 14 sau art. 18. Ca şi un argument subsidiar Georgia a susţinut că remediile furnizate de dreptul rus au fost indisponibile în practică cetăţenilor georgieni, iar oficialităţile ruse au împiedicat exercitarea acestor căi de atac. De asemenea, prin întreruperea legăturilor aeriene, rutiere, feroviare, navale şi poştale, cei care au fost rapid deportaţi în Georgia s-au văzut în imposibilitatea de a accesa asemenea remedii.
Rusia a contestat argumentele aduse de Georgia, susţinând că evenimentele privind arestarea la Tbilisi a celor patru ofiţeri ruşi nu s-a aflat într-o legătură cronologică sau cauzală cu evenimentele subsecvente descrise de Georgia în cererea sa adresată Curţii. Autorităţile ruse nu au adoptat represalii împotriva cetăţenilor georgieni, ci au aplicat în mod normal legislaţia naţională privind prevenirea imigraţiei ilegale. Rusia susţine că Georgia şi-a exerictat în mod abuziv dreptul său de a adresa o cerere Curţii europene împotriva unui alt stat parte la Convenţie, prin faptul că a invocat informaţii insuficiente şi neexacte, bazându-se pe probe fabricate, cea ce reprezintă o încercare deliberată de a induce Curtea în eroare.
Rusia consideră că cererea Georgiei nu respectă cerinţele prevăzute de art. 46 din Regulamentul Curţii pentru cereri inter-statale, deoarece, inter alia, este formulată într-o manieră abstractă, bazată pe susţinerile unor martori anonimi. De asemenea, mai arată că este inadmisibilă deoarece Georgia nu a respectat cerinţa epuizării căilor interne de atac. Rusia a mai arătat că în baza Convenţiei Comunităţii Statelor Independente privind asistenţa juridică în materie civilă, de familie şi penală din 1993 şi în baza Tratatului privind asistenţa juridică în materie civilă, de familie şi penală, încheiat în 1995 între Federaţia Rusă şi Georgia, cetăţenii georgieni aveau dreptul de acces la autorităţile şi instanţele din Rusia şi dreptul la asistenţă gratuită. De asemenea, pe baza acestor instrumente internaţionale, Georgia avea posibilitatea de a oferi asistenţă consulară cetăţenilor săi.
Pe baza susţinerilor părţilor, Curtea se simte nevoită să descrie pe scurt încălcările invocate de Guvernul reclamant.
1. În ce priveşte detenţia cetăţenilor georgieni, care constituie o pretinsă încălcare a art. 5 citit individual sau combinat cu art. 13, 14 şi 18 din Convenţie
Guvernul reclamant susţine că cetăţenii georgieni aflaţi pe teritoriul Rusiei au fost supuşi unei hărţuiri publice din partea autorităţilor, reflectată prin arestarea artbitrară a multor persoane. Georgia invocă mai multe instrucţiuni ai Directoratului pentru Afaceri Interne emise în sempembrie – octombrie 2006 prin care acesta solicita unor unităţi de învăţământ şi universităţi să comunice numărul elevilor şi studenţilor georgieni. De asemenea, autoritatea menţionată a trimis un ordin Poliţiei din Sankt Petersburg prin care solicita comunicarea zilnică a numărului cetăţenilor georgieni deţinuţi. Totodată, prin Circulara nr. 849 a Ministernului de Interne, autorităţilor cu atribuţii în domeniul migraţiei li s-a solicitat adoptarea unor măsuri pentru identificarea efectivă a cetăţenilor georgieni şi expulzarea lor.
În schimb, Guvenul Rusiei a susţinut că reclamantul nu a înaintat Curţii probe care să susţine alegaţiile sale. De asemenea, Rusia susţine că documentele care se bazează pe circularele invocate de către Georgia au fost fabricate. Rusia invocă faptul că art. 5 protejează mai degrabă drepturi individuale decât colective, iar lipsa unor informaţii concrete de la presupusele victime ale acestor pretinse încălcări ale Convenţiei, exclude o examinare pe fond a cauzei de către Curte. Pe lângă acestea, Rusia invocă faptul că persoanele interesate nu au cerut niciodată controlarea pe cale judiciară a legalităţii măsurii de detenţie. Rusia subliniează că proba relativă la aspectele menţionate este în sarcina reclamantului, astfel că acesta trebuia să aducă cel puţin câteva exemple concrete care să ilustreze că autorităţile ruse au refuzat examinarea recursurilor cetăţenilor georgieni.
2. Condiţiile de detenţie în care au fost deţinuţi cetăţenii georgieni constituie o presupusă încălcare a art. 3 din Convenţie, citit individuat sau combinat cu art. 13, 14 şi 18
Georgia a susţinut că după arestarea mai multor cetăţeni georgieni, aceştia au fost ţinuţi în detenţia posturilor de poliţie 1-2 zile, înainte de a fi transferaţi în centre de detenţie în vederea expulzării. Durata detenţiei în aceste centre varia între 5 şi 56 de zile. Conform afirmaţiilor Guvernului reclamant, celulele erau supraaglomerate, iar din punctul de vedere al igienei erau intolerabile. Guvernul georgian a furnizat Curţii exemple care arată că unele persoane cu probleme de sănătate au decedat în urma detenţiei în condiţii precare.
