14 august 2008

Cauza Naser Orić – Hotărârea Tribunalului Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie, iulie 2008

Răspunderea penală a comandanţilor pentru faptele subordonaţilor; Elementele constitutive ale crimelor de război; Probaţiunea în faţa instanţei;

I. Scurt istoric al evenimentelor cauzei

Evenimentele care au dat naştere acestui caz se petrec în localitatea Srebrenica, din Bosnia şi Herzegovina şi în împrejurimile acesteia, în perioada iunie 1992 şi martie 1993. În rechizitoriul său, Acuzarea (Parchetul) a susţinut că între 24 septembrie 1992 şi 20 martie 1993, membri ai Poliţiei Militare a localităţii Srebrenica, aflaţi sub controlul lui Naser Oric au privat de libertate persoane de cetăţenie sârbă în incinta unei unităţi de poliţie şi într-o clădire din spatele primăriei localităţii. O serie de deţinuţi au fost supuşi unor abuzuri şi vătămări grave şi unii au fost bătuţi până la moarte. Acuzarea a susţinut că între 10 iunie 1992 şi 8 ianuarie 1993, o unitate armată a musulmanilor bosniaci aflată sub controlul lui Naser Oric a ars şi a distrus clădiri, locuinţe şi alte proprietăţi în timpul operaţiunilor militare împotriva satelor Ratkovići, Je'estica, Fakovići, Bjelovac, Kravica, Šiljkovići şi în cătunele dimprejurul acestora sau aparţinătoare.
Parchetul a cerut cu privire la Naser Oric angajarea răspunderii penale individuală în conformitate cu articolul 7(3) din Statutul Tribunalului, pentru omor şi tratamente cu cruzime şi pentru distrugerea abuzivă a localităţilor, oraşelor sau satelor, nejustificată de necesităţi militare, fapte prin care se încalcă legile şi cutumele războiului. De asemenea, Naser Oric a fost trimis în judecată, în conformitate cu articolul 7(1) din Statut, pentru instigarea şi sprijinirea şi complicitate la săvârşirea crimelor de distrugere ilegală şi arbitrară, cu sălbăticie, nejustificate de necesităţi militare, solicitându-se angajarea răspunderii individuală penale a acestuia.
În hotărârea sa din 30 iunie 2006, prima instanţă a hotărât că infracţiunile de omor şi tratatmente cu cruzime au fost săvârşite împotriva sârbilor deţinuţi în Srebrenica în două perioade: de la 24 septembrie la 16 octombrie 1992, şi de la 15 decembrie 1992 la 20 martie 1993. A constatat că Poliţia Militară era responsabilă pentru săvârşirea tuturor acestor crime. În plus, a constatat că Poliţia Militară era subordonată lui Naser Oric, prin intermediul Şefilor de Comandamente (de Personal) aparţinând Forţelor Armate din Srebrenica, însă numai după data de 27 noiembrie 1992
Naser Oric a fost găsit vinovat în conformitate cu articolele 3 şi 7(3) din Statut pentru neîndeplinirea obligaţiilor sale de comandant, şi anume de a lua măsuri necesare şi rezonabile pentru prevenirea crimelor de omor şi de tratamente cu cruzime comise împotriva sârbilor deţinuţi în Srebrenica între 27 decembrie 1992 şi 20 martie 1993. Deoarece nu s-a constatat că acesta avea un control efectiv asupra Poliţiei Militare în prima perioadă, Naser Oric nu a fost găsit culpabil pentru săvârşirea faptelor petrecute în această perioadă. De asemenea, a fost achitat pentru toate celelalte acuzaţii din rechizitoriu. Naser Oric a fost condamnat la 2 ani de închisoare.


II. Pe fond

Atât Parchetul cât şi Naser Oric au formulat apel împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă.
Merits

A. Apelul lui Naser Oric
Apelul s-a întemeiat pe 13 motive. Primul şi cel de-al cincilea motiv de apel erau generate de chestiunea crucială dacă prima instanţă a reuşit sau a eşuat în a efectua cercetările necesare pentru a justifica condamnarea potrivit articolului 7(3) din Statut. Datorită posibilului impact ce l-ar fi avut asupra restului cererii de apel, Camera de Apel a apreciat că este potrivit să cerceteze cele două motive la început.
1. Pretinsa eşuare în a efectua probaţiunea esenţială pentru condamnare

