Tratat de extradare Romania SUA 2008

La data de 10 septembrie 2007 România şi Statele Unite ale Americii au încheiat un Tratat de extrădare, care, în urma ratificării de către Parlamentul României prin Legea nr. 111/2008 a fost publicat în Monitorul Oficial al României nr. 387 din 21 mai 2008.
Tratatul prezintă o importanţă deosebită datorită domeniului în care intervine, precum şi datorită importanţei relaţiilor pe care le are România cu cel mai puternic stat din lume în prezent.
În cele ce urmează mi-am propus să prezint foarte succint aspecte legate de noul Tratat.
Este important de ştiut că acest Tratat va înlocui practic Convenţia de extrădare dintre România şi SUA, precum şi Convenţia adiţională, încheiate în 1924 şi, respectiv, 1936. Această lungă viaţă pe care au avut-o Tratatele anterioare demonstrează trăinicia relaţiilor româno-americane, precum şi calitatea reglementării anterioare. Cu toate acestea, evoluţia dreptului internaţional şi complexitatea relaţiilor internaţionale contemporane, inclusiv aderarea României la Uniunea Europeană, au condus la necesitatea încheierii unui nou instrument internaţional în domeniul extrădării. Aceste realităţi sunt reflectate în Preambulul Tratatului.
Cea mai importantă teză a tratatului este cuprinsă la articolul 1 care stabileşte categoriile de persoane care pot fi supuse procedurii de extrădare: 1) persoane urmărite penal; 2) persoane găsite vinovate; 3) persoane condamnate; de către autorităţile statului solicitant.
O condiţie principală pentru a opera extrădarea este ca infracţiunea cercetată să fie încriminată de legea ambelor părţi cu o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 1 an.
Articolul 3 din Tratat stabileşte că extrădarea nu poate fi refuzată pe baza cetăţeniei persoanei căutate. O serie de reguli sunt cuprinse de Tratat, însă în cele ce urmează doresc să insist doar asupra unor aspecte care semnalează chestiuni delicate ce vor apărea în aplicarea sau interpretarea Tratatului.
Astfel, o primă chestiune este de ordin terminologic şi apare în Preambulul acestuia: la paragraful 3 se arată că cele două părţi au convenit „în acest scop, să încheie un nou tratat pentru extrădarea infractorilor”; această calificare este de natură să diminueze garanţiile constituţionale ale prezumţiei de nevinovăţie de care se bucură orice persoană aflată sau nu în proceduri penale, atât timp cât nu este condamnată printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă (art. 23 alin. 11 din Constituţia României). Ori, în condiţiile în care scopul legal al Tratatului este extrădarea infractorilor, categorie în care, în termenii tratatului, sunt incluşi şi cei care sunt urmăriţi penal, nu reprezintă o asemenea calificare o adevărată negare a principiului statuat la art. 23 din Constituţie?
O altă chestiune priveşte interpretarea articolului 4 din Tratat, care stabileşte anumite acte materiale care nu pot fi susţinute drept acte materiale ale unor infracţiuni politice, astfel încât nu se poate refuza extrădarea. Regula internaţională în domeniu este că pentru infracţiuni politice se poate refuza extrădarea, dat fiind riscul pe care îl creează acest gen de infracţiuni asupra imparţialităţii procedurilor desfăşurate. Însă, iată că pentru anumite acte materiale care produc consecinţe deosebit de grave, părţile au căzut de acord ca ele să nu fie incluse în categoria aşa numitelor infracţiuni politice indiferent de denumirea acestora. Aspectul este pozitiv deoarece permite pedepsirea unor acte de terorism şi a altor infracţiuni grave indiferent de calificarea acestora. Însă, alineatul 4 al articolului 4 aduce în discuţie infracţiunile militare „care nu sunt infracţiuni de drept comun” şi pentru care se poate refuza extrădarea. Aceasta este o excepţie nejustificată atâta vreme cât lipsesc criteriile exacte pentru se determina care infracţiuni sunt sau nu de drept comun şi, oricum, infracţiunile enumerate la alin. 2) nu ar trebui să derobeze o persoană de la răspundere indiferent ce calitate are cel care le comite. În legătură cu acest articol se poate observa că alineatul 5) stabileşte că autoritatea competentă să se pronunţe asupra extrădării pentru SUA este puterea executivă, în timp ce pentru România nu se stabileşte explicit acest lucru, deşi Constituţia stabileşte foarte clar că extrădarea se hotărăşte de justiţie (art. 19).
Articolul 7 din Tratat are reflexe de neconstituţionalitate raportat la articolul 10 şi 20din Constituţia României, deoarece permite extrădarea unor persoane în condiţiile în care pentru o infracţiune anume este prevăzută pedeapsa cu moartea, chiar dacă statul solicitant are obligaţia de a garanta că aplicarea pedepsei capitale nu se va face niciodată. În plus, textul utilizează termeni generali, cum ar fi „statul solicitant” chiar dacă este evident că numai despre SUA poate fi vorba, deoarece Tratatul este bilateral iar în România nu este prevăzută pedeapsa capitală, căci ar fi contrar obligaţiilor asumate prin Convenţii internaţionale şi regionale la care România este parte.
Interesant este şi articolul 22 din Tratat care stabileşte că acesta se aplică infracţiunilor săvârşite atât înainte, cât şi după data intrării sale în vigoare, ceea ce evident este în contradicţie cu principiul neretroactivităţii statuat la articolul 15 alin. 2 din Constituţia României, în condiţiile în care prin efectul art. 11 din Constituţie textul Tratatul se transformă în normă de drept intern.
Multe alte aspecte pot fi observate cu prilejul citirii acestui Tratat şi sugerez citirea acestuia îndeosebi de către studenţii facultăţilor cu profil juridic, în anul în care studiază disciplina drept penal sau de procedură penală.Adresarea unor întrebări autorităţii competente, în temeiul legii accesului liber la informaţie sau a normelor referitoare la petiţii, ar putea lămuri înţelesul normelor cuprinse în Tratat în măsura în care se ivesc asemenea nelămuriri.

Dahij