În contextul discuţiilor aprinse atât la nivel intern cât şi comunitar privind securitatea energetică, sursele şi rutele alternative respectiv respectarea regulilor concurenţiale în principalele domenii ale sectorului energetic (petrol şi gaze) ocazionate de reuniunea de la Ankara din 13 iulie pentru semnarea unui acord interguvernamental între Turcia, Austria, Ungaria, Bulgaria şi România, considerăm ca fiind oportună expunerea unor idei privind acest subiect.
Faptul că energia joacă un rol critic în dezvoltarea socio-economică a încetat demult a mai constitui o noutate. Identificarea şi analizarea problemelor din acest sector, respectiv dezvoltarea opţiunilor de politică energetică reprezintă aşadar subiecte importante de studiu pentru guverne şi cercetători cu scopul dezvoltării comunităţii (Mohan Monasinghe, Peter Meier (1993), Energy Policy Analysis and Modeling, Ed. Cambridge University Press, pg. 3). Astfel, în contextul în care autarhia energetică reprezintă în prezent echivalentul moral al războiului (David Thomas (1986), „Energy and European Security: A Case Study”, în Ethics and European Security, Ed. Auburn House, pg. 143), este uşor de înţeles motivul pentru care securitatea energetică reprezintă unul dintre principalele puncte de discuţie de pe agenda securităţii comunitare.
O perioadă destul de lungă guvernele au încercat să menţină politica energetică în sfera internă de responsabilitate, intervenind fie direct fie prin companii naţionale pentru menţinerea acestui grad de suveranitate. Multe dintre acestea au considerat energia ca fiind un domeniu prea important pentru a fi supus hazardului pieţei internaţionale sau pentru a fi supusă unei coordonări exagerate prin înţelegeri interguvernamentale (Francis McGowan, European Energy Policies in a Changing Environment, Ed, Springer, pg. 2). Acest pas nu mai putea fi însă amânat.
Conform unui comunicat de presă din 03.02.2009 (Comunicat de presă din 03.02.2009 al Parlamentului European – „Politica energetică a UE: securitatea energetică pe primul loc”) Parlamentul European a adoptat cu 406 voturi pentru, 168 împotrivă şi 87 abţineri Raportul elaborat de Anne Laperouze (ALDE, Franţa) cu privire la analiza strategică a situaţiei energetice în UE (Preocupări legislative anterioare ale UE privind domeniul energetic s-au concretizat în cuprinsul următoarelor documente comunitare: Directiva Nr. 2003/87/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 octombrie 2003 privind stabilirea unei scheme de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră în cadrul Comunităţii, modificând Directiva Consiliului Nr. 96/61/EC; Directiva Nr. 2003/54/CE a Parlamentului şi a Consiliului din 26 iunie 2003 privind reguli comune pentru piaţa internă de electricitate şi de abrogare a Directivei Nr. 96/92/CE apărută în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 176/57 din 15.07.2004; Directiva Nr. 2003/55/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 iunie 2003 privind normele comune pentru piaţa internă în sectorul gazelor naturale şi de abrogare a Directivei Nr. 98/30/CE, Directiva Nr. 2004/67/CE a Consiliului din 26 aprilie 2004 privind măsuri de apărare a securităţii în furnizarea gazului natural, Directiva Nr. 2005/89/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 18 ianuarie 2006 privind măsuri de apărare a securităţii în furnizarea energiei electrice şi a investiţiilor în infrastructură, Decizia Nr. 1998/181/CE a Consiliului şi a Comisiei, ECSC, Euratom din 23 septembrie1997 privind încheierea de către Comunităţile Europene a Cartei Energetice şi a Protocolului Cartei Energetice privind eficienţa energetică şi aspecte relaţionate referitoare la mediu, Decizia Nr. 1999/819/Euratom a Comisiei din 16 noiembrie 1999 privind accederea la Convenţia privind Securitatea Nucleară din 1994 a Comunităţii Europene a Energiei Atomice) [JOUE L 318 of 11.12.1999], Decizia Nr. 2003/796/CE a Comisiei din 11 noiembrie 2003 privind înfiinţarea Grupului European al Reglementatorilor în domeniul Energiei Electrice şi al Gazelor Naturale [JOUE L 296, 14.11.2003], Decizia Nr. 2006/500/CE al Consiliului din 29 mai 2006 privind închierea de către Comunitatea Europeană a Tratatului Comunitar privind Energia, Decizia Nr. 2006/1364/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 6 septembrie 2006 stagiling criteriile pentru reţelele de energie trans-europene şi de abrogare a Deciziei Nr. 1996/391/CE şi a Deciziei Nr. 2003/1391/CE, Decizia Nr. 2006/1639/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 octombrie 2006 privind Programul Cadru pentru Competitivitate şi Inovaţie). Aceasta ar trebui să includă planuri de acţiune în caz de urgenţă, interconexiuni mai bune între statele membre şi noi obiective privind schimbările climatice, inclusiv reducerea cu cel puţin 80% a emisiilor de gaze cu efect de seră.