Rusia – în replică – a afirmat că Georgia nu a adus în faţa Curţii nici o probă care să susţină aceste pretinse încălcări ale Convenţiei.
3. Ordinele de deportare emise în privinţa cetăţenilor georgieni constituie o pretinsă încălcare a art. 4 din Protocolul nr. 4 şi a art. 1 din Protocolul nr. 7, citite individual sau în coroborare cu art. 13, 14 şi 18
Georgia susţine în faţa Curţii că măsurile colective de expulzare a cetăţenilor săi contravine art. 4 din Protocolul nr. 4 care interzice expulzările colective. Astfel, în perioada de interes pentru cauză, 4634 de ordine de deportare au fost emise, iar 2380 de cetăţeni georgieni au trecut prin centrele de detenţie în vedere expulzării. Georgia a arătat că în comparaţie cu cetăţenii altor state îndepărtaţi de pe teritoriul Rusiei, numărul georgienilor îndepărtaţi în 2006 a crecut cu 160% în 2006 faţă de 2005. Cu toate că în multe situaţii expulzările aveau la bază decizii judiciare, modul de desfăşurare a procedurilor a înlăturat orice posibilitate de examinare a fondului fiecărei cauze în parte. Astfel, procedurile de obicei nu au durat mai mult de 5 minute, persoanele în cauză nu au avut posibilitatea de a-şi exprima argumentele în faţa instanţei de judecată, iar uneori nu au avut nici măcar posibilitatea de a se prezenta în faţa instanţei de judecată. Georgia a mai semnalat o practică, despre care susţine că este o „demonstraţie cinică a existenţei unor remedii pur formale”, care consta în oferirea spre semnare pentru persoanele care urmau a fi deportate a unor formulare tipizate prin care cei în cauză renunţau la dreptul de a exercita căile de atac împotriva ordinelor de deportare. În final, Georgia a susţinut că cei care aveau vize de şedere în Rusia au fost deprivaţi de beneficiul dreptului garantat de art. 1 Protocolul nr. 7 privind garanţiile procedurale aplicabile în caz de expulzare.
Ca replică la acuzaţiile privind încălcarea art. 4 din Protocolul nr. 4, Rusia, după ce a invocat încă o dată lipsa probelor, a susţinut că statisticile arată că în 2006 cel mai înalt număr de ordine administrative de deportare au fost emise pentru cetăţeni din Uzbekistan, urmaţi de cetăţenii din Tajikistan, iar georgienii se găsesc doar pe locul al treilea. Rusia a mai susţinut că datele privind creşterea numărului de deportări aşa cum au fost trimise de către Reclamant sunt eronate, semnalându-se o creştere de 39,7% şi nu de 160%.
Dreptul şi practica judiciară internă
1. Constituţia Federaţiei Ruse din 1993 garantează dreptul la liberă circulaţie şi la alegerea liberă a locului de reşedinţă, tuturor persoanelor care sunt stabilite în mod legal pe teritoriul Rusiei. Cetăţenii străini şi apatrizii de pe teritoriul Rusiei se bucură de aceeaşi drepturi ca şi cetăţenii străini şi au aceeaşi îndatoriri, cu excepţiile stipulate în legislaţia federală sau în tratatele la care Rusia este parte.
2. Orice cetăţean străin care încalcă legislaţia privind migraţia, comite o faptă care atrage o sancţiune administrativă şi riscă deportarea. Deportarea poate fi dispusă doar de către un judecător, iar împotriva acestei decizii se poate declara apel în termen de 10 zile.
CERERILE PĂRŢILOR
În cererea sa adresată Curţii, precum şi în observaţiile în replică Reclamantul solicită Curţii:
să declară cererea admisibilă şi să procedeze la examinarea cauzei pe fond, iar dacă este necesar, să efectueze şi o investigaţie la faţa locului;
să constată că autorităţile Ruse au furnizat Curţii informaţii eronate în observaţiile depuse la Curte, şi să le respingă, în tot sau în parte, în aplicarea Reguli 44(d);
să constată încălcarea art. 3, 5, 8, 13, 14 şi 18 din Convenţie şi a art. 1 şi 2 din Protocolul nr. 1, a art. 4 din Protocolul nr. 4 şi a art. 1 din Protocolul nr. 7;
să acorde o satisfacţie echitabilă pe baza art. 41, constând în compensaţii, reparaţii, daune, restitutio in integrum şi costuri, suferite de părţile vătămate în cauză.
În observaţii, Rusia a cerut Curţii:
să declarată inadmisibilă cererea;
să oblige Georgia să prezinte detalii cu privire la pretinsele victime ale încălcării drepturilor garantate de Convenţie, să prezinte că aceste persoane au avut intenţia de a se adresa Curţii europene, sau de a fi reprezentaţi în faţa Curţii;
să oblige autorităţile georgiene, să furnizeze fapte exacte, deoarece cererea, în mare parte conţine doar enunţuri de o manieră generală şi nu identifică indivizii, ale căror dreptul ar fi fost încălcate;
să oblige reclamantul să prezinte copii după hotărârile judecătoreşti şi după deciziile administrative luate în privinţa cetăţenilor georgieni în cauză, deoarece Regula 46(g) prevede că orice cerere inter-statală o să fie acompaniată de copiile tuturor documentelor relevante, care au legătură cu cererea.
