Legea contra beţiei din 8 martie 1909

În prezent, majoritatea relaţiilor sociale sunt guvernate de reguli de conduită emise de către o autoritate care deţine puterea de a asigura respectarea acestora de către destinatari. Am putea crede că această tendinţă de legiferare a tuturor relaţiilor sociale este una proprie erei în care trăim, adică începutul Mileniului III. Această percepţie este şi mai bine întreţinută de către tendinţele manifestate la nivel comunitar, unde s-a legiferat chiar şi forma castraveţilor (din motive de austeritate, datorită crizei economice, castravetele are voie să crească după cum doreşte, măsura în cauză fiind suspendată), însă dacă ne uităm într-un repertoriu legislativ de la începutul secolului XIX. (mai exact pp. 375 şi urm. din Suplimentul 1908, volumul IV la Codul General al României, editat de C. Hamangiu, apărută la Editura Librăriei Leon Alcalay)putem constata această tendinţă, prin exemple precum Legea pentru fabricarea şi vânzarea lumânărilor din ceară. Poate cea mai interesantă – şi într-un fel amuzantă – pentru omul secolului XXI ar fi o lege adoptată la data de 7 martie 1908, cunoscută în general sub denumirea „Legea contra beţiei”, având titlul complet şi oficiat „Lege pentru monopolul vânzării băuturilor spirtoase în comunele rurale şi măsuri contra beţiei”. Legea a fost votată de Cameră în şedinţa din 21 februarie 1908 şi de Senat la 3 martie 1908, fiind publicată în Monitorul Oficial din 7 martie 1908.
Pentru valorile sociale care existau la aceea vreme, adoptarea unei asemenea legi era perfect normală, iar legea reglementează în amănunt regimul juridic al producţiei şi comercializării băuturilor alcoolice, precum şi sancţionarea abaterilor de la acest regim.
În continuare, vom prezenta câteva aspecte interesante din această lege.
Art. 1 din Lege stabileşte un monopol, în sensul că dreptul de a vinde băuturi spirtoase cu amănuntul şi de a ţine cârciumi în comunele rurale (formă de organizare administrativ-teritorială) aparţinea exclusiv comunei. Acest drept exclusiv al comunei era exploatat prin arendarea cârciumei comunale prin „licitaţiune publică sau prin bună învoială” pentru o perioadă de 3 ani.
Actul normativ stabileşte şi numărul cârciumelor dintr-o comună, precum şi condiţiile ce trebuie îndeplinite de cei care doresc exploatarea acestora. Astfel, regula generală era că „pentru orice sat numărul cârciumelor este limitat la o cârciumă de fiecare 150 capi de familie”. Pentru a nu dezavantaja pe cei care locuiau în cătunele mai mici de 150 capi de familie, dar până la minimul de 50 de capi de familie, legea permitea deţinerea unei cârciumi, dar numai dacă acel cătun se află situat la mai mult de 5 km de alt cătun în care se afla cârciuma, o distanţă mai mică de 5 km de parcurs pentru vizitarea unei cârciumi fiind considerată rezonabilă de către legiuitor. În satele în care existau peste 300 de capi de familie „se lasă o a doua cârciumă”, iar satele cu peste 450 de locuitori o a treia cârciumă şi aşa mai departe, câte o cârciumă pe 150 capi de familie.
Înfiinţarea, respectiv desfiinţarea cârciumei era hotărâtă de consiliul comunal, entitate care avea şi atribuţii de supraveghere şi control asupra stabilimentelor unde se vindeau băuturi alcoolice cu amănuntul.
Capitolul IV din lege reglementează condiţiile care se impun a fi îndeplinite pentru exercitarea ocupaţiei în conformitate cu legea, de către exploatatorul cârciumei, respectiv de „Cârciumar”. Conform art. 23, el „trebuie să fie cetăţean român, să ştie carte, să aibă vârsta de cel puţin 25 de ani şi să fie căsătorit în momentul încheierii contractului”, dispariţia – din orice motiv –a celei din urmă condiţii, după încheierea contractului fiind indiferentă pentru valabilitatea şi executarea contractului de arendă.
Pe lângă aceste condiţii cârciumarul trebuia „să fie cunoscut ca un om cu purtări bune, fără viţii şi care să nu fi căzut niciodată sub lovitura unei sentinţe penale, pentru delicte prevăzute în legea licenţelor”.