În urma recentei crize a gazului, deputaţii europeni solicită Comisiei revizuirea directivei privind aprovizionarea cu gaz care datează din 2004. Aceasta ar trebui să includă planuri naţionale de acţiune în caz de urgenţă, cu caracter obligatoriu şi să conţină o declaraţie comună referitoare la alocarea din stocuri disponibile către statele afectate, activarea măsurilor de urgenţă în statele neafectate pentru a creşte volumul gazului pentru pieţele afectate. Pentru garantarea securităţii aprovizionării se solicită încheierea unui acord trilateral între UE, Rusia şi Ucraina cu privire la tranzitul de gaze din Rusia spre UE. În plus, Parlamentul sprijină negocierea unui acord mai complex cu Federaţia Rusă, care să înlocuiască Acordul de Parteneriat şi Cooperare din 1997.
Europarlamentarii invită Comisia să sprijine includerea aşa-numitei „clauze de securitate energetică” în acordurile comerciale, de asociere şi de cooperare cu ţările producătoare şi de tranzit, care ar stabili un cod de conduită, ar interzice întreruperile datorate unor dispute comerciale şi ar trasa în mod clar măsurile care ar trebui adoptate în eventualitatea unei întreruperi unilaterale.
Comisia parlamentară sprijină totodată diversificarea traseelor de transport, ca de exemplu Nabucco, Turcia-Grecia-Italia (TGI) şi South Stream. "Pe termen lung, în cazul în care situaţia politică permite, aprovizionarea din alte ţări din regiunea Mării Caspice, precum Uzbekistan şi Iran, ar trebui să reprezinte surse de aprovizionare semnificative pentru UE", se menţionează în raport. Potrivit raportului comisiei ITRE, menţinerea energiei nucleare în mix-ul energetic este importantă, iar Comisiei Europene i se solicită elaborarea unei foi de parcurs pentru investiţii nucleare. Energia nucleară trebuie utilizată la cel mai înalt nivel de siguranţă tehnologică, iar ţările învecinate ale UE ar trebui să adopte standardele europene în ceea ce priveşte siguranţa nucleară.
Parlamentul European solicită adoptarea de către şefii de stat şi de guvern a unor noi obiective în materie de schimbări climatice, ce trebuie atinse până în 2050: reducerea cu 80 a emisiilor de gaze cu efect de seră, ponderea de 60% a energiilor regenerabile în consumul total de energie şi îmbunătăţirea cu 35% a eficienţei energetice. "Cel mai eficient mod de a îmbunătăţi securitatea energetică, inclusiv din punct de vedere al costurilor, este economisirea energiei" sunt de părere europarlamentarii, solicitând statelor membre şi Comisiei Europene adoptarea unui obiectiv obligatoriu de îmbunătăţire a eficienţei energetice cu cel puţin 20% până în 2020.
Comisia Europeană a lansat la 10 ianuarie 2007 un set de măsuri menite să redefinească politica energetică a Uniunii Europene spre asigurarea securităţii energetice, gestionarea procesului de încălzire globală şi stimularea competitivităţii. Varianta de strategie a Comisiei are trei obiective majore, anume definitivarea pieţei unice a energiei, accelerarea tranziţiei la energiile alternative (cât mai puţin bazate pe carbon) şi creşterea eficienţei energetice. Cercetării ştiinţifice de profil ar urma să-i fie alocate fonduri suplimentate cu 50% pe durata actualului exerciţiu bugetar (2007-2013).