ÎN DREPT
1. Obiectul cererii
Rusia a invocat în faţa Curţii nerespectarea Reguli 46 din Regulamentul Curţii, cu privire la conţinutul cererilor inter-statale, deoarece, pretinsele încălcări ale Convenţiei sunt prezentate într-o manieră generală şi abstractă. Cu privire la această susţinere, Curtea enunţă că art. 33 din Convenţie permite unui stat parte la Convenţie să aducă o cauză în faţa Curţii europene, împotriva unui alt stat parte, care ar fi încălcat drepturile garantate de Convenţie şi de Protocoalele sale. Astfel, în speţă, obiectul cererii este destul de clar precizat astfel încât să permită o examinare judiciară. Astfel, Reclamantul a invocat nu numai existenţa unei practici administrative, ci a furnizat o serie de date dintre care peste 100 de declaraţii provenite de la cetăţeni georgieni, care solicitau Curţii o satisfacţie echitabilă pentru daunele suferite în urma faptelor reclamate.
2. Respectarea cerinţelor de admisibilitate stipulate în art. 35 alin. 1 din Convenţie
Respectarea art. 35 alin. 1 din Convenţie în ce priveşte existenţa unei practici administrative
Regula epuizării căilor interne de atac, prevăzută de art. 35 alin. 1 se aplică atât cererilor unor indivizi cât şi cererilor inter-statale. Pe de altă parte, această regulă nu se aplică atunci când statul reclamant se plânge de existenţa unei practici administrative, cu scopul de preveni continuarea sau reapariţia, iar nu solicită Curţii să pronunţe o hotărârire în privinţa fiecărei situaţii concrete prezentate Curţii ca o dovadă a acestor practici. O practică administrativă conţine 2 elemente distincte: repetarea unor acte şi tolerarea lor oficială. Reiterând concluziile Comisiei europene a drepturilor omului din cauza Franţa, Norvegia, Danemarca, Suedia şi Olanda î. Turciei, Curtea clarifică problema nivelului de probaţiune pretins de o cerere inter-statală. Astfel, simpla alegaţie despre existenţa unei practici administrative, nu este în măsură să excludă aplicabilitatea reguli epuizării căilor interne de atac, ci asemenea alegaţii trebuie susţinute cu probe substanţiale, cu toate că nu se pretinde o probaţiune completă (full proof). Existenţa unei practici administrative nu poate fi determinantă doar prin examinarea fondului. În această fază, este nevoie de probe care să dovedească prima facie, existenţa unei pretinse practici administrative, adică nivelul de probaţiune cerut este îndeplinit atunci când există susţineri individuale suficiente, considerate ca un întreg.
În cauza dedusă judecăţii, pentu a verifica admisibilitatea, Curtea trebuie să lămurească două coordonate principale: dacă alegaţiile Guvernului reclamant nu sunt cumva lipsite de substanţă în totalitatea lor („wholly unsubstantiated” „pas du tout etayees”) sau dacă nu cumva lipsesc elementele unei plângeri în sensul art. 33. Examinând datele cauzei, Curtea observă că cererea Georgiei nu este lipsită de substanţă şi că ea este o plângere în sensul art. 33. În acest sens, Curtea aminteşte un raport, din 27 ianuarie 2007, de la Comitetul de Monitorizare a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, cu privire la faptele care au generat cauza. Însă, problemele legate de existenţa sau inexistenţa unei practici administrative contrare Convenţiei sunt chestiuni legate de fondul cauzei, care nu pot fi examinate în faza de admisibilitate.
În ceea ce priveşte respectarea termenului de 6 luni, Curtea reaminteşte că atunci când lipsesc căile de atac la nivel naţional termenul de 6 luni curge de la data actului sau a deciziei care încalcă Convenţia, sau atunci când situaţia este una continuă, regula nu se aplică. Astfel, evenimentele care se află la baza cererii, s-au ivit după data de 27 septembrie 2006, iar cererea a fost depusă la Curte la 26 martie 2007. Deorece Reclamantul a prezentat probe care sunt după această dată, Curtea consideră că problema aplicării reguli celor 6 luni e legată de existenţa sau inexistenţa unei practici administrative în aşa manieră încât examinarea acestuia nu este posibilă numai odată cu fondul cauzei.
3. Respectarea art. 35 alin. 1 în ce priveşte susţinerile privind încălcările individuale ale drepturilor garantate de Convenţie
Curtea reaminteşte că regula epuizării căilor interne de atac obligă pe cei care doresc examinarea cauzei lor de către o instanţă internaţională, ca prima dată să epuizeze căile de atac disponibile la nivel naţional. Acesta este un aspect important al principiului conform căruia mecanismul de protecţie instituit de Convenţie este subsidiar protecţiei drepturilor omului la nivel naţional.