Naser Orić a fost condamnat în temeiul articolului 7(3) din Statut. Pentru a incumba unui superior răspunderea penală în temeiul acestui articol, în plus faţă de cerinţa stabilirii dincolo de orice îndoială rezonabilă a răspunderii penale a subordonaţilor săi, trebuie stabilite dincolo de orice îndoială rezonabilă următoarele elemente:
- existenţa unei legături de tipul superior-subordonat;
- faptul că superiorul a cunoscut sau avea motive să cunoască faptul că subordonatul său urma să comită o crimă sau că a comis-o;
- faptul că superiorul a eşuat în a lua măsurile necesare şi rezonabile pentru a preveni conduita penală a subordonatului său sau că nu l-a pedepsit deşi a cunoscut faptele comise
Prima instanţă era obligată să efectueze cercetări asupra fiecăruia dintre aceste elemente pentru a pronunţa o condamnare.

Chestiunea identităţii subordonaţilor vinovaţi ai lui Naser Orić

Naser Orić a susţinut că prima instanţă a eşuat în a preciza cine sunt aşa zişii subordonaţi ai săi. Referitor la această susţinere Curtea de Apel a observat că niciunul dintre făptuitorii principali nu erau membri ai Poliţiei Militare sau subordonaţi direct ai lui Naser Orić. Prima instanţă a apreciat că şeful Poliţiei Militare după 27 noiembrie 1992, Atif Krdžić, îi era subordonat inculpatului. Atif Krdžić nu a fost pus sub acuzare de tribunalul internaţional însă acesta a fost găsit răspunzător de crimele şi omorurile şi tratamentele cu cruzime săvârşite în perioada decembrie 1992 – martie 1993. De urmare, prima instanţă a considerat că Atif Krdžić era răspunzător pentru crimele pentru care acesta fusese condamnat, astfel că susţinerea lui Naser Orić în sensul că nici un subordonat de-al său nu fusese identificat a fost respinsă de Curtea de Apel.
În acest context, Parchetul a susţinut că şi dacă Atif Krdžić nu ar fi fost identificat drept şef al Poliţiei Militare, Naser Orić tot ar fi trebuit să răspundă pentru faptele altor membri neidentificaţi dar care au sprijinit sau încurajat săvârşirea crimelor. Camera de Apel a subliniat că în pofida nivelului de specificitate potrivit căruia subordonaţii vinovaţi trebuie identificaţi, existenţa acestora trebuie totuşi dovedită în orice împrejurare. În cauza de faţă, prima instanţă nu identificase nici un membru al Poliţiei Militare cu excepţia lui Atif Krdžić care luase parte la comiterea crimelor pentru care Naser Orić a fost găsit răspunzător şi nici măcar nu făcuse vreo referire la calitatea lor de membri ai Poliţiei Militare. Ca urmare susţinerea Parchetului a fost respinsă.

În concluzie, prima instanţă l-a identificat doar pe Atif Krdžić drept subordonat vinovat al lui Naser Orić.

Conduita penală a subordonatului lui Naser Orić

Naser Orić a susţinut că nu reiese foarte clar ce teorie a răspunderii penale a utilizat prima instanţă pentru a stabili vinovăţia subordonaţilor săi, astfel că ne găsim în prezenţa unei erori de drept datorită obscurităţii argumentării. Acuzarea a afirmat că prima instanţă nu a denumit explicit o anumită calificare juridică a răspunderii Poliţiei Militare însă „este rezonabil să se concluzioneze” că prima instanţă a stabilit că poliţia militară a sprijinit şi favorizat săvârşirea uciderilor şi tratamentelor cu cruzime, şi este responsabilă prin omisiunea lor. Camera de Apel evidenţiază că prima instanţă nu a precizat temeiul răspunderii penale a lui Atif Krdžić, singurul vinovat subordonat identificat a lui Naser Orić. Luând în considerare hotărârea primei instanţe în ansamblul ei, Camera de Apel reţine doar un număr mic de constatări generale fără vreun indiciu pentru a şti când şi cum sunt acestea conexate de vreo formă de răspundere penală a lui Atif Krdžić potrivit Statutului Tribunalului. Aceste „fragmente împrăştiate” nu permit Camerei de Apel să concluzioneze în temeiul cărei baze legale a stabilit prima instanţă că singurul subordonat identificat al lui Naser Orić era răspunzător penal. Cu toate acestea, asemenea constatare era necesară pentru a stabili vinovăţia lui Naser Orić. Din aceste motive Camera de Apel apreciază că prima instanţă a eşuat în a soluţiona chestiunea de stabilire dacă subordonatului lui Naser Orić îi revenea răspundere penală.