Cârciumarul avea şi obligaţii profesionale stabilite de lege, a căror nerespectare era aspru sancţionată. Astfel, conform art. 24 „Cârciumarul este dator să ţină totdeauna băuturi sănătoase şi de bună calitate şi să le păstreze astfel încât să nu să strice. Pentru păstrarea vinului şi a beri, orice cârciumar va trebui să aibă o pivniţă răcoroasă, care să le apere de corupere în timpul căldurilor.” Tot aşa, contrafacerea mărfii era interzisă expres: „Producerea şi vânzarea ţuici artificiale, provenind din altceva de cât prune, este cu totul interzisă”. Tot în acest spirit, cârciumarul care lasă cârciuma sa lipsită de vin, era susceptibilă de o amendă contravenţională de la 100 până la 300 lei, această faptă putând fi comisă şi din culpă, dar ea fiind impusă de raţiuni ce ţin de domeniul protecţie consumatorilor. „Falsificările de alcool” erau pedepsite cu amendă, în esenţă fiind fapte care constau în contrafacerea băuturilor spirtoase. Pentru a încuraja combaterea falsificărilor de băuturi (de exemplu fabricarea de vin artificial din stafide), cei care denunţau asemenea acte, erau îndreptăţiţi la 50% din amenda cu care era sancţionat falsificatorul.
Aceste contravenţii erau constatate de primar, prin proces-verbal, iar primarul apel la concursul „judecătorului de ocol” pentru aducerea lor la îndeplinire. Pentru fapte grave, judecătorul de ocol putea pronunţa chiar rezilierea contractului cu cârciumarul – spre tristeţea celor 150 capi de familie din circumscripţia teritorială a cârciumei.
Capitolul V din Lege prevedea „măsuri contra beţiei” din dorinţa legislativului de a controla frecventarea cârciumei de către populaţie. Astfel, în zilele de duminică şi în zilele de sărbătoare recunoscute de Sfântul Sinod, „cârciumile comunale stau închise până la orele 11 dimineaţa” din motive ce ţin de politica concurenţială, în care în aceste zile, biserica era clar avantajată. În cârciumă era interzis jocul de noroc, cu excepţia „jocurilor de dibăcie, precum popicele şi biliardul ca joc de dibăcie” la care se adunau ţăranii după o zi de lucru pe câmp.
De asemenea, nu aveau capacitatea de a încheia acte juridice translative de proprietate având ca obiect băuturi spirtoase cu cârciumarul, 4 categorii de persoane: copii sub 16 ani, „oameni beţi” (în situaţia lor prohibiţia având o sorginte cantitativă, rezultând din încheierea mai multor asemenea acte în prealabil), precum şi „femei bete sau cu moravuri recunoscute rele” (în această ultimă situaţie originea incapacităţii fiind similară cu cea de la „oameni beţi” în prima ipoteză avută în vedere, iar în a doua ipoteză ea provenind de la convingerea publică despre moravurile femeii; legea prezumă că cealaltă parte – cârciumarul – avea cunoştinţă despre calitatea moravurilor în cauză); de asemenea, erau consideraţi incapabili de a fi serviţi în cârciumă cei înscrişi „pe lista beţivilor”. Această ultimă situaţie este interesantă. Prin registrul denumit „lista beţivilor” se asigura opozabilitatea faţă de cârciumar şi terţi a calităţii pe care reuşea să o dobândească o persoană care „fiind beată se va gâlcevi, se va deda la neorânduieli de orice fel, sau va cădea în drum”, după ce pentru prima abatere era amendat, iar în curs de 1 an de la prima faptă a recidivat şi a fost arestat pentru 24 de ore, şi iarăşi a recidivat şi a fost arestat pentru 48 de ore, iar – deja devenind o obişnuinţă – a recidivat şi pentru a treia oară în curs de un an de la prima sancţionare, caz în care pentru recuperare i se prescriau 3 zile de închisoare. Lista se ţinea la fiecare primărie şi era afişată la cârciuma comunală. Înscrierea pe lista beţivilor era de competenţa judecătorului de ocol, care de asemenea dispunea radierea dacă într-o perioadă de 3 ani de la condamnare, contravenientul nu suferea nici o nouă condamnare timp de trei ani în şir. Însă, dacă după radiere persoana „se va expune din nou la condamnări şi la înscriere pe lista beţivilor, va rămâne înscris toată viaţa sa” iar pentru faptele de beţie suporta doar amendă şi închisoare.
În final, menţionăm că veniturile de la cârciumi nu erau înscrise niciodată între veniturile ordinare ale comunei. Aceste venituri erau înscrise într-un fond separat, din care se acopereau cheltuielile publice privind îmbunătăţirile bisericilor, a şcolilor şi infermeriilor comunale, pentru aşezămintele culturale, pentru biblioteci populare, săli de conferinţe şi „cetire” şi de „petreceri populare pentru tineret, ateliere de lucrări manuale, sau pentru poduri şi podeţe pe drumurile de pe teritoriul comunei, pentru plantaţiuni, desecări de bălţi, regulări de râpi şi de torente, cumpărări de tauri, armăsari, berbeci şi vieri pentru reproducere. Alineatul 2 al articolului 13 interzicea în termeni absoluţi folosirea veniturilor provenite de la cârciuma comunală în alte scopuri bugetare.