Referitor la sarcina probei, conform art. 35 alin. 1, aceasta aparţine prima dată statului pârât care invocă neepuizarea căilor de atac, să dovedească Curţii, că aceste căui de atac erau efective şi disponibile în teorie şi în practică. După acesta, este în sarcina Guvernului Reclamant să arată că remediile propune de pârât au fost de fapt epuizate, sau că au fost pentru anumite motive neadecvate şi inefective în circumstanţele concrete ale cauzei. Deoarece probelema este legată de fondul cauzei, aceasta urmează să fie examinată împreună cu fondul. În consecinţă, cererea Georgiei nu poate fi declarată inadmisibilă pe baza art. 35 alin. 1 şi 4 din Convenţie.
Din aceste motive, cu majoritate de voturi, Curtea uneşte problema respectării reguli celor 6 luni şi a epuizării căilor interne de recurs cu fondul cauzei şi declară cererea admisibilă, fără a prejudeca fondul.
Înainte de a trece la prezentarea unui scurt rezumat a deciziei Curţii, se cuvine să facem câteva menţiuni scurte despre 2 aspecte: contextul în care s-a ivit disputa între cele două state şi mecanismul cererilor inter-statale.
Conflicul politic între Georgia şi Rusia îşi are originea în anumite dispute teritoriale. Astfel, repulica din Cauzaz a fost anexată Uniunii Sovietice în 1921. Georgia, în organizarea statală actuală, şi-a declarat independenţa în anul 1991, iar până în 1994 s-a derulat un conflict armat cu Rusia, pentru independenţă. La frontiera Georgiei cu Rusia există 2 regiuni, Osetia de Sud şi Abhazia, populate de rusofoni, regiuni care aspiră la independenţă sau la o unire cu Rusia. În acest fel, atmosfera dintre cele 2 state a fost întotdeuna tensionată, iar evenimente nesemnificative la prima vedere, cum a fost şi arestarea unor ofiţeri ruşi în 2006, întotdeuna a generat un conflict diplomatic de proporţii, ajungând la ruperea relaţiilor economice, areiene, poştale etc. (considerat de doctrina de drept internaţional ca un pas spre conflic armat). În 2008, în urma intensificării prezenţei militare georgiene din Abhazia, s-a ajuns la un conflict armat, Rusia făcând demonstraţia de forţă că în zile puţine este capabilă să anihileze existenţa etatică a vecinilor săi, atâta timp cât interesele sale aşa dictează. Cererea declarată admisibilă de către Curtea europeană nu se referă la recentul conflict armat din 2008 ci la evenimentele care s-au ivit după ce la Tbilisi în 2006, 4 ofiţeri ruşi au fost arestaţi şi ulterior eliberaţi printr-un act de clemenţă. Georgia a decis să se adreseze Curţii europene, pe baza Convenţiei europene. După cum se observă şi din rezumatul de mai jos, probaţiunea într-o asemenea cauză este dificilă, deoarece un stat pretinde încălcări ale drepturilor omului, care s-au petrecut pe teritoriul unui alt stat suveran, astfel că accesul la documente este circumstanţial, iar datorită proporţiilor evenimentelor reclamate, examinarea susţinerilor părţilor trebuie efectuată prin a desluşii evenimente concrete pornind de la o generalitate faptică. La decizia Curţii există o anexă de 210 pagini, care înglobează documente relevante, inclusiv rapoarte de la Consiliul Europei, pe care Curtea le foloseşte în stabilirea faptelor.
Georgia, fiind conştient de capacităţile marelui vecin (îndeosebi cele militare) încearcă să câştige episoade din dispută, prin apelarea la foruri internaţionale, urmărind astfel constatarea răspunderii internaţionale a Rusiei. Un alt proces, între Georgia şi Rusia se află pe rolul Curţii Internaţionale de Justiţie. Această acţiune a fost pornită de Georgia şi se bazează pe Convenţia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, fiind înregistrată la Curte la data de 12 august 2008. Georgia susţine că Rusia şi-a încălcat obligaţiile asumate prin Convenţia menţionată, în trei perioade distincte între 1991 – 1998, cu ocazia intervenţiilor în Osetia de Sud şi Abhazia. Prin ordinul Curţii din 15 octombrie 2008, aceasta a stabilit măsuri temporale, indicând celor două părţi să se abţine de la acte de discriminare rasială. Acest proces se află încă în faza scrisă, termenul pentru depunerea memoriului reclamantului fiind stabilit pe 2 septembrie 2009, iar până la 2 iulie 2010, Rusia trebuie să prezinte contra-memoriul în apărare.
În ce priveşte mecanismul cererilor inter-statale la Curte europeană, aceasta este rar folosită, însă ea a fost principala reprezentare a celor care au conceput arhitectura sistemului european de protecţie a drepturilor omului, sistemul cererilor individuale fiind subsidiar ca importanţă, mult timp fiind şi facultativă. Însă, prin capacitatea de a se adapta unor realităţi, mecanismul cererilor individuale adresate Comisiei europene, iar din 1998 direct Curţii europene, a devenit în timp cel mai eficient sistem regional de protecţie a drepturilor omului.