Cunoaşterea de către Naser Orić sau motivele de a cunoaşte pretinsa conduită penală a subordonatului său

O secţiune distinctă a primului motiv de apel a lui Naser Orić a privit concluzia primei instanţe în sensul că el ar fi cunoscut că Poliţia Militară era răspunzătoare pentru infracţiunile săvârşite în facilităţile de detenţie.
Curtea de Apel a luat act că deşi stabilirea acestui element era hotărâtoare pentru condamnarea lui Naser Orić, prima instanţă nu a stabilit explicit dacă acesta cunoştea sau avea motive să cunoască că Atif Krdžić este responsabil penal pentru tratamentul aplicat sârbilor aflaţi în detenţie. Un studiu de ansamblu a hotărârii primei instanţe relevă doar consideraţii vagi şi neconcludente în acest sens.

Dificultatea de a identifica elementele necesare de către prima instanţă asupra acestei chestiuni pare să fie generată de modul de abordare al primei instanţe. În loc să cerceteze dacă Naser Orić avea cunoştinţă sau motive să cunoască conduita infracţională a subordonaţilor săi, prima instanţă s-a focusat în întreaga sa analiză asupra cunoaşterii de către Naser Orić a crimelor respective, care nu erau săvârşite fizic de către Atif Krdžić, singurul subordonat culpabil identificat. Această abordare a fost în final reflectată în concluziile primei instanţe cu privire la latura obiectivă a faptei lui Naser Orić, care erau în mod categoric limitate la crimele săvârşite în cele două facilităţi de detenţie, dar excluzând orice consideraţie asupra cunoaşterii de către acesta a pretinsei conduite penale a subordonatului său, Atif Krdžić.

Curtea de Apel a subliniat că, cunoaşterea infracţiunilor şi cunoaşterea despre conduita penală a unor persoane, sunt două chestiuni distincte, atât în fapt cât şi în drept. Deşi cunoaşterea despre conduita penală a unei persoane ar putea fi, în funcţie de circumstanţe, în interferenţă cu chestiunea cunoaşterii infracţiunilor, Curtea de Apel observă că o asemenea interferenţă nu a fost consemnată de către prima instanţă. În loc de aceasta, cercetarea sa s-a limitat la cunoaşterea de către Naser Orić a infracţiunilor săvârşite în facilităţile de detenţie şi ca atare a fost şi concluzia sa.

Curtea de Apel apreciază că prima instanţă a eşuat în a stabili dacă Naser Orić cunoaştea sau avea motive pentru a cunoaşte dacă Atif Krdžić urma să ori era deja implicat în activităţi infracţionale, iar această eşuare constituie o eroare de drept.

Concluzia

În concluzie Curtea de Apel a admis primul şi al cincilea motiv de apel al lui Naser Orić în măsură în care acesta a pretins că prima instanţă a eşuat în a stabili răspunderea penală a singurului său subordonat identificat, Atif Krdžić. În plus, prima instanţă a eşuat în a determina dacă Naser Orić cunoştea sau avea motive să cunoască că Atif Krdžić urma ori deja comisese infracţiuni. În absenţa acestor constatări, condamnarea lui Naser Orić în temeiul articolului 7(3) din Statut este neîntemeiată. Aceste erori, în consecinţă, invalidează decizia primei instanţe, de condamnare a lui Naser Orić pentru greşeala sa de a preveni conduita criminală a subordonatului său în raport cu crimele săvârşite împotriva sârbilor deţinuţi între decembrie 1992 şi martie 1993.

2. Pretinsul temei alternativ pentru condamnarea lui Naser Orić.

În replică la apelul lui Naser Oric, Acuzarea a susţinut că prima instanţă l-ar fi condamnat pe Naser Orić oricum datorită eşuării acestuia în a preveni comiterea de către gardienii de la facilităţile de detenţie a infracţiunilor sau pentru favorizarea sau complicitatea la aceste crime ale altora. S-a mai susţinut de către acuzare că prima instanţă nu trebuia să se limiteze în cercetarea sa după ce a concluzionat că gardienii nu erau membri ai Poliţiei Militare, ci dimpotrivă trebuia să cerceteze mai departe şi să stabilesască căaceştia erau în orice caz sub controlul efectiv a lui Naser Orić. Curtea de Apel a respins susţinerile acuzării în sensul că Naser Orić ar fi trebuit condamnat în temeiul unei relaţii de tipul superior-subordonat existentă între acesta şi gardieni neidentificaţi indiferent de calitatea acestora de membri în Poluiţia Militară. O asemenea legătură nu a fost declarată în cuprinsul Rechizitoriului. De aceea, Curtea de Apel a respins şi susţinerea acuzării în sensul că condamnarea lui Naser Orić putea fi întemeiată pe o bază alternativă.
Concluzie