Comisia nu-şi limitează însă mesajul la spaţiul comunitar, ci propune un set de recomandări care atinge aria de competenţă a Politicii Externe şi de Securitate Comună a UE, acolo unde compromisul şi unanimitatea au rămas regula de aur a procesului decizional. Mai precis este vorba de iniţiative vizând elaborarea unui Acord internaţional privind eficientizarea energetică, a unei Carte energetice, a unui nou Tratat post-Kyoto privind încălzirea globală şi reducerea emisiilor. Dar obiectivul principal extern îl constituie dezideratul general al unei Politici Energetice Internaţionale graţie căreia statele membre ale Uniunii Europene “să vorbească într-o singură voce” (George Angliţoiu, „Strategia de securitate energetică a Uniunii Europene” în Revista Cadran Politic, http://www.cadranpolitic.ro/view_article.asp?item=2262, accesat la 12.04.2009).
În cadrul primei zile a conferinţei Royal United Services Institute, Jonathan Eyal, expert în securitate internaţională, a criticat aspru lipsa de coordonare şi de viziune strategică a Uniunii Europene. El a subliniat faptul că între UE şi NATO trebuie să existe o relaţie foarte strânsă şi că guvernele ţărilor din Uniune nu au putere deplină pentru a reglementa piaţa energetică. „Există un preţ mare pe care guvernele îl vor plăti în cazul în care statul rămâne principalul actor pe piaţa energetică întrucât nu trebuie să uităm de rolul companiilor private. Concluzia pe care o putem trage este aceea că nu există un consens la nivel internaţional în ceea ce priveşte atitudinea faţă de Rusia. Suferim cu toţii de o anumită psihoză în legătură cu această ţară”, a mai spus Eyal, adăugând: „Problema este aceea că o mare parte a cadrului legal pentru statele UE este stabilită de Comisia Europeană. Iar UE nu a ajuns la nici un consens dacă sectorul energetic este o piaţă normală sau una strategică, în care guvernele pot să joace un rol”.
Relaţia statelor europene cu spaţiul ex-sovietic este văzută adesea în doctrină prin relaţionare cu dependenţa energetică(Stuart Croft, Phil Williams (1992), European Security Without the Soviet Union, Ed. Routledge, pg. 24), în timp ce în jur de 78%( Pami Aalto (2008), The EU-Russian Energy Dialogue: Europe’s Future Energy Security, Ed. Ashgate, pg. 1) din gazul livrat către UE trece prin conductele aflate pe teritoriul Ucrainei. Îngrijorată de dependenţa sa faţă de gazul rusesc care traversează teritorii ale unor state ex-sovietice, UE a căutat surse alternative de furnizare. Astfel, Turcia, poziţionată geografic între marii producători de energie şi piaţa comunitară, ar putea avea o contribuţie esenţială la securitatea energetică a UE (Katinka Barysch (2007), „Turkey’s Role in European Energy Security”, în Centre for European Reform, December 2007, pg. 1). Aceasta constituie în prezent însă numai o alternativă îndepărtată, realitatea momentului fiind dată de relaţia de interdependenţă avută cu Rusia.
La începutul mileniului, relaţia de interdependenţă reciprocă dintre UE şi Rusia era cea exprimată în tabelul aflat în subsidiar. Pentru a avea un termen de comparaţie am inclus în această analiză şi zona Africii de Nord (John Gault (2004), „EU Energy Security and the Periphery”, în European Union Foreign Security Policy, Ed. Routledge, pg. 179). Astfel cum se poate observa, chiar dacă la o primă vedere statele membre ale UE suferă de o oarecare dependenţă faţă de petrolul respectiv gazul importat din Rusia, această dependenţă este mult mai accentuată în sens invers – Rusia are o nevoie sporită de a avea acces la pieţele europene, prin comparaţie cu necesitatea europenilor faţă de gazul rusesc.
Totuşi, în prezent, UE importa 76 la sută din necesarul de resurse energetice. Până în anul 2020 acest procent va creşte la 90%. La nivelul statelor membre, acestea au ca furnizor principal Norvegia, pe locul 2 situându-se Rusia. UE a început să efectueze analize şi strategii proprii în vederea supravieţuirii unei crize de furnizare. Cu acest scop, Comisia Europeană a lansat Carta Verde a anului 2000 „Către o Strategie Europeană pentru Securitatea Furnizării Energetice”. Însă acest document a dezamăgit prin faptul că nu a avut alt efect decât acela de a recomanda diversificarea surselor fără însă a da recomandări specifice pentru implementarea acestui scop. Până în prezent, înlocuirea combustibililor fosili cu cei regenerabili nu a fost posibilă aceştia din urmă reprezentând doar 6% din total.