Cererile inter-statale pot fi promovate pe baza art. 33 din Convenţie, de către orice parte la Convenţiei împotriva altei părţi, pentru presupuse încălcări ale Convenţeiei şi a protocoalelor adiţionate. Acest mecanism este un recurs obiectiv, orice stat parte îl poate promova împotriva statului care i se impută nerespectarea oricărei obligaţii asumate prin Convenţie. Nu se pretinde ca statul reclamant să aibă vreo legătură cu pretinsa încălcare sau cu victimele încălcării, fiind o garanţie colectivă, menită să redreseze atingerile aduse ordinii publicii europene. Procedura a fost folosită doar în câteva cauze, de exemplu Cauza Irlanda î. Regatului Unit, privind tehnicile de interogare folosite de englezi în interogarea suspecţilor de terorism. O altă cauză importantă, a fost adusă de Cipru împotriva Turciei şi era legată de evenimentele privind ocuparea militară a unei părţi din insulă. O altă cauză, era cea adusă de un grup de state împotiva Turciei, precum şi cea îndreptată de Austria împotriva Italiei.
Cauza Georgia î. Rusiei - rezumat
Procedura
Cauza are la bază o cerere inter-statală (art. 33 din Convenţie) promovată de Georgia împotriva Federaţiei Ruse la data de 26 martie 2007. Guvernul reclamant a susţinut că Rusia a permis şi cauzat existenţa unei practici administrative constând din privări de libertate, detenţie şi expulzare colectivă a unor cetăţeni georgieni din Federaţia Rusă în toamna anului 2006, încălcând asfel obligaţiile ce îi revin pe baza art. 3, 5, 8, 13, 18 din Convenţie şi art. 1,2 din Protocolul nr. 1, art. 4 din Protocolul nr. 4, respectiv art. 1 din Protocolul nr. 7.
ÎN FAPT
În ciuda legăturilor istorice, culturale şi economice care au existat în trecut între cele două state, tensiunile acumulate între cele două au format o problemă politică serioasă, care are surse variate. Cererea adresată Curţii europene are la bază evenimentele care au urmat arestarea, la 27 septembrie 2006, în Tbilisi a 4 ofiţeri ruşi, suspectaţi de spionaj. La data de 4 octombrie 2006, cei 4 au fost eliberaţi printr-un act de clemenţă al Preşedintelui Georgiei. De asemenea, legat de aceaşi acuzaţii, 11 cetăţeni georgieni au mai fost arestaţi.
În urma acestor evenimente, Rusia a suspendat la 3 octombrie 2006 toate legăturile aeriene, rutiere, maritime, feroviare, poştale şi financiare cu Georgia. Aceste legături au fost restabilite la 21 aprilie 2008.
Georgia a reclamat că începând cu 27 septembrie 2006, autorităţile ruse au dezvoltat practici administrative îndreptate împotriva cetăţenilor Georgieni de pe teritoriul Rusiei.
Guvernul reclamant a susţinut că încălcările Convenţiei s-au manifestat prin hărţuirea populaţiei georgiene din Rusia, prin arestări masive şi răspândite, cauzând astfel o ameninţare la adresa libertăţii şi securităţii populaţiei georgiene din Rusia. De asemenea, Georgia a reclamat „condiţiile abjecte de detenţie” în care au fost ţinuţi cel puţin 2380 de cetăţeni georgieni. Guvernul georgian a mai cerut Curţii să se constate că expulzarea colectivă a cetăţenilor săi de pe teritoriul Rusiei a fost o încălcare arbitrară şi sistematică a drepturilor acestora de a rămâne în Rusia, drept născut din acte legale precum şi o încălcare a cerinţelor procesului echitabil şi a accesului la remedii legale. Astfel, prin natura încălcărilor Convenţiei, persoanelor în cauză le-a fost imposibilă accesarea unor forme de remedii efective în Rusia, astfel că în speţă s-a încălcat art. 13 citit individual sau în coroborare cu art. 14 sau art. 18. Ca şi un argument subsidiar Georgia a susţinut că remediile furnizate de dreptul rus au fost indisponibile în practică cetăţenilor georgieni, iar oficialităţile ruse au împiedicat exercitarea acestor căi de atac. De asemenea, prin întreruperea legăturilor aeriene, rutiere, feroviare, navale şi poştale, cei care au fost rapid deportaţi în Georgia s-au văzut în imposibilitatea de a accesa asemenea remedii.
Rusia a contestat argumentele aduse de Georgia, susţinând că evenimentele privind arestarea la Tbilisi a celor patru ofiţeri ruşi nu s-a aflat într-o legătură cronologică sau cauzală cu evenimentele subsecvente descrise de Georgia în cererea sa adresată Curţii. Autorităţile ruse nu au adoptat represalii împotriva cetăţenilor georgieni, ci au aplicat în mod normal legislaţia naţională privind prevenirea imigraţiei ilegale. Rusia susţine că Georgia şi-a exerictat în mod abuziv dreptul său de a adresa o cerere Curţii europene împotriva unui alt stat parte la Convenţie, prin faptul că a invocat informaţii insuficiente şi neexacte, bazându-se pe probe fabricate, cea ce reprezintă o încercare deliberată de a induce Curtea în eroare.
Rusia consideră că cererea Georgiei nu respectă cerinţele prevăzute de art. 46 din Regulamentul Curţii pentru cereri inter-statale, deoarece, inter alia, este formulată într-o manieră abstractă, bazată pe susţinerile unor martori anonimi. De asemenea, mai arată că este inadmisibilă deoarece Georgia nu a respectat cerinţa epuizării căilor interne de atac. Rusia a mai arătat că în baza Convenţiei Comunităţii Statelor Independente privind asistenţa juridică în materie civilă, de familie şi penală din 1993 şi în baza Tratatului privind asistenţa juridică în materie civilă, de familie şi penală, încheiat în 1995 între Federaţia Rusă şi Georgia, cetăţenii georgieni aveau dreptul de acces la autorităţile şi instanţele din Rusia şi dreptul la asistenţă gratuită. De asemenea, pe baza acestor instrumente internaţionale, Georgia avea posibilitatea de a oferi asistenţă consulară cetăţenilor săi.
Pe baza susţinerilor părţilor, Curtea se simte nevoită să descrie pe scurt încălcările invocate de Guvernul reclamant.
1. În ce priveşte detenţia cetăţenilor georgieni, care constituie o pretinsă încălcare a art. 5 citit individual sau combinat cu art. 13, 14 şi 18 din Convenţie
Guvernul reclamant susţine că cetăţenii georgieni aflaţi pe teritoriul Rusiei au fost supuşi unei hărţuiri publice din partea autorităţilor, reflectată prin arestarea artbitrară a multor persoane. Georgia invocă mai multe instrucţiuni ai Directoratului pentru Afaceri Interne emise în sempembrie – octombrie 2006 prin care acesta solicita unor unităţi de învăţământ şi universităţi să comunice numărul elevilor şi studenţilor georgieni. De asemenea, autoritatea menţionată a trimis un ordin Poliţiei din Sankt Petersburg prin care solicita comunicarea zilnică a numărului cetăţenilor georgieni deţinuţi. Totodată, prin Circulara nr. 849 a Ministernului de Interne, autorităţilor cu atribuţii în domeniul migraţiei li s-a solicitat adoptarea unor măsuri pentru identificarea efectivă a cetăţenilor georgieni şi expulzarea lor.
În schimb, Guvenul Rusiei a susţinut că reclamantul nu a înaintat Curţii probe care să susţine alegaţiile sale. De asemenea, Rusia susţine că documentele care se bazează pe circularele invocate de către Georgia au fost fabricate. Rusia invocă faptul că art. 5 protejează mai degrabă drepturi individuale decât colective, iar lipsa unor informaţii concrete de la presupusele victime ale acestor pretinse încălcări ale Convenţiei, exclude o examinare pe fond a cauzei de către Curte. Pe lângă acestea, Rusia invocă faptul că persoanele interesate nu au cerut niciodată controlarea pe cale judiciară a legalităţii măsurii de detenţie. Rusia subliniează că proba relativă la aspectele menţionate este în sarcina reclamantului, astfel că acesta trebuia să aducă cel puţin câteva exemple concrete care să ilustreze că autorităţile ruse au refuzat examinarea recursurilor cetăţenilor georgieni.
2. Condiţiile de detenţie în care au fost deţinuţi cetăţenii georgieni constituie o presupusă încălcare a art. 3 din Convenţie, citit individuat sau combinat cu art. 13, 14 şi 18
Georgia a susţinut că după arestarea mai multor cetăţeni georgieni, aceştia au fost ţinuţi în detenţia posturilor de poliţie 1-2 zile, înainte de a fi transferaţi în centre de detenţie în vederea expulzării. Durata detenţiei în aceste centre varia între 5 şi 56 de zile. Conform afirmaţiilor Guvernului reclamant, celulele erau supraaglomerate, iar din punctul de vedere al igienei erau intolerabile. Guvernul georgian a furnizat Curţii exemple care arată că unele persoane cu probleme de sănătate au decedat în urma detenţiei în condiţii precare.
Rusia – în replică – a afirmat că Georgia nu a adus în faţa Curţii nici o probă care să susţină aceste pretinse încălcări ale Convenţiei.