Ca urmare, Curtea de Apel apreciază că, la acest moment, nu este nevoie să pună în discuţie restul motivelor cererii de apel formulată de Naser Orić cu privire la ceea ce prima instanţă a decis în fapt şi în drept. Acuzarea a ridicat o serie de obiecţii cu privire la decizia Curţii care dacă ar fi acceptate ar putea duce la o schimbare a hotărârii pronunţate de prima instanţă. De aceea înainte de a pune în discuţie apelul înaintat de Naser, Curtea de Apel va trece la judecarea apelului înaintat de către Acuzare.


B. Apelul Acuzării
Apelul înaintat de Acuzare a avut iniţial la baza sa cinci motive de apel. Cel de-al treilea motiv (presupuse erori care au avut legătură cu distrugerile violente din Je'estica) a fost retras. Curtea de Apel notează că cel de-al doilea şi cel de-al patrulea motiv înaintate de către Acuzare, rămân judecate, ca urmare a concluziei pronunţate de Curtea de Apel în apelul înaintat de Naser Orić. Drept urmare, Curtea îşi va limita analiza la motivele de apel rămase.

1. Răspunderea penală a lui Naser Orić pentru infracţiunile de omor şi tratamente inumane (Motivul 1 al apelului formulat de Acuzare).

Primul motiv al Acuzării conţine alte trei subpuncte care se referă la răspunderea penală a lui Naser Orić pentru infracţiunile de omor şi rele tratamente.
Controlul efectiv a lui Naser Orić asupra poliţiei militare în perioada 24 septembrie-16 octombrie 1992
În cadrul primului subpunct, Acuzarea susţine că Tribunalul a greşit atât în fapt cât şi în drept atunci când a susţinut ca Naser Orić nu a avut control efectiv asupra Poliţiei Militare, în prima perioadă, între 24 septembrie-16 octombrie 1992
Curtea de Apel consideră că Acuzarea nu a reuşit să demonstreze că Tribunalul a aplicat în mod greşit principiul privind sarcina probei, sau că nu ar fi luat în considerare faptul că, controlul de jure a lui Naser Orić asupra Poliţiei Militare în perioada 24-16 ar fi creat o prezumţie relativă că NO ar fi exercitat controlul efectiv asupra acelei unităţi. În acest sens, Curtea de Apel recunoaşte că din jurisprudenţă s-ar fi putut deduce contrariul prin folosirea termenilor prezumţie sau dovada prima facie a controlului efectiv. Folosirea acestui limbaj nu a fost întotdeauna clar. Cu toate că în unele sisteme bazate pe drept cutumiar "dovada prima facie" duce la concluzia că sarcina probei poate fi inversată, Curtea de Apel subliniază faptul că în faţa Tribunalului Internaţional, Acuzării îi incumbă în continuare sarcina de a dovedi faptul ca Naser Orić a avut controlul efectiv asupra subordonaţilor săi. Deţinerea doar a puterii de jure furnizează doar anumite indicii a unui asemenea control. În faţa Tribunalului Internaţional nu există o asemenea prezumţie care să fie în detrimentul unui acuzat. Pentru motivele expuse în hotărârea sa, Curtea de Apel decide în continuare că Acuzarea nu a fost capabilă să demonstreze că Tribunalul a greşit in facto atunci când a decis că Naser Orić nu a avut controlul efectiv asupra Poliţiei Militare în perioada respectivă.

Obligaţia lui Naser Orić de a pedepsi crimele comise înainte de a deţine controlul efectiv