Elaborarea Cartei Energetice a avut ca scop stabilirea unei baze legale pentru investiţii, comerţ dar mai ales pentru tranzitul energetic. Probabil cea mai importantă clauză este aceea care prevede obligaţia asigurării liberului tranzit eneretic către state terţe, chiar şi în cazul izbucnirii unui conflict între părţi. Până în prezent Carta a fost semnată de 51 de state, intrând în vigoare în 1998 când a fost ratificată de cea de-a 30-a ţară. Din nefericire, unul dintre statele care nu a ratificat încă acest document internaţional este chiar Rusia, iar Moscova nu a dat semne că ar avea această intenţie. Acest lucru este cu atât mai îngrijorator cu cât dependenţa faţă de Rusia se preconizează a se va dubla în următorii 20 de ani. Având în vedere opoziţia acerbă a Germaniei şi a Franţei în ceea ce priveşte implicarea războiului în Irak, este puţin probabilă conturarea unei abordări geopolitice comune a UE privind accesul şi controlul asupra surselor de energie.
Deşi Franţa şi Italia au sprijint Nabucco, Germania care va fi un beneficiar al conductei Nord Stream este cel mai feroce oponent al proiectului Nabucco. Acţionarii Nord Stream ar include Gazprom cu 51%, companiile germane E.ON şi BASF cu câte 20% şi compania olandeză Gasunie cu 9%. Scepticismul ce caracterizează Nabucco este datorat lipsei gazului care ar putea tranzita prin conductă. Iran, fiind pe locul doi la nivel mondial în ceea ce priveşte rezervele de gaz ar putea umple cu uşurinţă gazoductul însă Teheranul este imposibil de imaginat ca fiind un partener de încredere având în vedere numeroasele puncte de conflict dintre Iran şi SUA, respectiv multe dintre statele membre ale UE. Turkmenistan, care se află pe locul cinci în ceea ce priveşte rezervele de gaz ar putea juca un rol proeminent în proiectul Nabucco, dar acest lucru ar necesita construirea unei noi conducte trans-caspiene. Mai mult, se ridică probleme de securitate în ceea ce priveşte rutele de tranzit prin Georgia şi Turcia.
Celălalt proiect propus de către Gazprom, South Stream ar transporta gaz din Rusia spre Bulgaria şi mai departe către alte ţări europene prin Marea Neagră şi ar constitui concurentul proiectului Nabucco. Recent, a avut loc o reevaluare a fezabilităţii celui din urmă proiect, în urma căreia s-a constatat că fondurile necesare s-ar ridica la 8 miliarde de euro, în loc de 4,4 miliarde astfel cum se preconizase iniţial. În acest context, s-a ajuns la concluzia că Nabucco va trebui să transporte anual 30 mld de metri cubi de gaz pentru a fi declarat profitabil. În timp ce Europa lasă deoparte Nabucco până în timpuri mai prospere, Gazprom continuă să vadă cele două proiecte ambiţioase – South Stream şi Nord Stream drept priorităţi strategice cheie. Gazprom ar putea considera că diminuarea atenţiei ce i se acordă proiectului Nabucco îi întăreşte poziţia de cvasi-monopol în furnizarea de gaz către Europa, însă preţul care trebuie plătit pentru un astfel de privilegiu ar putea fi unul foarte ridicat (Robert Amsterdam (2009), “Germany kills Nabucco”, în Perspectives on Global Politics and Business, 08.03.2009).
În ceea ce priveşte atitudinea României pe scena internaţională, susţinerea cu îndârjire a Proiectului Nabucco în detrimentrul South Stream se explică prin coordonatele geopolitice ale problemei care se traduc prin interese externe. După cum se poate observa pe hartă, reţeaua South Stream este proiectată astfel încât ar ocoli România, în timp ce Nabucco îi traversează teritoriul oferindu-ne în perspectivă o poziţie mai favorabilă la masa negocierilor.