3. Ordinele de deportare emise în privinţa cetăţenilor georgieni constituie o pretinsă încălcare a art. 4 din Protocolul nr. 4 şi a art. 1 din Protocolul nr. 7, citite individual sau în coroborare cu art. 13, 14 şi 18
Georgia susţine în faţa Curţii că măsurile colective de expulzare a cetăţenilor săi contravine art. 4 din Protocolul nr. 4 care interzice expulzările colective. Astfel, în perioada de interes pentru cauză, 4634 de ordine de deportare au fost emise, iar 2380 de cetăţeni georgieni au trecut prin centrele de detenţie în vedere expulzării. Georgia a arătat că în comparaţie cu cetăţenii altor state îndepărtaţi de pe teritoriul Rusiei, numărul georgienilor îndepărtaţi în 2006 a crecut cu 160% în 2006 faţă de 2005. Cu toate că în multe situaţii expulzările aveau la bază decizii judiciare, modul de desfăşurare a procedurilor a înlăturat orice posibilitate de examinare a fondului fiecărei cauze în parte. Astfel, procedurile de obicei nu au durat mai mult de 5 minute, persoanele în cauză nu au avut posibilitatea de a-şi exprima argumentele în faţa instanţei de judecată, iar uneori nu au avut nici măcar posibilitatea de a se prezenta în faţa instanţei de judecată. Georgia a mai semnalat o practică, despre care susţine că este o „demonstraţie cinică a existenţei unor remedii pur formale”, care consta în oferirea spre semnare pentru persoanele care urmau a fi deportate a unor formulare tipizate prin care cei în cauză renunţau la dreptul de a exercita căile de atac împotriva ordinelor de deportare. În final, Georgia a susţinut că cei care aveau vize de şedere în Rusia au fost deprivaţi de beneficiul dreptului garantat de art. 1 Protocolul nr. 7 privind garanţiile procedurale aplicabile în caz de expulzare.
Ca replică la acuzaţiile privind încălcarea art. 4 din Protocolul nr. 4, Rusia, după ce a invocat încă o dată lipsa probelor, a susţinut că statisticile arată că în 2006 cel mai înalt număr de ordine administrative de deportare au fost emise pentru cetăţeni din Uzbekistan, urmaţi de cetăţenii din Tajikistan, iar georgienii se găsesc doar pe locul al treilea. Rusia a mai susţinut că datele privind creşterea numărului de deportări aşa cum au fost trimise de către Reclamant sunt eronate, semnalându-se o creştere de 39,7% şi nu de 160%.
Dreptul şi practica judiciară internă
1. Constituţia Federaţiei Ruse din 1993 garantează dreptul la liberă circulaţie şi la alegerea liberă a locului de reşedinţă, tuturor persoanelor care sunt stabilite în mod legal pe teritoriul Rusiei. Cetăţenii străini şi apatrizii de pe teritoriul Rusiei se bucură de aceeaşi drepturi ca şi cetăţenii străini şi au aceeaşi îndatoriri, cu excepţiile stipulate în legislaţia federală sau în tratatele la care Rusia este parte.
2. Orice cetăţean străin care încalcă legislaţia privind migraţia, comite o faptă care atrage o sancţiune administrativă şi riscă deportarea. Deportarea poate fi dispusă doar de către un judecător, iar împotriva acestei decizii se poate declara apel în termen de 10 zile.
CERERILE PĂRŢILOR
În cererea sa adresată Curţii, precum şi în observaţiile în replică Reclamantul solicită Curţii:
să declară cererea admisibilă şi să procedeze la examinarea cauzei pe fond, iar dacă este necesar, să efectueze şi o investigaţie la faţa locului;
să constată că autorităţile Ruse au furnizat Curţii informaţii eronate în observaţiile depuse la Curte, şi să le respingă, în tot sau în parte, în aplicarea Reguli 44(d);
să constată încălcarea art. 3, 5, 8, 13, 14 şi 18 din Convenţie şi a art. 1 şi 2 din Protocolul nr. 1, a art. 4 din Protocolul nr. 4 şi a art. 1 din Protocolul nr. 7;
să acorde o satisfacţie echitabilă pe baza art. 41, constând în compensaţii, reparaţii, daune, restitutio in integrum şi costuri, suferite de părţile vătămate în cauză.
În observaţii, Rusia a cerut Curţii:
să declarată inadmisibilă cererea;
să oblige Georgia să prezinte detalii cu privire la pretinsele victime ale încălcării drepturilor garantate de Convenţie, să prezinte că aceste persoane au avut intenţia de a se adresa Curţii europene, sau de a fi reprezentaţi în faţa Curţii;
să oblige autorităţile georgiene, să furnizeze fapte exacte, deoarece cererea, în mare parte conţine doar enunţuri de o manieră generală şi nu identifică indivizii, ale căror dreptul ar fi fost încălcate;
să oblige reclamantul să prezinte copii după hotărârile judecătoreşti şi după deciziile administrative luate în privinţa cetăţenilor georgieni în cauză, deoarece Regula 46(g) prevede că orice cerere inter-statală o să fie acompaniată de copiile tuturor documentelor relevante, care au legătură cu cererea.
ÎN DREPT
1. Obiectul cererii
Rusia a invocat în faţa Curţii nerespectarea Reguli 46 din Regulamentul Curţii, cu privire la conţinutul cererilor inter-statale, deoarece, pretinsele încălcări ale Convenţiei sunt prezentate într-o manieră generală şi abstractă. Cu privire la această susţinere, Curtea enunţă că art. 33 din Convenţie permite unui stat parte la Convenţie să aducă o cauză în faţa Curţii europene, împotriva unui alt stat parte, care ar fi încălcat drepturile garantate de Convenţie şi de Protocoalele sale. Astfel, în speţă, obiectul cererii este destul de clar precizat astfel încât să permită o examinare judiciară. Astfel, Reclamantul a invocat nu numai existenţa unei practici administrative, ci a furnizat o serie de date dintre care peste 100 de declaraţii provenite de la cetăţeni georgieni, care solicitau Curţii o satisfacţie echitabilă pentru daunele suferite în urma faptelor reclamate.