Acuzarea susţine în continuare că Tribunalul a greşit atunci când a hotărât că Naser Orić nu poate fi ţinut responsabil în temeiul art.7 paragraful 3 al Statutului pentru că nu a pedepsit infracţiunile de omor şi rele tratamente comise în perioada respectivă, pentru că acestea au fost comise înainte ca el să deţină controlul efectiv al Poliţiei Militare. Susţine că Tribunalul a greşit în aplicarea susţinerii Curţii de Apel că un inculpat nu poate fi acuzat în temeiul art.7 paragraf 3 al Statutului, pentru infracţiuni comise de un subordonat înainte ca respectivul inculpat să fi avut controlul asupra acelui subordonat. Acuzarea susţine că există motive solide pentru ca, Curtea de Apel să nu ia în considerare această poziţie.
Curtea de Apel reaminteşte că deciziile sale sunt obligatorii pentru Tribunale. Drept urmare Tribunalul a considerat corect că poate utiliza precedentul stabilit de Curtea de Apel în 2003 în cazul Hadzihasanovic.
Revenind la contestarea de către Acuzare a considerentelor în decizia Hadzihasanovic, Curtea de Apel stabileşte că singurul membru al Poliţiei Militare, identificat de către Tribunal înainte ca Naser Orić să aibă controlul efectiv asupra Poliţiei, a fost comandantul Mirets Halilovic. Nu s-a dovedit niciodată că Mirets Halilovici ar fi fost subordonatul lui Naser Orić. În absenţa oricăror altor ofiţeri de poliţie militară care ar fi săvârşit o infracţiune în închisoare înainte de 27 noiembrie 1992, obligaţia lui Naser Orić de a pedepsi, presupunând că o astfel de obligaţie ar fi existat, era lipsită de obiect.
Curtea de Apel, judecătorul Liu şi Schomburg, în decizile lor separate, nu pun în discuţie motivele deciziei Curţii de Apel, în privinţa jurisdicţiei, în cazul Hadzihasanovic, nefiind relevante pentru prezentul caz.
Submotivul Acuzării este respins.


Răspunderea lui Naser Orić pentru nepedepsirea crimelor comise în perioada 27 decembrie 1992 şi 20 martie 1993