UE nu este însă capabilă să obţină mult dorita unitate în probleme de securitate energetică din cauza politicii de fuziune practicate de Gazprom şi a încheierii de înţelegeri bilaterale de către acesta cu statele membre. Astfel cum s-a observat, ar fi nerealist să învinovăţim liderii europeni pentru faptul că încearcă să securizeze rezervele energetice şi contractele eficiente pentru cetăţenii şi companiile statelor membre din care fac parte. Însă este la fel de naiv ca aceştia să acţioneze împotriva intereselor comunitare şi atlantice mai largi atunci când vine vorba de securitatea energetică pe termen lung a continentului european.
Se cunoaşte faptul că nevoia de noi investiţii până în anul 2020 în vederea menţinerii sustenabilităţii producţiei ruseşti s-a estimat a fi între 460 şi 600 miliarde de dolari (Raportul Agenţiei Internaţionale pentru Energie, Securitatea Furnizării de Gaze în Pieţele Libere - Aflată într-un Punct Decisiv, Ed. Humana Press , pg. 110). Ce se va întâmpla în cazul în care conductele controlate de Gazprom vor fi lipsite de gaz din cauza creşterii necesităţilor domestice şi a lipsei de investiţii din partea Rusiei privind infrastructura? Care vor fi consecinţele dacă Gazprom va respecta la fel de puţin contractele de investiţii cât a respectat şi regulamentele referitoare la piaţa comunitară? Dacă îmbunătăţirea relaţiilor nu va avea rezultatul scontat ? La cine vor apela autorităţile de la Viena, Roma sau Berlin ? Finanţarea incipientă de către UE a proiectului Nabucco constituie un prim pas făcut către o securitate mai pronunţată a resurselor energetice pentru mulţi consumatori europeni, însă aceasta nu poate răspunde intereselor contrare Comunităţii care îşi fac loc în cadrul Uniunii (Alexandros Petersen (2009), „European Energy Security: The Future of Nabucco” , în New Atlanticist, 02.04.2009).
Ca o concluzie care se limitează la situaţia actuală şi fără a emite pretenţii asupra epuizării unui subiect atât de complex şi care provoacă în continuare atât de multe dezbateri, am putea afirma că Europa de azi se confruntă cu ceea ce francezii numesc une nouvelle donne (Ronald Tierski (2004), Europe Today: National Politics, European Integration and European Security, Ed. Rowman & Littlefield Publishers, pg. 3), un nou joc de cărţi atât la nivel intra cât şi extra-comunitar. Astfel, o cercetare sistematică a dimensiunii manipulative privind politica de strategie energetică este relevantă atât din motive academice cât şi practice (Adam Stulberg (2007), Well-oiled Diplomacy: Strategic Manipulation and Russia’s Energy Statecraft in Eurasia, Ed. Sunny Press, pg. 1). De altfel, acest fapt explică atenţia deosebită acordată recent (Summitul de la Budapesta desfăşurat în perioada 26-27.02.2009 privind proiectul Nabucco, reuninue ministerială la care premierul României a renunţat să participe, posibil din cauza faptului că Proiectul Nabucco – susţinut de către România părea a fi din ce în ce mai puţin agreat lăsând loc South Stream, România fiind reprezentată în schimb prin Ministrul Economiei - Adriean Videanu) sectorului energetic atât în spectrul comunitar cât şi atlantic.
În lumea reală însă, desigur, priorităţile nu sunt stabilite de către specialişti ci prin intermediul procesului politic. Specialiştii pot cel mult contribui la acest proces prin atragerea atenţiei asupra tendinţelor care influenţează şansele de a obţine un consens privind domeniul energetic (John Gault (2007), „European Energy Security: Balancing Priorities”, în Federacion para las Relationes Internationales y el Dialogo Exterior, 17.05.2007). Aceiaşi specialişti avertizează că în cazul în care nu va avea o orientare comprehensivă şi nu va elabora şi implementa în termenul cel mai scurt un fel de „Plan Marshall privind Sursele Regenerabile” (Philippe Le Billon (2005), Geopolitics and Resource of War: Resource Dependence, Governence and Violence, Ed. Routledge, pg. 206-207), ceea ce ar presupune un efort dramatic, decisiv şi masiv de industrializare, UE nu va reuşi pe termen lung să evite a fi implicată alături de SUA în politica agresivă a acesteia din urmă cu scopul asigurării importului energetic.
L.
Comentarii
Trimiteți un comentariu