2. Respectarea cerinţelor de admisibilitate stipulate în art. 35 alin. 1 din Convenţie
Respectarea art. 35 alin. 1 din Convenţie în ce priveşte existenţa unei practici administrative
Regula epuizării căilor interne de atac, prevăzută de art. 35 alin. 1 se aplică atât cererilor unor indivizi cât şi cererilor inter-statale. Pe de altă parte, această regulă nu se aplică atunci când statul reclamant se plânge de existenţa unei practici administrative, cu scopul de preveni continuarea sau reapariţia, iar nu solicită Curţii să pronunţe o hotărârire în privinţa fiecărei situaţii concrete prezentate Curţii ca o dovadă a acestor practici. O practică administrativă conţine 2 elemente distincte: repetarea unor acte şi tolerarea lor oficială. Reiterând concluziile Comisiei europene a drepturilor omului din cauza Franţa, Norvegia, Danemarca, Suedia şi Olanda î. Turciei, Curtea clarifică problema nivelului de probaţiune pretins de o cerere inter-statală. Astfel, simpla alegaţie despre existenţa unei practici administrative, nu este în măsură să excludă aplicabilitatea reguli epuizării căilor interne de atac, ci asemenea alegaţii trebuie susţinute cu probe substanţiale, cu toate că nu se pretinde o probaţiune completă (full proof). Existenţa unei practici administrative nu poate fi determinantă doar prin examinarea fondului. În această fază, este nevoie de probe care să dovedească prima facie, existenţa unei pretinse practici administrative, adică nivelul de probaţiune cerut este îndeplinit atunci când există susţineri individuale suficiente, considerate ca un întreg.
În cauza dedusă judecăţii, pentu a verifica admisibilitatea, Curtea trebuie să lămurească două coordonate principale: dacă alegaţiile Guvernului reclamant nu sunt cumva lipsite de substanţă în totalitatea lor („wholly unsubstantiated” „pas du tout etayees”) sau dacă nu cumva lipsesc elementele unei plângeri în sensul art. 33. Examinând datele cauzei, Curtea observă că cererea Georgiei nu este lipsită de substanţă şi că ea este o plângere în sensul art. 33. În acest sens, Curtea aminteşte un raport, din 27 ianuarie 2007, de la Comitetul de Monitorizare a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, cu privire la faptele care au generat cauza. Însă, problemele legate de existenţa sau inexistenţa unei practici administrative contrare Convenţiei sunt chestiuni legate de fondul cauzei, care nu pot fi examinate în faza de admisibilitate.
În ceea ce priveşte respectarea termenului de 6 luni, Curtea reaminteşte că atunci când lipsesc căile de atac la nivel naţional termenul de 6 luni curge de la data actului sau a deciziei care încalcă Convenţia, sau atunci când situaţia este una continuă, regula nu se aplică. Astfel, evenimentele care se află la baza cererii, s-au ivit după data de 27 septembrie 2006, iar cererea a fost depusă la Curte la 26 martie 2007. Deorece Reclamantul a prezentat probe care sunt după această dată, Curtea consideră că problema aplicării reguli celor 6 luni e legată de existenţa sau inexistenţa unei practici administrative în aşa manieră încât examinarea acestuia nu este posibilă numai odată cu fondul cauzei.
3. Respectarea art. 35 alin. 1 în ce priveşte susţinerile privind încălcările individuale ale drepturilor garantate de Convenţie
Curtea reaminteşte că regula epuizării căilor interne de atac obligă pe cei care doresc examinarea cauzei lor de către o instanţă internaţională, ca prima dată să epuizeze căile de atac disponibile la nivel naţional. Acesta este un aspect important al principiului conform căruia mecanismul de protecţie instituit de Convenţie este subsidiar protecţiei drepturilor omului la nivel naţional.
Referitor la sarcina probei, conform art. 35 alin. 1, aceasta aparţine prima dată statului pârât care invocă neepuizarea căilor de atac, să dovedească Curţii, că aceste căui de atac erau efective şi disponibile în teorie şi în practică. După acesta, este în sarcina Guvernului Reclamant să arată că remediile propune de pârât au fost de fapt epuizate, sau că au fost pentru anumite motive neadecvate şi inefective în circumstanţele concrete ale cauzei. Deoarece probelema este legată de fondul cauzei, aceasta urmează să fie examinată împreună cu fondul. În consecinţă, cererea Georgiei nu poate fi declarată inadmisibilă pe baza art. 35 alin. 1 şi 4 din Convenţie.
Din aceste motive, cu majoritate de voturi, Curtea uneşte problema respectării reguli celor 6 luni şi a epuizării căilor interne de recurs cu fondul cauzei şi declară cererea admisibilă, fără a prejudeca fondul.
(K.A.)
Comentarii
Trimiteți un comentariu