Tribunalul a decis că Naser Orić nu îndeplineşte una din condiţiile infracţiunii, şi anume vinovăţia, pentru a putea fi acuzat de nepedepsirea subordonaţilor săi pentru crimele comise de aceştia în interiorul închisorilor, în perioada decembrie 1992-martie1993. În ultima parte a primului motiv de apel acuzarea susţine că, dacă tribunalul ar fi aplicat în mod corect "obligaţia de a cunoaşte, de a şti", ar fi ajuns la concluzia că Naser Orić ar fi trebuit să cunoască faptul că infracţiunile de omor şi rele tratamente au fost comise în perioada 27 decembrie 1992, 20 martie 1993, şi l-ar fi condamnat pentru nepedepsirea acestor crime.
Curtea de Apel menţionează că, în vreme ce pentru a se angaja responsabilitatea în conformitate cu art.7(3) al Statutului, este necesar să se facă dovada că superiorul a cunoscut sau trebuia să aibă cunoştinţă despre comportamentul subordonaţilor săi, Acuzarea susţine că Naser Orić a avut obligaţia de a şti că infracţiunile de omor şi rele tratamente au avut loc. Acuzarea susţine că în cauza de faţă faptul de a cunoaşte sau de a trebui să cunoască existenţa infracţiunilor comise, şi faptul de a cunoaşte sau de a fi trebuit să cunoască comportamentul subordonaţilor săi cu privire la săvârşirea infracţiunilor sunt unul şi acelaşi lucru. Curtea de Apel susţine că Acuzarea nu a reuşit să motiveze îndeajuns această afirmaţie şi prin urmare, prezentul motiv de apel, nu se mai ia în considerare.
Concluzia
Primul motiv al Acuzării este respins în totalitate.
Probleme de importanţă generală în ceea ce priveşte jurisprudenţa Tribunalului (Motivul5)
Curtea de Apel supune spre dezbatere acum cel de-al 5-lea motiv de apel al Acuzării, în care Acuzarea susţine săvârşirea a două erori de drept, care nu au niciun impact asupra hotărârii în cazul Naser Orić, dar sunt chestiuni de importanţă generală pentru jurisprudenţa Tribunalului.
Acuzarea susţine că Tribunalul a greşit atunci când a făcut distincţie între o obligaţie generală şi una specifică, de a preveni crimele în temeiul art.7 parag 3 al Statutului, precum şi atunci când a susţinut că neimplementarea de către un superior a măsurilor generale preventive nu poate conduce la angajarea răspunderii penale.
Curtea de Apel consideră că nu mai este necesar să analizeze motivele presupuselor erori, devreme ce acestea au fost expuse recent în hotărîrea Curţii de Apel în cazul Halilovic.
În acelaşi mod, Curtea de Apel nu se pronunţă asupra celei de-a doua presupuse erori referitoare la distrugerile anticipate ale obiectivelor civile. Curtea de Apel consideră că Acuzarea nu a reuşit să demonstreze în ce măsură chestiunea ridicată este de o importanţă deosebită pentru jurisprudenţa Tribunalului, şi consideră că această problemă nu poate fi discutată in abstracto în contextul analizei prezentului caz.
Concluzia
În lumina celor expuse primul motiv de apel al Acuzării este respins cu desăvârşire. Curtea de Apel respinge cel de-al 5-lea motiv de apel, şi consideră că celelalte motive rămase sunt lipsit de obiect, ca urmare a concluziilor formulate de către Curtea de Apel asupra apelului declarat de Naser Orić.
Curtea de Apel ia în discuţie acum implicaţiile concluziilor la care a ajuns în cele două apeluri.
2. Implicaţiile hotărârii Curţii de Apel
Curtea de Apel a apreciat că Tribunalul nu a reuşit să demonstreze că cele două elemente necesare pentru a se angaja răspunderea penală a lui Naser Orić, în conformitate cu prevederile art.7 parag. 3 din Statut au fost îndeplinite. Cu toate acestea, condamnarea lui NO s-a bazat pe aceste motive.
Curtea de Apel menţionează că niciuna dintre părţi nu a cerut rejudecarea. Mai mult decât atât Acuzarea nu a putut aduce nicio probă, directă sau indirectă, care să susţină acuzaţiile că subordonaţii lui Naser Orić au fost responsabili de săvârşirea infracţiunilor şi că el ar fi ştiut sau ar fi trebuit să ştie că au ajutat sau au instigat la săvârşirea de infracţiuni împotriva deţinuţilor sîrbi. Curtea de Apel consideră că, având în vedere circumstanţele prezentului caz, o retrimitere spre rejudecare nu ar avea niciun efect.
În lumina celor expuse, Curtea de Apel consideră că cel mai potrivit mod de acţiune este de a schimba condamnarea lui Naser Orić în temeiul art.7 parag.3 din Statut.
Concluzii:
Înainte de a expune verdictul, Curtea de Apel ar dori să sublinieze faptul că, la fel ca şi Tribunalul nu se îndoieşte că au fost săvârşire infracţiuni grave împotriva sârbilor deţinuţi în Srebrenica, la poliţia din Srebrenica, şi în clădire, în perioada septembrie 1992 şi martie 1993. De asemenea, apărarea nu a contestat că aceste crime au fost săvârşite împotriva deţinuţilor sârbi. Cu toate acestea, dovada că au fost săvârşite infracţiuni nu este suficientă pentru a susţine condamnarea unei persoane pentru aceste infracţiuni. Procedurile penale solicită demonstrarea vinovăţiei unei persoane înainte ca aceasta să fie condamnată. Atunci când unei persoane i se impută obligaţia de a deţine controlul asupra subordonaţilor săi, în conformitate cu art.7 parag.3 din Statut, ca şi în prezetul caz, acuzarea trebuie să dovedeacă, printre altele că subordonaţii au săvârşit faptele cu vinovăţie, şi că superiorul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască despre săvârşirea respectivelor infracţiuni.Tribunalul nu s-a pronunţat asupra acestor două elemente fundamentale. În momentul în care Acuzarea a fost întrebată în apel dacă deţine informaţii care să suţină cele două elemente, nu a reuşit să susţină vinovăţia lui Naser Orić pentru crimele comise asupra deţinuţilor sârbi. Drept urmare, concluzia Curţii este cuprinsă în dispozitivul următor:
III. Dispozitiv
Pentru motivele expuse, Curtea de apel;
În conformitate cu art.25 din Statut, şi regulamentele 117 şi 118
Luând în considerare memoriile părţilor şi argumentele prezentate în perioada 1-2 aprilie 2008;
În şedinţă deschisă;
Admite parţial motivele de apel ale lui Oric;
Respinge în întregime primul motiv de apel al Acuzării;
Se abţine a se pronunţa asupra celorlalte motive de apel ridicate de către părţi;
Schimbă condamnarea lui Naser Orić, în conformitate cu art.7 parag.3 din Statut, pentru neîndeplinirea obligaţiilor ce decurg din calitatea de comandant, şi anume luarea tuturor măsurilor necesare pentru prevenirea infracţiunii de omor (capătul 1 de acuzare) şi rele tratamente (capătul 2 de acuzare) săvîrşite în perioada 27 decembrie 1992 până în 20 martie 1993;
Hotărăşte că Naser Orić nu se face vinovat de săvârşirea acestor infracţiuni.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu